Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun (7)

(continuare)

Spusele lui mă bântuie a doua zi, în timp ce caut fără succes vreo urmă a meduzianului. Nici nu mă așteptam să-l mai găsesc, probabil se transformă în compost pe undeva. Nu depun mari eforturi cu cazul, pentru că mă aștept ca oricine îl va fi plătit pe Rigmor – probabil Jaas TYrsen – să încerce să intervină și în munca poliției. Șefi corupți am o mulțime, are de unde alege.
Pe la prânz, în timp ce încerc fără succes să mă conving că un puști amețit n-are de unde să-mi știe ambele identități, primesc un apel prin rețeaua publică. Îl preiau și doi ochi aurii și amuzați mă privesc dintr-un chip arămiu.
– Domnul polițist Dawood, spune Gerais. Știți cum se face că hessienii au totuși o diplomație, deși toate emoțiile lor sunt la vedere?
– Pot să te ajut cu ceva? întreb.
– Avem o diplomație pentru că suntem pur și simplu mai deștepți decât ceilalți și gândim cu trei mutări înainte.
– Ai informații care ar putea fi de folos poliției? Dacă nu…
– O, am informații. Am informații despre viața și faptele unui anume Rigmor Mână-Lungă. Și nu numai despre ce face noaptea, ci și despre lucrurile cu care se îndeletnicește în timpul zilei, zice el zâmbind.
Îmi dau seama că mă trag nervos de ureche și las mâna în jos.
– Ce, crezi că ești singurul care poate folosi o dronă de urmărire, domnu’ polițist?
– Sunt scumpe! exclam eu înainte să îmi dau seama.
– Da, iar banii mei de buzunar pe o lună sunt cam cât amărâtul tău de salariu, râde Gerais. Vezi tu, m-am gândit că oricine i-a făcut felul lui Vyan tre’ să aibă bani, nu glumă, ca să cumpere un controlor de joc. Și că n-ar fi de mirare să încerce să cumpere și un polițist. Găsești intermediarul – găsești cumpărătorul. Spre surprinderea mea, am găsit mai mult decât mă așteptam.
Tac. Nu știu ce să spun. Cred că-n sinea mea mai sper, absurd, într-o minune, dar Gerais, ticălosul ăsta cu fața curcubeu, urmașul unui popor de sclavi prăsiți pentru plăcere, nu mă lasă mult timp așa.
– Chiar mă-ntreb: tu cine ești de fapt? Dawood? Sau Rigmor? Acuma ia zi, ai ceva util de raportat sau trebuie să-ți tai plata pe ziua de azi?

*

Răspunsul la întrebarea lui Gerais e simplu: sunt Rigmor. Dawood e doar o mască, un înveliș ce-i permite lui Rigmor să își bage nasul în treburile legii. Nu există nicio întâmplare din trecutul meu, din copilărie sau adolescență, care să mă fi împins pe panta asta a cinismului, ci doar acumularea lentă de-a lungul vieții a convingerii că legea, religia și onoarea sunt un set de reguli pe care cei puternici li-l dau oamenilor obișnuiți ca să-i țină ocupați cât timp ei fac exact ce poftesc.
Umblu furios pe străzi până dimineața, imaginându-mi în câte feluri l-aș putea ucide pe Gerais dacă n-ar fi fiul lui taică-su. Faptul că un puștan năuc mi-a aflat secretul cu atâta ușurință mă face să fiu năpădit de îndoieli. Sunt prins între Gerais, care îmi știe ambele identități și amenință să mi le dea în vileag, și TYrsen, care l-a plătit pe Rigmor să nu-l mai deranjeze. Am o mică marjă care-mi permite să îl cercetez în continuare ca Dawood, dar, dacă vreau să păstrez banii de la el, TYrsen trebuie să dispară.
Acum căile nopții au devenit periculoase. O simplă întrebare pusă cui nu trebuie și TYrsen poate afla că nu m-am ținut de cuvânt. Trebuie să recurg la căile încete și întortocheate ale legii, fără mită, degete rupte și garduri sărite la adăpostul întunericului. În zori revin în apartamentul meu pustiu și mă apuc de cercetat.

Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun (6)

(continuare)

Stau în gangul Inima frântă a mamei. La această oră, mamele își înfășoară în șaluri farmecele ofilite și ies în balcoane, trăgând din țigări și privindu-și cu ură fiicele cu sâni fermi și toată viața înainte, în timp ce muzica din cluburi le ajunge la urechi ca un ecou al tinereții lor pierdute. Îmi plac aceste flori veștejite mai mult decât fiicele lor.
De multe ori le-am alinat singurătatea preț de o noapte, iubindu-le și ascultând acele crâmpeie din viețile lor pe care au ales să mi le împărtășească. Uneori am revenit, alteori nu, dar țin minte sentimentul de satisfacție împletită cu tristețe care parfuma aceste nopți.
Și pe urmă am cunoscut-o pe Makinda și m-am convins cumva că așa e mai bine, că nu mi-e dor de frumoasele fanate ale nopților mele de burlac.
Un bărbat se așează la masa mea, întrerupându-mi reveria. Trăsăturile îi sunt nedefinite, se compun și se recompun, culoarea ochilor, forma nasului, solzii sau fantele alternând într-un ritm imprevizibil. Un morface aplicat pe figură. Foarte scumpă chestia asta.
Bărbatul scoate din buzunar un sul de bancnote și îl împinge către mine.
– Ăsta pentru ce-i? întreb eu.
– Cinci sute, spune el. Ca să nu mai cauți ceea ce cauți.
– Adică?
Ridică din umeri.
– Știi tu. Ce-ai tot căutat prin bordeluri.
Omul adaugă câteva vorbe despre clientul lui care îmi respectă profesionalismul și nu m-ar insulta trimițându-și mardeiașii să mă convingă.
Cinci sute. Asta înseamnă că pot să cumpăr contractul lui Dangor. Până acum a fost doar o fantezie, dar gândul că aș putea-o lua acasă cu adevărat mă deconectează de lumea înconjurătoare. Îmi dau seama că mâna mi s-a încolăcit în jurul sulului de bani.
– Un om de înțeles. Știam noi, spune străinul.
Își dă băutura pe gât și se ridică.

Profesoara mea de fizică din liceu se târăște spre mine, cu coada blondă șerpuindu-i pe spatele gol și transpirat. Formule îi străfulgeră pe suprafața iGlass-ului, singurul lucru pe care-l mai poartă. Îmi presar pe pântece pliculețul de zahăr găsit cu o seară mai-nainte în buzunarele mardeiașului și ea se apleacă nerăbdătoare…
– Ce-ai zice să vii să stai cu mine? o întreb când ne-am terminat treburile și și-a reluat chipul. Pot să-ți cumpăr contractul. N-o să trebuiască decât să-mi gătești micul-dejun și cina și să facem dragoste. În rest o să fii de capul tău toată ziua.
Dangor zâmbește ca o floare care se deschide.

Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun (5)

(Continuare)

Peste nici cinci minute, opresc glisorul pe Tocătorului 14. Îmi arăt legitimația și mandatul I.A-ului de la intrare. Ușa se deschide. Pe perete, la nivelul cotului, se ivește o linie roșie, încheiată cu o săgeată care clipește intermitent. Orice abatere de la traseu ar declanșa o alarmă. Îmi programez iGlass-ul pe modul filmare și pornesc pe urmele ei.
Pătrund într-o încăpere cu mobilier gri și pereți acoperiți cu graffiti. Tineri cu iGlass-uri la ochi stau aplecați deasupra unor mese-ecran imense înfățișând hărți rutiere pe care mici punctulețe colorate arată etapele parcurse de diverșii jucători. Eu știu că un punctuleț tocmai a încetat să se miște, dar nimeni de-aici nu pare alarmat.
– Poliția zic, afișând mandatul semnat de judecător. Anchetăm o posibilă crimă. Vă rog să vă depărtați de computere.
Băieții sunt disciplinați. Își scot mâinile din mănuși și pășesc îndărăt. Niciunul nu pare panicat.
Derulez înregistrarea în iGlass și revăd din nou momentul intrării mele. Și da, iată, unul dintre ei tresare ușor înainte să-și recompună expresia. Sigur, poate fi vorba despre altceva, poate ascunde droguri sau marfă de contrabandă, dar e unicul indiciu pe care-l am. Mă apropii de el: e un simbiot vegetal, priveliște rară până și pe Nomensla. Iedera care i se încolăcește pe brațe, gât și tors îi oxigenează sângele, ajutându-i plămânii neobișnuiți cu aerul nostru.
– Nu cumva ai pierdut un jucător? îl întreb.
După o serie de proteste și după intervenția șefului său, îl car pe băiat la secție. Până și aici el se menține pe poziții.
– N-am avut de unde să știu. Mie îmi apare că a dat „stop joc”. De unde să știu că a avut un accident?
– Vrei să derulăm înregistrarea jocului băiatului ăluia ca să vedem dacă îi apare sau nu aeroglisorul? N-avea grijă, că o s-o facem.
– O fi vreun hacker, își schimbă el brusc depoziția.
Mă decid să-l iau mai tare.
– Chiar crezi că dacă ieși de-aici o să scapi? Nu știu ce ți-au promis ăia care te-au pus să faci asta, dar ești băgat în ceva urât. Doar nu crezi că o să te lase să trăiești! Cel mai în siguranță ești aici, cu noi. În clipa când ieși, ești amantul morții.
Buzele-i tremură.
– Nu știu ce vreți să spuneți, zice el. A fost o eroare, un bug…
Și tot așa până vine avocatul și-l scoate.
Ceea ce și voiam. Nu-mi e de niciun folos aici, în siguranță.

*

La miezul nopții ies din tură. Corpul îmi spune că ar trebui să mă duc să mă culc. O anumită parte a lui îmi sugerează, în mod contradictoriu, să mai fac o vizită la o anumită casă de plăceri. Ignor toate astea și-l scot pe Dawood pe stradă. Am zis că noaptea e a lui Rigmor, dar, desigur, lucrurile nu sunt delimitate chiar atât de clar. Când l-am lăsat pe simbiot să plece, deși-l știam în pericol, Rigmor a fost cel care a privit prin ochii polițistului Dawood.
Controlorul de joc s-a dus acasă. Unde altundeva ar fi putut să se ducă fără să dea de bănuit? O străduță cochetă, cu camere de filmare din stâlp în stâlp și IA-uri pe post de portari. Pe pavajul inteligent, săgeți de diverse culori arată drumul către baruri, bănci, cinematografe real-D. Numărătoarea de pe adblocker se apropie vertiginos de trei cifre: cei ca el sunt visul de aur al producătorilor de mobilă, mașini, jocuri, haine.
Plasez o dronă de urmărire și mă retrag, monitorizând-o din aeroglisor. Dacă tipul e deștept, n-o să iasă din cartier.
Nu-i deștept. E panicat. Nu se aștepta să fie ghicit. Pe la unu, îl văd ieșind. Drona îl urmează. Pentru că puștiul sigur are un detector de patternuri care-i va atrage atenția dacă e urmărit, îi imprim dronei o mică mișcare aleatorie și mă mențin pe cât posibil pe străduțe paralele. În cele din urmă, se oprește într-un gang.
Băiatul ăsta chiar că-i prost!
– Ce vrei? îi aud vocea plângăreață prin intermediul dronei. De ce m-ai chemat aici? Nu le-am spus nimic.
Ies din aeroglisor și mă furișez către el.
– Trebuie să mă scoateți de-aici!
– Trebuia să-ți ștergi urmele din sistem, rostește o voce joasă, gâlgâită.
– Am vrut! Polițistul ăla a apărut pe neașteptate!
– Ai fost neatent, rostește celălalt glas. Nu e bine să fii neatent.
Apoi controlorul de joc începe să urle.

Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun (4)

(continuare)

Peste câteva ore, când mă trezesc, ceva din osteneala plăcută a sexului cu Dangor încă îmi mai stăruie în trup. Programez la nimereală sintetizatorul de cafea și mă instalez în fața datapadului.
Filmulețul se dovedește înduioșător, așa cum m-am așteptat. Doi copii care cred că, dacă au aflat ce și unde se bagă, se cheamă că sunt adulți. Ea se străduiește cam prea tare să imite starletele din simurile erotice, gemând și arcuindu-se exagerat. Băiatul însă e un spectacol. Nu degeaba hessienilor li se spune oamenii-caracatiță. Nu pentru că ar avea tentacule – n-au – dar pielea lor reflectă orice emoție schimbându-și culoarea.
Mai puțin înduioșător este că am descoperit filmarea pe DeepNet. Locul pe care motoarele de căutare nu-l găsesc. Locul în existența căruia puțini cred. Filmul ăsta, despre care drăgălașul de Vyan nici nu mi-a spus, n-ar trebui să se afle aici. E ca și cum i-ar picta fetei o țintă pe frunte și una pe spate. Trebuie să vorbesc cu clientul meu.
Azi polițistul Dawood e în schimbul de după-amiază, așa că am toată dimineața la dispoziție și decid să fac o mică recunoaștere. Nu-mi place fiu Rigmor la lumina zilei, dar un polițist în uniformă învârtindu-se pe lângă Academia Maha ar fi mai bătător la ochi.
Ajung la sfârșitul orelor și copiii tocmai ies pe poartă. Sunt înconjurat de imitații ieftine ale hainelor la modă și străbat nori de parfumuri contrafăcute. Văd tentacule prea scurte, solzi prea rari, nări prea plate, nuanțe prea deschise sau prea închise ale pielii. Majoritatea au deja iGlas-ul la ochi și mă îndoiesc că străfulgerările alea de pe ecran sunt lecțiile pentru a doua zi. Îmi aprind o țigară și le ascult râsetele. Unii se uită la ei și văd corcituri care n-ar fi trebuit să se nască; alții văd niște tineri obraznici, superficiali, gălăgioși și violenți, prea grăbiți să experimenteze băutura, țigările și sexul.
Eu văd niște vieți deja ratate. Lumea a și început să le întineze inocența. Puțini vor reuși să intre la universitățile terrane, unicele care acceptă metiși. Restul o să sfârșească drept mână de lucru ieftină în fabricile deschise în Nomensla de marile corporații transgalactice, dispuse să uite discursurile despre puritatea speciilor dacă pot reduce costurile de producție, în bandele de traficanți, în casele de plăceri sau, uneori, mai ales în cazul fetelor, în câte o căsătorie norocoasă cu cineva pe care e mai bine să nu-l întrebi cum a făcut primul milion. Dar deocamdată e o zi frumoasă și copiii râd.
Nici urmă însă de Vyan. Păcat. Îl apelez, dar nu răspunde.
Oricum, vestea bună-i că probabil am de a face cu un simplu caz de fugă de la domiciliu. În fond, încă n-a încercat nimeni să mă omoare din pricina ei.

*

Tocmai am urcat în aeroglisor în uniforma mea de polițist când primesc un apel pe datapadul lui Rigmor. Dezactivez camera și răspund.
Pe ecran apare un băiat cu părul roșcat al hessienilor. Activez 3D-ul ca să-l văd mai bine. În mod normal chipul lui ar avea o frumoasă culoare arămie, dar acum e verzui, culoarea fricii. Mă bucur că nu mă poate vedea, pentru că sunt surprins, cu adevărat surprins. E băiatul-curcubeu din filmulețul pe care tocmai l-am admirat mai devreme. Se încruntă nedumerit.
– Alo, rostește el. Ești Rigmor? Ăăă… mă cheamă Gerais. E despre Vyan.
– Ce, el nu poa să sune? mârâi eu.
– Vyan e mort.
– Ce?!
– L-a lovit un aeroglisor acum o jumătate de oră. Am… fost de față.
– Știi cine-l conducea?
– Da, se știe, zice el înghițind în sec. Nu cred că șoferul are legătură.
– Legătură cu ce?
Și-apoi îmi pică fisa.
– Vrei să zici că n-a fost un accident?

Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun (3)

(Continuare)

Avertisment: nu citiți dacă aveți sub 18 ani!

Străzile sunt mai aglomerate decât în timpul zilei, fiindcă de fapt economia Nomenslei e susținută de turismul sexual. Inițial o fâșie de demarcație între trei enclave – terană, acquariană și scalari – locul a devenit refugiul nefericiților născuți din relațiile interspecii, pe care majoritatea membrilor Consiliului Intergalactic încă le interzic. Ca toate fructele interzise, tabuurile sexuale au dat însă naștere unei previzibile curiozități, care s-a concretizat prin incursiuni riscante în zonă, până când terranii, pe care amestecul speciilor nu-i deranjează, au preluat controlul, impunând puțină ordine (și taxând orice profit scos de aici). Cred că terranii, strămoșii noștri, ai tuturor, de dinainte să ne fi răspândit printre stele și să ne fi adaptat la traiul pe alte planete, privesc Nomensla ca pe un soi de proiect pilot. Dacă-i pe-așa, încă nu au cu ce să se laude.
Pe la cinci noaptea, când amoroasele iau ultimii clienți, dă norocul peste mine. Nu, n-o găsesc pe Faya, dar găsesc ceva ce căutam de multă vreme. O văd imediat ce intru în salonul de primire al unei case de plăceri care se cheamă Dorințe aprige. S-a postat chiar lângă panoul care înșiră compatibilitățile sexuale dintre diversele specii și avertizează cu privire la riscurile ce rezultă nerespectarea lor, (genul de riscuri pe care adesea sunt chemat să le fac să dispară). E dreaptă și cu privirea limpede, în contrast cu celelalte amoroase cu ochii prea strălucitori și cu mișcările sacadate din pricina stimulinului. Poartă o salopetă albă de mătase, foarte decoltată. E înaltă, cu piele aurie și ochi albaștri-cenușii presărați cu punctișoare verzi, cu membre lungi, cu părul în șuvițe multicolore curgându-i pe umeri. Aerul vălurește ușor în jurul ei.
O metamorfă!
Înaintez fără o vorbă și-mi apropii cardul de datapadul care afișează prețul fetei. Ea se dezlipește de perete și mă urmează. Urcăm pe scări până-ntr-o cameră cu lampadare cu abajururi roșii, muzică discretă și un pat cu mușchi fals, ai cărui cili se înfioară discret la vederea mea.
– Ei, tu n-ai nevoie de ăsta, nu? zic eu gesticulând către consola patului cu puzderia ei de luminițe.
Ea zâmbește.
– Cum te cheamă?
– Dangor.
Are o voce joasă și calmă. O voce de pat. Desface fermoarul salopetei și aceasta îi alunecă de pe umeri, adunându-i-se la picioare. Femeia răsare din ea ca o floare aurie, lăsându-mă să-i contemplu umerii și pieptul stropiți cu o pulbere multicoloră, picioarele lungi, sânii plini și o idee lăsați, cum îmi plac mie, șoldurile arcuite.
– Afrodisiace? Parfum? întreabă ea apropiindu-se de consolă.
– Doar tu.