Foamea (4) — 29/07/2020

Foamea (4)

(Cu scuze pentru întârziere, cauzată de necesitatea rescrierii acestei scene și de niște fițe speciale pe care a început să le facă WordPress-ul, iată noul episod!)

Bobo ascultă încordat. Mârâitul venea dintr-o străduță laterală de pe lângă Piața Veteranilor – ia uite erau la jumătatea drumului deja! – și se apropia.
– Ia! Poate-i al tău!
Deea îi îndesă repede în mână pistolul ei, pe care-l șterpelise în acea dimineață de la un soldat ieșit din gardă, în timp ce acesta era mai atent la trupul ei gol decât la armamentul din dotare. Lui Bobo nu prea-i plăcea să se gândească la asta, dar Deea se culca încă de la paisprezece ani cu soldaţii, pentru mâncare şi ţigări sau pur şi simplu pentru c-aşa avea chef. Nu-i spunea nimeni ce să facă.

* VEZI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR

Mârâitul deveni mai puternic și trei zombi se iviră de pe străduță pe bulevard, tăindu-le retragerea către colonie. La vederea lor, iuțiră pasul, atât cât puteau niște zombi. „Al lui”, adică taică-su, nu era printre ei.
– Ce facem acum? întrebă în șoaptă Deea.
Gipanu, cu o mână în șold și cu pistolul în cealaltă, privea arătările căzut pe gânduri. Apoi îi aruncă lui Bobo o uitătură șmecheră.
– Mai ții minte regina în pași?
Era un joc. Stăteai cu spatele și ceilalți porneau să înainteze de la o linie de start aflată la câțiva metri, fiecare încercând să ajungă primul la tine. Treaba ta era să te întorci și să-i surprinzi mișcându-se, chestie care îi trimitea din nou la linia de start. Sigur că, la un moment dat, cineva tot se apropia, o mână te apuca de la spate și noua regină îți lua locul.
– Ia să vedem cine-i regina? zise Gipanu. Poate frumoasa aia de colo?
Unul dintre zombi era sau fusese cândva femeie. Frumoasă sau nu, era greu de spus, căci cineva îi smulsese nasul, laolaltă cu buza de sus.
Gipanu se răsuci cu spatele.
– Unu, doi, trei, patru… începu el.
Când rosti „zece” se răsuci și trase în zombiul aflat cel mai aproape, nu femeia, ci un ins purtând rămășițele unui costum bleumarin cu găuri mari în genunchi. Cineva încercase deja să-l împuște, nereușind decât să-i facă o gaură obrazul drept. Mai norocos sau mai bun țintaș, Gipanu îl nimeri în frunte. Ceilalți, netulburați, continuară să înainteze.
– Ce faci, băi? exclamă Bobo uluit.
De pe o altă străduță răsăriră încă două mortăciuni. Gipanu îi făcu cu ochiul și se întoarse din nou cu spatele.
– Unu, doi, trei… începu el.
Zece!” Un foc de armă și femeia de mai devreme se prăbuși.
Era o nebunie, își zise Bobo. În clipa următoare, parcă fără s-o fi gândit, înainta către Gipanu. Se simțea neașteptat de ușor. Întâlni privirea Zinei, care mișcă din buze întrebându-l fără sunet „Ce faci?!” Deea stătea lângă ea și se uita de la Gipanu la zombi și îndărăt. Bobo se pomeni alături de prietenul lui, cu spatele la arătări, cu pistolul pregătit. Schimbară o privire complice și se întoarseră amândoi la „zece”. Un ins în uniformă de spital, cu mâna dreaptă lipsindu-i din cot, și un bătrânel cu ochii duși în orbite și un nor de păr alb, bâțâind din cap ca un Einstein senil, căzură deodată. Pân-acum nu trăsese cu arma decât la lecțiile obligatorii de tir, dar uite că se descurca!
– Unu, doi, trei, patru… Cine se-ntoarce înainte de zece e mămăligăăăă!
Dacă stăteai cu spatele, târșâitul pașilor și mârâitul se amplificau pe bulevardul pustiu: zombii păreau mai numeroși și mai aproape. Și abia acum își dădu seama că insul în uniformă de medic era veterinarul de la cabinetul de pe colț! În schimb, taică-su nu se vedea nicăieri. Se simți ușurat.
– Zece!
Împușcă o bătrână îmbrăcată cu rămășițele unui halat de baie galben, pătat de sânge pe piepți, – o mai văzuse Înainte prin cartier, mereu în papuci și nepieptănată, vorbind cu toată lumea, fie că i se răspundea sau nu – iar Gipanu doborî un ins în maiou și pantaloni scurți roșii, cu brațele acoperite de tatuaje pe sub mizeria acumulată și parcă mai puțin stafidit decât ceilalți. Deea aplaudă.
Bobo își simțea mâinile înghețate și îi furnicau ușor, iar buzele i se lățiseră în ceva care nu era zâmbet. Alături de el, Gipanu râdea și chiuia ori de câte ori dobora vreo creatură.
O pată neagră printre hainele decolorate îi atrase brusc atenția. Zombiul se aținea mai în spate, suficient de departe pentru ca Bobo să nu-i poată vedea clar fața. Îl ochi, dar acesta dispăru în spatele unui grup de arătări ce veneau de pe o străduță. Bobo alese în schimb un militar cu arma atârnându-i inutilă de-a curmezișul pieptului. Cineva luase o mușcătură zdravănă din pectoralul lui stâng și altcineva îl împușcase, zadarnic, în burtă de mai multe ori. Căzu lovit în frunte, laolaltă cu o fată în trening și cercei mari, rotunzi, cu ochii înfundați în orbite și pomeții împungându-i pielea.
Poate că nu era taică-su, își zise Bobo. Mai bine! Când era vorba de cineva iubit, trebuia să se întâmple altfel, cu mai multă demnitate, nu ca parte a unui joc tembel! Cele mai apropiate arătări erau de-acum la numai zece pași. Inima-i bătea tare. Era un moment în joc când regina știa că urmează să fie prinsă și umărul drept parcă ți se înfiora așteptând mușc… atingerea.

Continuarea

Publicitate
Foamea (3) — 24/07/2020

Foamea (3)

Carnea din spatele gardului nu avea de gând să iasă ca s-o mănânce el, aşa că plecase de-acolo. Umblase un timp împreună cu alţii ca el, târându-şi picioarele. Împrejurul lui erau lucruri mari şi lucruri mici. Unele lucruri erau mari de tot şi printre ele erau lucruri mici, împrăştiate. Lucrurile mici aveau o parte care se bomba în afară şi una care era plată şi avea patru rotunduri. Unele lucruri stăteau pe rotunduri. Altele stăteau cu rotundurile în aer. Nu erau de mâncat, aşa că nu-l interesau.

* VEZI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR

Îi era Foame. Mergeai şi mâncai, mai mergeai şi iar mai mâncai, dar acum mergea şi mergea şi tot mergea şi nu găsise nimic de mâncare. Aşa redescoperi el ideea de timp.

*

La numai 16 ani şi-a condus prietenii afară din adăpost şi a ucis primul său zombi”. Avea să ajungă o legendă, era sigur de asta. Nu se mai făceau filme acum, peste tot în lume oamenii stăteau închiși în case de frica arătărilor, dar un joc video cu aventurile lui tot ar fi putut să iasă. Pentru că această expediție era doar cea prima din multe altele, cea care avea să-i consolideze reputaţia de erou. Era deja vedeta coloniei, după ce, la numai 14 ani, când izbucnise epidemia, condusese Jeep-ul tatălui său printre – ba chiar și peste – zombii înfometați, în timp ce acesta lua la rând arătările cu arma sa de vânătoare. Acum, spre regretul lui, atât arma, cât și Jeep-ul se aflau în proprietatea publică a așezării, predate de babacă-su pe chitanță după ce militarii înlocuiseră cu totul apărarea civilă. Porecla de Gipanu, însă, îi rămăsese.
Sigur că, de fapt, nu era vorba despre tatăl lui, ci despre al lui Bobo. Asta nu prea se potrivea cu legenda. Pe de altă parte, Gipanu îl prefera pe taică-su exact acolo unde era, adică viu şi în conducerea coloniei, ceea ce-i făcea lui viaţa mai uşoară. Plus că-l şi iubea pe bătrânu’, că numai pe el îl avea, chit că bărbaţii nu ziceau asemenea chestii cu glas tare.
Mai este mult? îl întrebă pe Bobo, pipăind prin buzunarul gecii pistolul pe care-l șterpelise din ascunzătoarea unde-l ținea taică-su.
(„Niciun bărbat adevărat nu-și predă toate armele”, îi spusese el arătându-i unde era dosit.)
E unul din blocurile alea de dinainte de Piaţa Gorjului. Nu e mult de mers, spuse Bobo, săltându-şi rucsacul pe umeri.
– Ce se aude? întrebă Zina în șoaptă.
Gipanu ciuli urechea. Niciun huruit de camion. Niciun mârâit de zombi.
– Nu-i nimic, Zinișor, ți se pare.
– Nu, nu, insistă ea. Ascultați!
– Hai să mă cac! mârâi Gipanu scoțând pistolul din buzunar.
Bobo îl prinse de mână.
– Nu! Dacă sunt zombi pe aici, o să audă!
În lungul bulevardului se vedeau câteva ciori zburând în direcția lor. Urmau traiectorii frânte, haotice, schimbându-și brusc direcția de zbor, ciocnindu-se între ele, umplând liniștea dintre blocuri cu fâlfâitul aripilor lor. Nu scoteau niciun sunet.
Gipanu credea despre sine că este un ins care nu se sperie ușor, dar acum simți că i se înmoaie genunchii .
Erau ciori zombi! Ghiftuite cu prea multă carne de mortăciune, păsările se infectau și ele în cele din urmă și începeau să atace oamenii, ceva ce suratele lor sănătoase nu făceau. Să te ciupească una era ca și cum te-ar fi mușcat un zombi. În colonie, se apărau de ele întinzând plase pe deasupra unor sectoare cât mai mari de curte. Contase însă pe faptul că păsările, fie ele infectate sau sănătoase, nu se îndepărtau de hoarda de zombi, care era pentru ele ca o cantină deschisă nonstop.
– Sub mașini! exclamă el și, apucând-o pe Zina de vestă, o trase după el.
Ca de obicei, ceilalți îl urmară.
Casca de constructor a lui Bobo se lovi zgomotos de caroserie. Nu avea loc cu ea. În clipa următoare capul lui Bobo se rostogolea cât colo pe asfalt și o cioară ateriza pe el! Ba nu, era doar casca, și-o scosese ca să încapă sub mașină, dar Gipanului i se păruse că era capul, ce prostie!
Alte ciori aterizau pe mașini, țăcănind cu ghearele pe tablă. Le numără în gând: una, două, trei. La fel cum, în primele zile ale epidemiei, încă în patul lui de acasă, număra salvările care goneau urlând prin noapte pe bulevardul Iuliu Maniu… până când deveniseră prea multe ca să mai vrea să le țină socoteala. Alungă amintirea și se concentră asupra ciorilor. În continuare tăcute, păsările începură să umble încolo și încoace pe capota mașinii, scrâș-scrâș, scrâș-scrâș.
– Trebuia să le împușcăm, șopti el. Continuarea

Foamea (2) — 21/07/2020

Foamea (2)

La un moment dat, văzuse o carne mică şi îndrăzneaţă, acoperită cu ceva negru, cum se aşează pe capul altuia şi ciuguleşte o fâşie de piele. De atunci se oprea din când în când şi-şi punea mâna în creştet, ca să afle dacă nu cumva vreo carne ca aceea se aşezase şi pe capul lui, pentru că el era cel care mânca şi nu cel care era mâncat. Existau mereu asemenea bucăţi mici, negre şi vioaie de carne care se învârteau pe oriunde se ducea.
Aşa redescoperi el ideea de împrejurimi.

* VEZI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR

C… O… Co… Lo Co-Lo-Ni-A. Colonia. M… I… L… iarăşi I, T… A, Militari. Nu ştia ce era primul cuvânt, dar ştia cumva că militari însemna carnea aia care se învârtea de colo-colo după gard – gard era când nu mai puteai să mergi înainte – şi care ţinea în mâini nişte lucruri care te încetineau. Ar fi putut să-şi amintească numele lor, dar nu era nevoie, pentru că ştia ce era mai important: că, dacă o carne îndrepta lucrul ăla spre tine, simţeai nişte ghionturi care te încetineau. Decise, aşadar, să le zică încetinitoare.
Aşa redescoperi el ideea de arme.

*

La început fugiseră, ca să iasă din raza vederii militarilor, dar acum încetiniseră ca să se bucure de evadare. Mergeau pe mijlocul şoselei, cu urechea ciulită la orice zgomot, căci, dacă vreun camion cu mărfuri sau vreun jeep al armatei ar fi trecut pe lângă ei, ar fi oprit să-i ia la întrebări și aventura s-ar fi terminat.
În jurul lor era lumea. Lumea de Dinainte. Blocuri cenuşii, de o parte și de alta a unui bulevard larg, cu un spațiu verde năpădit de buruieni pe mijloc. Strada fusese eliberată pentru a face loc coloanelor de camioane cu provizii, dar trotuarele erau ocupate de maşini ruginite şi prăfuite, îngrămădite unele peste altele. Militari era una dintre ieşirile din Bucureşti şi locul pe unde mulți încercaseră să scape după declanșarea epidemiei, numai pentru a-și găsi moartea sau ceva și mai rău în ambuteiajul care transformase o arteră circulată într-o capcană.
La parteruri, firme cu litere căzute anunțau: Pizzer e, Com an a de Librării Bucure ti, Me gaImag , aine noi și seco d-hand, ovrigărie, povestind despre o normalitate pe care Bobo o considerase mereu de la sine înțeleasă, dar a cărei amintire i se părea acum ireală, ștearsă, decolorată, ca un tricou spălat prea des. Oare chiar existase o vreme când umblase pe oriunde vrusese, fără restricții sau precauții? Își cumpărase înghețată din magazinele astea, în care intrase fără să verifice mai întâi dacă erau sigure? Umblase pe trotuarele astea cu muzica în urechi și cu visele derulându-i-se ca filmele pe dinaintea ochilor, fără să scaneze fiecare siluetă de la distanță, ca să se asigure că se mișcă firesc și nu clătinat?
Tresări, revenind la realitate. Era periculos să viseze aici, afară! Trebuia să fie atent. E adevărat, în urmă cu trei zile, animată de unul din impulsurile ei neînțelese, hoarda flămândă din jurul coloniei se urnise din loc, dispărând cine ştie în ce direcţie. Dar unii zombi, cei care locuiseră aici, s-ar fi putut desprinde de grup, rătăcind prin locurile pe care creierele lor scurtcircuitate de virus le recunoșteau. În fond, planul de a-l găsi pe taică-su pe ideea asta se baza.
– Bobo? șopti Zina.
Purta o cască de biciclist care s-o apere, cât se putea, de ciori. Casca era albastră și Zina era tare drăguță cu ea. Își prinsese părul în coadă și și-o strecurase pe sub gulerul gecii, pentru ca niciun zombi să n-o poată apuca. Mănușile matlasate, cam prea groase pentru ziua frumoasă de primăvară, îi apărau mâinile de ciupituri sau mușcături.
Fiecare își luase niște măsuri de precauție. Bobo avea și el cască, una galbenă de constructor, și mănuși, dar mai subțiri, de piele. Deea refuzase să poarte cască, spunând că gluga gecii era suficient de groasă ca să o protejeze. Acum sălta veselă la câţiva paşi mai în faţă, întorcându-se din mers către ei, ba chiar mergând cu spatele ca să le împărtăşească zâmbetul ei larg şi buna-dispoziţie molipsitoare. Mersul ăsta era Deea întreagă, nerăbdătoare de noi experienţe, dar dornică să le împartă imediat cu prietenii.
La început, Gipanu își ridicase și el gluga cum făcea Deea, dar acum mergea cu pași largi, cu gluga pe spate și cu vântul ciufulindu-i părul șaten și creț. Refuzase să-și ia orice alte măsuri de precauție. „Oricum nu te poți proteja complet. Cea mai bună protecție-i să fii pe fază!”, le explicase el. „Și, dacă-i ceva, nu vă am pe voi?”
– Crezi c-au reușit să-l repare? continuă Zina.
Era mai palidă ca de obicei. Bobo observă cum își vâra capul între umeri, cum se uita mereu în urmă, cum își frământa mâinile înmănușate. Dintre toți, ea nu se bucura deloc să fie afară, iar gândul la ceea ce făcuseră ca să iasă nu părea să-i dea pace. Bobo șovăi, căutând o minciună care s-o liniștească. Continuarea

Foamea (1) — 17/07/2020

Foamea (1)

La început a fost Foamea şi Foamea era el. A fost gustul sângelui cald pe limbă, la fel de bun ca primul gât de bere într-o zi secetoasă de vară, deşi ce era aceea bere şi ce era aceea vară n-ar fi putut spune. Era o nevoie care-l împingea să caute carnea caldă, s-o îmbrăţişeze, s-o sfâşie cu dinţii, să-şi umple gura până la refuz şi să mestece până-l dureau fălcile, să înghită şi să muşte din nou, chiar înainte să fi terminat tot ce avea în gură.
* VEZI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR
Lumea era alcătuită din carne şi lucruri care nu erau de mâncat. Carnea era carne care stătea s-o prinzi şi carne care nu stătea. Fie că stătea sau nu, el se îndrepta spre ea. Dacă nu stătea, mai devreme sau mai târziu găsea altă carne. Chiar şi când era sătul tânjea după carne, pentru că erau două lucruri, un gol în burtă, dar şi o nevoie de a simţi tot timpul gustul de carne umplându-i gura, gustul, dar şi textura, carne aspră care era muşchi şi carne moale şi fină care era ficatul, şi apoi măduva sau creierul, care erau cele mai bune. Când apucai carnea, nu-i mai dădeai drumul. Dacă altul venea şi trăgea de carne, trăgeai şi tu şi, până la urmă, fiecare rămânea cu câte o bucată. Pentru că mai erau şi alţii care semănau cu carnea, dar care nu erau carne, care nu fugeau, ci stăteau pe loc, pe care nu voiai să-i mănânci şi care voiau și ei să mănânce.
Când nu mânca, mergea. Când nu mergea, mânca. Uneori, când nu mai avea unde să meargă, stătea până când apărea Foamea. Foamea ştia întotdeauna încotro să-l ducă.
Oriunde ar fi mers, într-un final ajungea, alături de alţii ca el, în acelaşi loc: acolo unde mirosul cărnii era atât de puternic, încât devenea înnebunitor, carne multă, adunată la un loc, fâţâindu-se de colo-colo fără să-i bage în seamă. Se opreau toţi şi se uitau.

*

Între el și libertate erau două garduri și o hoardă de zombi. Pe acoperișul fostului mall, Bobo ridică binoclul și scrută făpturile zdrențăroase care se împleticeau fără țintă în jurul coloniei. Mâinile-i tremurau și inima încă nu-și reluase ritmul ei obișnuit, așa că binoclul îi juca pe dinainte și îi trebui un timp până să-l găsească pe taică-su. Dar iată-l, era acolo: o siluetă slăbănoagă și șuie, în haine pe care doi ani de soare și ploi le făcuseră să nu mai fie negre și cu mișcări stângace, nu prea diferite de cele de Dinainte.
Zombiul întoarse capul și Bobo tresări, făcând un pas înapoi și coborând binoclul, pentru că nu suporta expresia buimacă de pe fața aceea cândva atât de inteligentă.
Nu azi. Nu după cearta de pe terenul de fotbal.
– Iar te uiți la el? rosti o voce din spatele lui. Știam eu c-aici o să te găsim!
Gipanu, prietenul lui cel mai bun și liderul grupului lor, îi întinse o bere turnată într-o cutie de suc – la 16 ani n-aveau voie alcool – și îi luă binoclul.
– Nu poți să vii în fiecare zi pe acoperiș și să te uiți la el. O ții așa de trei luni. O să te dilești!
Avea dreptate. De când făcuse rost de un binoclu militar și își recunoscuse tatăl, pentru Bobo toată treaba devenise o obsesie. La cursuri visa privind în gol pe sub părul care-i dădea în ochi, notând la nimereală câte o frază când îi trăgea Deea vreun cot, în timp ce, în mintea lui, își vedea tatăl umblând cu pași târșâiți prin viscol alături de alții ca el, cu zăpada așternându-i-se pe umeri ca o haină. Când stătea la masă cu maică-sa și cu noul ei bărbat, un tip de la aprovizionare, își amintea de cadourile nepricepute pe care i le făcea taică-su de ziua ei și de zâmbetul stingher cu care i le oferea, ca și cum și-ar fi cerut deja iertare dinainte ca ea să deschidă pachetul. În clipa următoare și-l imagina zăcând cu ochii goi și o gaură în frunte sub un morman fumegând de creaturi, ca atâtea pe care le văzuse în ultimii doi ani. În unele nopți fără somn, își imagina cel mai rău lucru dintre toate: că era din nou în spațiul strâmt și sufocant al mașinii, cu brațele mamei lui cuprinzându-i mijlocul ca un cerc de fier, în timp ce chipuri schimonosite se îngrămădeau de cealaltă parte a geamului, cu ochii tulburi și gurile parcă prea mari ca să fie omenești. Asta se și întâmplase, dar acum printre ei era și taică-su, cu dinții murdari de sânge, și imaginea-l făcea să azvârle plapuma de pe el simțind că se sufocă.
În același timp, era conștient că astea erau scene văzute în filme, că-l jelea pe taică-su în clișee. Dar în filme regizorul te făcea să uiți că ăia fuseseră oameni, că îi iubise și pe ei cineva, că erau și altceva decât ținte în care să tragă eroii principali. Nu-ți era dor de cine fuseseră. Nu-ți venea să le închei haina la gât ca să nu le fie frig. Nu crăpai de rușine văzând ce ajunseseră.
Nu deveneai bătaia de joc a altora fiindcă taică-tu era zombi.
O mână se strecură consolatoare într-a lui. Zina. Nu o simțise alăturându-i-se pe acoperișul coloniei, însoțită de Deea. Deea fuma, ca de obicei. Zina arunca priviri îngrijorate spre ciorile care se roteau deasupra hoardei de zombi, umplând cerul înserării de cârâituri. Din când în când, câte una cobora în picaj, ridicându-se apoi triumfătoare cu o fâșie de carne în cioc.
Mai dă-l în mă-sa și pe Moacă, zise Deea suflând fumul pe nări. Am fost colegi și înainte și nici atunci nu știa să piardă.

Poate nu s-ar fi întâmplat nimic dacă, puțin mai devreme, Bobo nu ar fi trimis mingea în poartă chiar în ultima secundă a meciului. Căpitanul echipei adverse, Moacă, un slăbănog cu coșuri și o tentativă de mustață, înjurase cu sete, dar apoi își revenise și se apropiase să dea mâna cu Gipanu, promițând că data viitoare o să-și ia revanşa.
O să mâncăm noi multă friptură până atunci, zisese Bobo în glumă.
Premiul consta în raţii suplimentare de carne pentru echipa învingătoare, timp de o lună, până la următorul meci. Și adevărul este că în ultimele trei luni ai lui câştigaseră în continuu, motivați poate și de faptul că de un timp carnea cam lipsea din meniul de bază.
La ce ţi-o trebui ţie friptură? zisese Moacă pe neașteptate. Credeam că la voi în familie nu vă încurcaţi cu gătitul. Adică, tac-tu mănâncă oameni, n-aşa?!
Bobo vrusese să se repeadă la el, dar Gipanu şi Deea – nici n-o observase intrând pe teren, cu Zina după ea – îl împiedicaseră.
Ce zici, îi dăduse înainte Moacă, crezi că vrea să te mănânce special pe tine sau s-ar mulţumi cu oricine?
Bă Moacă, tu ţi-o cauţi!
Adică ce-o să-mi faci? Hai? O să mă muşti? Vrei să mă muşti? Zi! Ţi-e foame?
Şi întinsese provocator un deget către Bobo. Continuarea

Foamea (sumar) — 16/07/2020

Foamea (sumar)

Toată lumea stă la adăpost de frica zombilor, dar ei au doar 16 ani și vor să trăiască fără anestezie și să aibă ce povesti. Patru adolescenți decid să iasă afară și să vadă ce experiențe le oferă lumea. Unul dintre ei, mai ales, are o misiune specială. Pe de altă parte, zombii oare ce gândesc? Aveți acces în mintea unuia.

Episodul 1. Bobo este ironizat de colegi din cauză că tatăl său dă târcoale coloniei Militari în chip de zombi. Împreună cu prietenii săi, decide să „îl scutească de suferință.”

Episodul 2. Cei patru reușesc să evadeze din colonie și iau un prim contact cu lumea pe care au părăsit-o cu doi ani în urmă, când oamenii s-au izolat îndărătul gardurilor.

Episodul 3. Eroii noștri descoperă că zombii nu sunt singurele pericole când părăsești siguranța coloniei.

Episodul 4.  Are loc prima confruntare cu zombii.

Episodul 5. Încrezători în succesul misiunii lor, eroii noștri ajung la destinație.

Episodul 6. Cei patru se instalează în apartamentul lui Bobo și întind o capcană. Flămând, vânatul lor revine și el la fosta sa locuință.

Episodul 7. În așteptarea tatălui său, Bobo își amintește zilele de început ale epidemiei.

Episodul 8. Cei patru eroi rămân trei.

Episodul 9. În care aflăm cine supraviețuiește și cine nu și dacă Bobo își va duce la capăt misiunea.

LISTA COMPLETĂ A TEXTELOR MELE