Un pumn de mărunţiş

Leapşa de la Ronţziki cu privire la lecţiile de viaţă pe care le-am învăţat până acum. Sincer, nu cred c-am învăţat mare lucru.

1. Am învăţat că nu ştiu niciodată nimic cu certitudine definitivă. Că, de ce aflu mai mult, de aia şi neştiinţa mea se lărgeşte. Nicio lecţie nu e ultima atâta timp cât eşti în viaţă şi nicio certitudine nu e altceva decât un palier pe care să te odihneşti înainte să reiei căutarea.

2. Cumva în contradicţie cu asta, cred că am realizat cine sunt, ce vreau şi ce nu vreau, dincolo de presiunile pe care le pune societatea asupra mea, de a fi într-un fel sau altul.

3. Am învăţat că nu trebuie să zici niciodată că tu nu o să faci cutare chestie, decât dacă te-ai aflat în situaţia respectivă şi poate nici atunci.

4. Că este inutil să umbli prin lume purtând armură şi mască, pentru că n-o să reuşeşti decât să-i ţii deoparte tocmai pe cei cărora le pasă de tine. Ceilalţi nici n-or să ia seama la asta. Şi nu, cei mai mulţi oameni nu-ţi sunt duşmani şi nu-ţi vor răul.

Publicitate

Carte poştală dintr-o vacanţă la ţară

Cine-a zis că e naşpa când plouă în vacanţă?

Şedinţă la bloc (II)

(continuare)

L-am pupat pe Capucino pe năsuc şi i-am zis că bate câmpii şi că mai avem mulţi ani de petrecut împreună, ceea ce ştim amândoi că e o minciună, dar tot ne-a făcut să ne simţim mai bine.

– Bun, deci să concluzionăm, a cerut preşedintele. Trei persoane sau una singură?

– Staţi aşa, a intervenit vecinul meu de palier. Staţi s-o luăm logic. Deci, s-a întors el către domnul Balaurexu, la numărătoare avem trei capete? Avem. Acuma, funcţionează ele independent unul de altul?

– Eu…

– … gândesc …

– … cu toate trei.

– Dar, dacă printr-o întâmplare nefericită şi absolut, dar absolut regretabilă – şi pe care n-o dorim, a adăugat vecinul repede –  aţi pierde vreun cap, asta v-ar afecta ăăăă, funcţiile intelectuale?

– Adică propui…

– … să-mi tai două capete…

– … băi eroule? s-a enervat Domnul Balaurexu.

– Vă aflaţi în eroare, preastimate domn, a zis vecinul, aranjându-şi nervos ochelarii pe nas. Voiam doar să stabilim dacă funcţiile cerebrale ăăă…

– Am avut…

– … şapte…

-… capete, a precizat Domnul Balaurexu.

– Ăăă, condoleanţe pentru pppierderea… ăăă, adică…, s-a fâstâcit vecinul.

– Da de unde…

– … nu-i nicio pierdere…

– … aşa se întâmplă la balauri…

– … îşi pierd din capete cu vârsta…

– … face parte din procesul…

– … de maturizare.

– Credeam că se întâmplă din cauza lui Făt Frumos, a zis tipul cu mobilierul, în ceea ce eu am apreciat a fi o tentativă de sinucidere.

1 iunie

Mi-am început dimineaţa cu tata sunându-mă ca să-mi ureze „La mulţi ani!” de Ziua Copilului. Ca urmare, am decis eu însămi că e ziua mea şi mi-am făcut cadou o ciocolată mare, după care mi-am petrecut o jumătate de oră moralizându-mă serios că îmi scapă atât de uşor din vedere ce am şi mă concentrez atât de mult pe ce nu am.

După care m-am decis să transmit urarea mai departe, aşa că la mulţi ani copilului din voi şi luaţi-i, de ziua lui, ceva bun! (Nu bere, băi, parşivilor, că nu-i voie să dai alcool copiilor, da?!)

Şi, pentru că nu-s în stare să scriu o chestie articulată şi filosofică – nu c-aş fi vreodată, dar ăsta e unul dintre rarele momente când recunosc – o să vă povestesc ceva despre mine când eram copil.

Eu când eram copil nu suportam să moară animalele în nicio povestire. „Căprioara” lui Gârleanu? = lacrimi, garantat. Mama şi bunica au făcut imprudenţa să mi-o citească înainte de culcare – asta era înainte să fi învăţat să citesc şi să mă fi apucat să-mi citesc singură – şi după aia dă-i şi chinuieşte-te să opreşti copilul din plâns. Mi-au spus că nu, că vânătorul a împuşcat lupul sau că n-a nimerit căprioara (urăsc atât de tare povestea aia că mi-am scos-o din memorie), dar nuuuu, că ştiam eu mai bine. Cu un  respect pentru voinţa autorului care mă împiedică până în ziua de azi să citesc continuări scrise de alţii la romane sau serii celebre, o ţineam una şi bună că nu aşa s-a întâmplat.

Un altul care şi-a câştigat antipatia mea temeinică a fost Sadoveanu şi nu sunt sigură nici până azi dacă neplăcerea faţă de opera lui se trage cu adevărat de la descrierile alea plicticoase de natură sau de la faptul că a omorât un câine. Şi nici nu l-a omorât pe bune, ci doar într-o povestire. Era o carte scoasă de editura Minerva care se chema „Cincizeci de povestiri”. În ea era una cu nişte săteni care omoară cu pietre un câine de pripas, isterizaţi că acesta ar fi fost turbat, după care descoperă că animalul nu era turbat şi nu muşcase pe nimeni. Sadovene, Sadovene, nu ştii ce duşman îmi eşti de-atunci! Da poate afli pe această cale că te-am detestat atât de tare încât am tăiat cu creionul povestirea din cuprins, am tăiat titlul de pe copertă şi am scris „Patruzeci şi nouă de povestiri” în loc de cincizeci. Şi m-am jurat că, atunci când o să scriu eu poveşti, în ele n-o să moară niciun animal. Până acum m-am ţinut de cuvânt ( e drept, în sensul mai larg că n-am scris povestiri 🙂 ).

Trebuie să recunosc că nici până în ziua de azi nu mi-a trecut. Apariţia oricărui animal într-o povestire mă face să stau ca pe ace de grija lui. E unul dintre aspectele – mai numeroase – care mă fac să mă întreb dacă ne schimbăm cu adevărat pe măsură ce înaintăm în vârstă sau, de fapt, devenim din ce în ce mai mult noi înşine.