(continuare)

Peste câteva ore, când mă trezesc, ceva din osteneala plăcută a sexului cu Dangor încă îmi mai stăruie în trup. Programez la nimereală sintetizatorul de cafea și mă instalez în fața datapadului.
Filmulețul se dovedește înduioșător, așa cum m-am așteptat. Doi copii care cred că, dacă au aflat ce și unde se bagă, se cheamă că sunt adulți. Ea se străduiește cam prea tare să imite starletele din simurile erotice, gemând și arcuindu-se exagerat. Băiatul însă e un spectacol. Nu degeaba hessienilor li se spune oamenii-caracatiță. Nu pentru că ar avea tentacule – n-au – dar pielea lor reflectă orice emoție schimbându-și culoarea.
Mai puțin înduioșător este că am descoperit filmarea pe DeepNet. Locul pe care motoarele de căutare nu-l găsesc. Locul în existența căruia puțini cred. Filmul ăsta, despre care drăgălașul de Vyan nici nu mi-a spus, n-ar trebui să se afle aici. E ca și cum i-ar picta fetei o țintă pe frunte și una pe spate. Trebuie să vorbesc cu clientul meu.
Azi polițistul Dawood e în schimbul de după-amiază, așa că am toată dimineața la dispoziție și decid să fac o mică recunoaștere. Nu-mi place fiu Rigmor la lumina zilei, dar un polițist în uniformă învârtindu-se pe lângă Academia Maha ar fi mai bătător la ochi.
Ajung la sfârșitul orelor și copiii tocmai ies pe poartă. Sunt înconjurat de imitații ieftine ale hainelor la modă și străbat nori de parfumuri contrafăcute. Văd tentacule prea scurte, solzi prea rari, nări prea plate, nuanțe prea deschise sau prea închise ale pielii. Majoritatea au deja iGlas-ul la ochi și mă îndoiesc că străfulgerările alea de pe ecran sunt lecțiile pentru a doua zi. Îmi aprind o țigară și le ascult râsetele. Unii se uită la ei și văd corcituri care n-ar fi trebuit să se nască; alții văd niște tineri obraznici, superficiali, gălăgioși și violenți, prea grăbiți să experimenteze băutura, țigările și sexul.
Eu văd niște vieți deja ratate. Lumea a și început să le întineze inocența. Puțini vor reuși să intre la universitățile terrane, unicele care acceptă metiși. Restul o să sfârșească drept mână de lucru ieftină în fabricile deschise în Nomensla de marile corporații transgalactice, dispuse să uite discursurile despre puritatea speciilor dacă pot reduce costurile de producție, în bandele de traficanți, în casele de plăceri sau, uneori, mai ales în cazul fetelor, în câte o căsătorie norocoasă cu cineva pe care e mai bine să nu-l întrebi cum a făcut primul milion. Dar deocamdată e o zi frumoasă și copiii râd.
Nici urmă însă de Vyan. Păcat. Îl apelez, dar nu răspunde.
Oricum, vestea bună-i că probabil am de a face cu un simplu caz de fugă de la domiciliu. În fond, încă n-a încercat nimeni să mă omoare din pricina ei.

*

Tocmai am urcat în aeroglisor în uniforma mea de polițist când primesc un apel pe datapadul lui Rigmor. Dezactivez camera și răspund.
Pe ecran apare un băiat cu părul roșcat al hessienilor. Activez 3D-ul ca să-l văd mai bine. În mod normal chipul lui ar avea o frumoasă culoare arămie, dar acum e verzui, culoarea fricii. Mă bucur că nu mă poate vedea, pentru că sunt surprins, cu adevărat surprins. E băiatul-curcubeu din filmulețul pe care tocmai l-am admirat mai devreme. Se încruntă nedumerit.
– Alo, rostește el. Ești Rigmor? Ăăă… mă cheamă Gerais. E despre Vyan.
– Ce, el nu poa să sune? mârâi eu.
– Vyan e mort.
– Ce?!
– L-a lovit un aeroglisor acum o jumătate de oră. Am… fost de față.
– Știi cine-l conducea?
– Da, se știe, zice el înghițind în sec. Nu cred că șoferul are legătură.
– Legătură cu ce?
Și-apoi îmi pică fisa.
– Vrei să zici că n-a fost un accident?

– Nu cred. Chestia e că noi… am plecat mai devreme…
– Ați chiulit adică, i-o tai și el se face violet. Culoarea rușinii.
– … ca să jucăm un real-V în drum spre casă.
Clatin din cap. Jocurile real-video sunt interzise oriunde cu excepția Nomenslei, tocmai fiindcă sunt periculoase. Teoretic, programul care îți presară traseul real cu ținte virtuale – troli îndărătul pubelelor, zombi în loc de trecători – e capabil să integreze pericolele din trafic și să te avertizeze în privința lor. În practică însă, rata deceselor se ridică la vreo 30%, ceea ce pe copii nu face decât să-i încânte.
– Treaba-i că mie jocul mi-a semnalizat aeroglisorul și m-am oprit, dar el s-a repezit înainte, zice Gerais. L-a izbit în plin.
– Cineva, adică, a deturnat jocul? Cum e ăsta? E online?
Băiatul încuviințează.
– E online. Tot ce e online poate fi spart. Simulările de traseu se fac în timp real, de la centrul de jocuri de pe Tocătorului 14.
Activez computerul de bord și completez repede un mandat. Îl expediez judecătorului.
– Bun. Păi ce pot să fac pentru tine, Gerais?
– Să continui s-o cauți pe Faya și să afli cine l-a omorât pe Vyan. O să te plătesc eu mai departe. Am bani!
– Te simți vinovat pentru faza cu filmulețul ăla?
Tăcere.
– Dacă mă-ntrebi care filmuleț închid și nu-ți mai răspund.
– Nu mă simt deloc vinovat, mă înfruntă el făcându-se albastru de furie. Nu era ca să-l vadă toată lumea, era pentru colecția mea privată! Nu știu cine mi-a intrat în datapad!
Pare ușor să-i citești. Violet pentru rușine, verde-cenușiu pentru teamă, cafeniu pentru interes, albastru pentru furie și tot așa. Numai că emoțiile se șterg treptat, culoarea celei mai puternice stăruie imprimată peste cea mai slabă sau dimpotrivă, o nouă emoție diluează una deja exprimată. Violetul ăsta poate însemna din nou rușine sau poate fi doar albastrul furiei pe sub care se insinuează roșul. Culoarea minciunii.
Pe ecran se aprinde un punctuleț roșu. Mandatul s-a întors semnat de judecător și nu mai am timp să lungesc discuția.
– E ceva ce nu-mi spui, trag la întâmplare. Ce anume nu-mi spui?
– N… nu. Nimic, spune el și roșul i se întinde pe chip.
Își dă și el seama că s-a trădat, așa că își lasă ochii în pământ și șoptește:
– Cred că Vyan l-a făcut public. L-a șterpelit de pe datapadul meu când i-am transferat o temă ca s-o copieze.
Deci era remușcare pân’ la urmă! Mda. Și eu care credeam că am dat în sfârșit peste cineva cinstit!
– Stai așa! Tu i-ai suflat iubita, el te-a transformat în pornostar și voi doi mai erați prieteni?
Gerais ridică din umeri și se face din nou violet.
– Fosta iubită. Ne înțeleseserăm că fostele nu se pun. Și s-a jurat că nu el a făcut-o, așa că nu știu ce să cred… deși Faya era convinsă.
Ceva parcă nu se leagă, dar în fond ce-i treaba mea?
– Tu fii atent, îi zic puștiului, dacă îmi plătești contractul și cineva a vrut ca prietenul tău să nu mai continue căutările, înseamnă că ești și tu în pericol.
Mă privește cu compătimire.
– Tata e consulul din Hessa. Ceea ce înseamnă că n-o să se atingă nimeni de mine, ca să nu riște vreun incident diplomatic. Tu ești ăla care-i în pericol.
Și-nchide.
Mda, deci asta căuta un hessian pur în Nomensla.
Închei conversația cu un sentiment straniu de satisfacție. Uciderea lui Vyan înseamnă că nu mai trebuie să-mi bat capul să interoghez niște școlărițe invidioase, la care mi-ar fi fost greu să ajung dat fiind că nu-s eu polițistul de caz. Fata a pătruns pe domeniul meu, domeniul nopții, al DeepNetului, al nelegii. Și am și un client care mă plătește, deci am în continuare un caz.

(Episodul următor.)

VEZI AICI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR!

COPYRIGHT © 2020 Laura Ciobanu. Materialele și imaginile îi aparțin autoarei. Reproducerea integrală sau parțială a acestora este interzisă fără acordul scris al autoarei și se va pedepsi conform Legii 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. 

Desigur, această povestire este o operă de ficțiune. Autoarea jură că nu și-a vârât în text niciuna dintre cunoștințe și că orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.