(Continuare)

Peste nici cinci minute, opresc glisorul pe Tocătorului 14. Îmi arăt legitimația și mandatul I.A-ului de la intrare. Ușa se deschide. Pe perete, la nivelul cotului, se ivește o linie roșie, încheiată cu o săgeată care clipește intermitent. Orice abatere de la traseu ar declanșa o alarmă. Îmi programez iGlass-ul pe modul filmare și pornesc pe urmele ei.
Pătrund într-o încăpere cu mobilier gri și pereți acoperiți cu graffiti. Tineri cu iGlass-uri la ochi stau aplecați deasupra unor mese-ecran imense înfățișând hărți rutiere pe care mici punctulețe colorate arată etapele parcurse de diverșii jucători. Eu știu că un punctuleț tocmai a încetat să se miște, dar nimeni de-aici nu pare alarmat.
– Poliția zic, afișând mandatul semnat de judecător. Anchetăm o posibilă crimă. Vă rog să vă depărtați de computere.
Băieții sunt disciplinați. Își scot mâinile din mănuși și pășesc îndărăt. Niciunul nu pare panicat.
Derulez înregistrarea în iGlass și revăd din nou momentul intrării mele. Și da, iată, unul dintre ei tresare ușor înainte să-și recompună expresia. Sigur, poate fi vorba despre altceva, poate ascunde droguri sau marfă de contrabandă, dar e unicul indiciu pe care-l am. Mă apropii de el: e un simbiot vegetal, priveliște rară până și pe Nomensla. Iedera care i se încolăcește pe brațe, gât și tors îi oxigenează sângele, ajutându-i plămânii neobișnuiți cu aerul nostru.
– Nu cumva ai pierdut un jucător? îl întreb.
După o serie de proteste și după intervenția șefului său, îl car pe băiat la secție. Până și aici el se menține pe poziții.
– N-am avut de unde să știu. Mie îmi apare că a dat „stop joc”. De unde să știu că a avut un accident?
– Vrei să derulăm înregistrarea jocului băiatului ăluia ca să vedem dacă îi apare sau nu aeroglisorul? N-avea grijă, că o s-o facem.
– O fi vreun hacker, își schimbă el brusc depoziția.
Mă decid să-l iau mai tare.
– Chiar crezi că dacă ieși de-aici o să scapi? Nu știu ce ți-au promis ăia care te-au pus să faci asta, dar ești băgat în ceva urât. Doar nu crezi că o să te lase să trăiești! Cel mai în siguranță ești aici, cu noi. În clipa când ieși, ești amantul morții.
Buzele-i tremură.
– Nu știu ce vreți să spuneți, zice el. A fost o eroare, un bug…
Și tot așa până vine avocatul și-l scoate.
Ceea ce și voiam. Nu-mi e de niciun folos aici, în siguranță.

*

La miezul nopții ies din tură. Corpul îmi spune că ar trebui să mă duc să mă culc. O anumită parte a lui îmi sugerează, în mod contradictoriu, să mai fac o vizită la o anumită casă de plăceri. Ignor toate astea și-l scot pe Dawood pe stradă. Am zis că noaptea e a lui Rigmor, dar, desigur, lucrurile nu sunt delimitate chiar atât de clar. Când l-am lăsat pe simbiot să plece, deși-l știam în pericol, Rigmor a fost cel care a privit prin ochii polițistului Dawood.
Controlorul de joc s-a dus acasă. Unde altundeva ar fi putut să se ducă fără să dea de bănuit? O străduță cochetă, cu camere de filmare din stâlp în stâlp și IA-uri pe post de portari. Pe pavajul inteligent, săgeți de diverse culori arată drumul către baruri, bănci, cinematografe real-D. Numărătoarea de pe adblocker se apropie vertiginos de trei cifre: cei ca el sunt visul de aur al producătorilor de mobilă, mașini, jocuri, haine.
Plasez o dronă de urmărire și mă retrag, monitorizând-o din aeroglisor. Dacă tipul e deștept, n-o să iasă din cartier.
Nu-i deștept. E panicat. Nu se aștepta să fie ghicit. Pe la unu, îl văd ieșind. Drona îl urmează. Pentru că puștiul sigur are un detector de patternuri care-i va atrage atenția dacă e urmărit, îi imprim dronei o mică mișcare aleatorie și mă mențin pe cât posibil pe străduțe paralele. În cele din urmă, se oprește într-un gang.
Băiatul ăsta chiar că-i prost!
– Ce vrei? îi aud vocea plângăreață prin intermediul dronei. De ce m-ai chemat aici? Nu le-am spus nimic.
Ies din aeroglisor și mă furișez către el.
– Trebuie să mă scoateți de-aici!
– Trebuia să-ți ștergi urmele din sistem, rostește o voce joasă, gâlgâită.
– Am vrut! Polițistul ăla a apărut pe neașteptate!
– Ai fost neatent, rostește celălalt glas. Nu e bine să fii neatent.
Apoi controlorul de joc începe să urle.

Când intru pe alee, o creatură înaltă îl ține proptit de zid cu o mână, iar cu cealaltă îi smulge pumni întregi de iederă de pe trup. I-a dezgolit deja pieptul și un braț. Dar pe mine nu nefericitul ăsta mă interesează, ci călăul său. Un ins vânos, cu capul înconjurat de o coamă care unduiește însuflețită. Un meduzian!
Țipetele controlorului de joc amuțesc. Nici nu se mai zbate, doar gura i se cască larg, spasmodic.
Mă reped la agresorul său și-l lovesc cu pumnul în falcă dintr-o parte. E ca și cum ai da într-un perete. Îl leapădă pe simbiot și se întoarce către mine, prinzându-mi coastele într-o strânsoare ca de menghină. Îmi umflu brutal sacii pulmonari la capacitate maximă, azvârlindu-i brațele în lături. Un pumn de-al lui mă face să mă lovesc cu capul de zid și aparatele auditive îmi zboară din urechi.
În liniștea care mă învăluie, meduzianul mă apucă de gât și mă lipește de zid. Tentaculele din jurul capului se orientează spre mine, unduind. Nu urâțenia lui te împietrește, deși moacă mai scârboasă nici în oglindă n-am văzut, ci gazul paralizant pe care îl emană.
Pumnul pe care i-l trag în plex trebuie să fie o surpriză neplăcută, mi-o spune gura lui care, în tăcere, ia forma unui O. Nu se aștepta la rezistență. Declanșez o rafală de lovituri scurte în plexul și coastele lui. Dă înapoi clătinându-se, apoi se proptește pe picioare și-mi zice ceva, rânjind. Ne dăm târcoale. Mă prefac că-l lovesc. Se preface și el că mă atacă. Apoi ne încăierăm pe bune, încleștați ca doi câini, tăvălindu-ne pe jos și mârâind, în timp ce în jurul nostru tomberoane se prăbușesc silențios, revărsând afară conținutul încă nereciclat. Apuc un capac și-l pocnesc cu el în moacă. I-a dat sângele pe nas, dar e deasupra și, oricât m-aș zvârcoli, se agață de mine cu încăpățânare.
Știe că timpul e de partea lui. Aerul din plămâni mi se va termina – e, de fapt, pe terminate – și nu o să mai rămân decât cu rezerva din sacii bucali. După care va trebui să-mi deblochez nările și să respir și atunci gazul lui paralizant îmi va pătrunde în organism.
Deodată tot trupul i se încordează. Aruncă o privire scurtă spre stânga, apoi îmi trage un alt pumn, pe care îl parez cu capacul tomberonului, ce-mi transmite vibrația până în os. Și brusc sunt liber, iar atacatorul meu se îndepărtează în goană. Mă reped după el și-l apuc când sare gardul.
Când poliția intră în gang, mă găsește stând pe jos năucit, cu haina insului în mână și, la cum mă simt, probabil cu urma bocancului lui întipărită pe mutră.
Într-un film cu Kahan, buzunarele tipului ar fi pline de cărți de vizită, cutii cu chibrituri pe care e neapărat trecut numele unui bar, o poză cu dama lui preferată, un afiș anunțând cine știe ce spectacol într-un club de noapte. În realitate, asasinii profesioniști nu pleacă în misiune cu indicii în buzunare, așa că tot ce găsesc sunt câteva pliculețe de zahăr. Unul dintre alimentele de vânzare numai pe bază certificat medical care atestă că-i inofensiv pentru specia din care faci parte, că n-o să mori cu spume la gură și creierul suprasaturat de extaz numai fiindcă ai înghițit sau tras pe nas o chestie pe care terranii o pun în prăjituri.
Ceva mai târziu, după ce simbiotul, în comă și cu creierul ireversibil distrus de lipsa oxigenului, a ajuns la spital, îmi apăs un plasture antimigrene pe tâmplă în secția noastră de poliție, în timp ce pe iGlass îmi străfulgeră toți meduzienii din baza de date.
Ei, iată că omul meu umbla totuși cu indicii în buzunare! Când computerul mă anunță că a găsit o potrivire, descopăr că moaca hidoasă de pe ecran e în slujba lui Jaas TYrsen. Unul dintre traficanții de zahăr din Nomensla. Am făcut niște trebșoare pentru el nu de mult. Corcitură de ridensian. Afacerea a moștenit-o de la mă-sa, care a venit aici să se distreze, a rămas însărcinată și a ales să nu-și abandoneze copilul. Ea era discretă, dar, de la moartea ei, fiu-său tot încearcă să intre în rândul băieților cu adevărat mari.

(Episodul următor.)

VEZI AICI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR!

COPYRIGHT © 2020 Laura Ciobanu. Materialele și imaginile îi aparțin autoarei. Reproducerea integrală sau parțială a acestora este interzisă fără acordul scris al autoarei și se va pedepsi conform Legii 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. 

Desigur, această povestire este o operă de ficțiune. Autoarea jură că nu și-a vârât în text niciuna dintre cunoștințe și că orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.