O iubire obsesivă

Bun, continuăm cu poveştile de dragoste contemporane, scrise încrucişat. Întrucât Lorena a scris ceva cu dragoste arzătoare şi sex neîmplinit, iată aici şi varianta mea.

De la o vreme încoace, prin mintea lui Adrian bântuia o melodie. O auzea când îi era lumea mai dragă: la cafeaua de dimineaţă, când se concentra asupra vreunui proiect şi chiar când era în şedinţă cu şeful. Dacă totuşi zgomotul oraşului sau pur şi simplu agitaţia nesfârşită a vieţii cotidiene reuşeau cumva să o acopere pe parcursul zilei, putea fi sigur că noaptea, după ce avea să stingă lumina, avea s-o simtă învârtindu-i-se prin creieri, asemeni unei pisici care nu-şi găseşte locul potrivit ca să adoarmă. Nu adormea ea, nu adormea nici el.

Adrian era un tip zvelt, chiar dacă talia sa nu mai avea fermitatea de odinioară, arbora o tunsoare severă, ochelari cu ramă subţire şi o strâmbătură plină de superioritate, numai pe jumătate camuflată în colţurile buzelor sale subţiri… Biologic avea 34 de ani, dar psihologic avea vreo 45, chestie de care era foarte mândru. Avea păreri ferme despre majoritatea lucrurilor şi persoanelor, de la cum erau până la cum ar fi trebuit să fie, şi n-avea de gând să mai renunţe vreodată la ele, că doar se chinuise 34 de ani să şi le formeze. Născut vreo câtva secole prea târziu, ratase o fructuoasă carieră de Inchizitor.

Se va înţelege deci cât de tare îl enerva pe Adrian să fie obsedat de această melodie. Mai ales că el unul nu-şi dădea voie să-i placă decât muzica jazz şi ceva clasici, aceştia din urmă însă nu în exces, iar cântecelul era, ei bine, un şlăgărel vulgar, repetitiv, plin de voie-bună şi lipsit de creieri pe care personajul nostru nu şi l-ar fi pus pe ipod nici mort.

Adevărul, pe care nimeni nu avea cum să-l afle şi pe care, ca un narator omniscient ce sunt, vi-l dezvălui acum, era simplu şi incredibil. Zvârlită de colo-colo prin eterul marelui oraş, strivită între claxoane isterice şi alarmele disperate ale ambulanţelor, captată de câte un post de radio şi propulsată din nou în aerul împuţit şi de aici în minţile agitate, hărţuite şi foşgăind de doruri şi dorinţe ale ascultătorilor, melodia nimerise, din întâmplare, în mintea lui Adrian.

Atâta linişte nu mai pomenise niciodată. Totul era curat, aranjat frumos în căsuţe şi compartimente. Melodia se simţi ca şi cum ar fi ajuns în Rai. Se tolăni pe ondulaţiile ca nişte dealuri blânde ale creierului lui Adrian,  se rostogoli fericită prin văile puţin adânci ale circumvoluţiunilor lui cerebrale, se lăfăi prin conexiunile neurale late ca nişte autostrăzi şi decise să rămână cu el pentru totdeauna.

Fireşte,  Adrian se apără cu Ella Fitzgerald şi Duke Ellington şi contraatacă în rafale de Bach şi Mahler. Fără succes. Melodia se ascundea din faţa acestora şi când, epuizat, el se dădea bătut, pornea să-şi exploreze noul domeniu. Făcu excursii lungi în lobul frontal, apoi în cel parietal, se lăsă să alunece pe encefal în jos fredonând. La un moment dat, într-o cută bine ascunsă, dădu peste amintirea unei roşcate cu ochi albaştri. Până şi Adrian uitase că era acolo, fiindcă fusese dragostea vieţii lui şi comorile cele mai preţioase le îngropi cel mai adânc, nu? Într-un acces crunt de gelozie, melodia îl bântui neostoită trei nopţi la rând, rulându-i numai refrenul, în buclă, mai-mai să-l aducă în pragul nebuniei. „Şi nici măcar nu era roşcată naturală”, i se păru lui Adrian că aude în zorii celei de-a treia dimineţi, înainte să cadă lat de epuizare.

Ce să mai vorbim despre viaţa sexuală a bietului Adrian? De îndată ce era pe punctul să treacă la fapte, melodia îşi băga coada. Mai precis, începea să-şi desfăşoare obsesiv refrenul, impunându-i lui Adrian un tempo foarte rapid. Or toate fetele care au citit Cosmo ştiu foarte bine că, în ziua de azi, nu trebuie să-i permiţi partenerului să se năpustească direct la refren, ca neanderthalianul, fără să treacă mai întâi prin alegretto, fără să alterneze din când în când cu alegro ma non troppo şi, mai ales, fără să înceapă printr-un pizzicato executat cu degete agile. Şi uite-aşa, cât ai zice ffw, bietul băiat se trezea cu entuziasmul pleoştit şi cu partenera trântind furioasă uşa. Victorioasă, melodia îşi ciocnea notele cristaline de sinapsele lui, făcându-le să scoată scântei. Adrian era de drept al ei! Până la urmă,  îi cunoştea mintea mai bine decât oricine şi-l plăcea aşa cum era.

Sărmanul Adrian slăbea văzând cu ochii, ochelarii săi cu ramă subţire căpătaseră o sticlire dementă şi un tic nervos îi tot crispa colţurile buzelor subţiri. Se gândea că ar fi trebuit să meargă la un psihiatru, dar ăsta ar fi fost un semn de slăbiciune şi el nu-şi dădea voie să fie slab. Ca urmare, continua să se tot târască prin viaţă, nedormit şi ne…fericit.

Şi lucrurile ar fi mers tot aşa, dacă, la un moment dat, coborând mai adânc decât oricând, melodia noastră nu ar fi dat peste o uşă ferecată cu cinci zăvoare, trei lacăte şi un mic şi sofisticat sistem electronic.  Eroina, însă, cunoştea de-acum în profunzime procesele mentale ale lui Adrian aşa încât trimise în neant cele cinci zăvoare, deschise cele trei lacăte şi pianotă cu numai două degete codul sistemului electronic. Uşa se deschise. Inăuntru era un seif dar, folosind o combinaţie de persuasiune şi insistenţă, îl deschise şi p-ăla.

Şi afară năvăliră toate gândurile reprimate, toate visele ascunse, toate dorinţele negate ale lui Adrian, toate gusturile pe care nu şi le recunoscuse, toate glumele porcoase pe care nu le făcuse, ba până şi lacrimile pe care nu le plânsese când îl părăsise roşcata aceea. Ca un puhoi noroios de primăvară, acestea dădură pe dinafară, învârtejindu-se şi măturând totul în cale. Când inundaţia se potoli, nu mai rămăsese nici urmă nici din melodie, dar nici din peisajul ordonat ce-i ţinea loc de gândire lui Adrian.

Acum Adrian poate fi văzut râzând şi nu doar zâmbind, poartă cămăşi fistichii combinate cu blugi, mai umblă prin cluburi de noapte de unde se întoarce acasă spre ziuă, după ce ţopăie ca dementul pe ritmurile a tot soiul de şlăgărele vulgare, repetitive şi pline de voie-bună. Şi nicio melodie nu-i mai rămâne prea mult în cap, unde-i aglomeraţie mai ceva ca la Gara de Nord.

O fi bine? O fi rău?

Publicitate

Ces sont mes madeleines

Am deschis geamul să aerisesc înainte de culcare şi m-am descoperit, la un moment dat, tot lângă fereastră, trăgând cu nesaţ în piept aerul rece, cu miros de frunze arse.

În condiţiile astea, cui dracu-i trebuie madlena ta, Proust? Pe deasupra, mai şi îngraşă!

Angela citeşte ziarul

(… sau „A numaiştiucâta poveste de dragoste”).

Angela citeşte „Adevărul de seară”. În metrou e aglomerat, oamenii coboară, urcă, îşi fac loc, dar Angela citeşte ziarul netulburată, stând drept în mijlocul culoarului, fără să se ţină de bare, fiindcă ţine ziarul larg deschis cu ambele mâini. Conducătorul metroului este, iarăşi, vitezomanul ăla care visa să devină pilot de raliu şi care, purtând garnitura prin tunel, reuşeşte să ia mai multe curbe decât au prevăzut constructorii metroului, dar Angela nu se lasă deranjată de atâta lucru.

Angela are vreo patruzeci de ani şi ar avea o siluetă mai degrabă subţire dacă în cazul ei s-ar mai putea vorbi de siluetă, ceea ce nu se poate din cauza muncii tenace a anilor şi a gravitaţiei şi poate şi din cauza hainelor lălâi pe care le poartă. Are pantofi negri, cu baretă, pantofi de şcolăriţă, ciorapi şi mai negri şi o fustă şi o jachetă în nişte culori pe care până şi bejul şi vernilul nu le-ar recunoaşte ca rude. Dacă te uiţi la chipul Angelei, o să ajungi la concluzia că trăsătura ei cea mai izbitoare o constituie ciorapii ei negri.

Metroul opreşte brusc în staţie, metroul demarează de pe loc precum maşina lui Alesi după ce şi-a schimbat cauciucurile, oamenii văluresc în toate părţile ca spicele în bătaia vântului, dar Angela nu bagă de seamă. Proptită zdravăn pe picioarele uşor depărtate, ea citeşte ziarul. Citeşte fără să-şi ridice ochii, fără să se ferească de înghiontelile oamenilor, fără să schiţeze măcar gestul de a se prinde de o bară când metroul frânează, ca şi cum n-ar vrea să piardă nici măcar o secundă contactul cu ziarul, care şi cum n-ar vrea să piardă timp îndoind sau împăturind o pagină, ca şi cum, de fapt, până şi să dea pagina i s-ar părea o întrerupere intolerabilă.

Cu ochii în ziar, Angela coboară. Iese la suprafaţă. În ceaţa înserării, becurile sistemului de iluminat stradal sclipesc roşiatic. La lumina lor, Angela citeşte ziarul. Şoferii care reuşesc s-o evite în ultimul moment îşi exprimă, printre claxoane isterice, dorinţa de a face cunoştinţă intimă cu morţii mamei Angelei, dar Angela nu are timp să stea şi să facă prezentările, ea citeşte ziarul. Un maidanez trezit din somn i se agaţă cu colţii de glezna stângă şi este târât preţ de câţiva metri până se hotărăşte să renunţe. Angela merge mai departe. Lumini schimbătoare dansează pe pagini dar ea nu stă să se întrebe dacă or fi reclame luminoase, fulgerele vreunei furtuni sau poate chiar Apocalipsa, ea continuă să citească, întorcând când şi când o pagină, din mers.

În cele din urmă, termină de citit ultima pagină şi îşi îndreaptă gâtul amorţit, care trosneşte. Ochii buimaci ai Angelei, înaintea cărora încă mai dansează fantomele literelor pe care le-a citit până acum în diverse combinaţii, iau contact cu peisajul din jur.

Luminile schimbătoare de mai devreme chiar fuseseră Apocalipsa!

În jurul ei, pământul se întinde pustiu şi crăpat sub un cer plumburiu. Aburi se ridică ici şi colo din crăpături. În adâncuri, lava bolboroseşte pentru sine şi ăsta este singurul sunet care se aude. Însuşi vântul a murit. Din cer s-a şters până şi amintirea păsărilor. Undeva în faţă se zăreşte un obelisc înalt şi negru, asemeni unui trăsnet solidificat. Litere mari, vizibile chiar din Cosmos, proclamă: „ATÂTEA AU FOST ZILELE OMULUI, CÂTE I S-AU DAT PE PĂMÂNT”.

În prima clipă, Angela nu simte nimic, în afară doar de o durere în glezna stângă. Apoi un gând se iscă din negura creierului ei, încleştându-i fălcile şi umplându-i ochii de lacrimi. Împătureşte cu grijă ziarul şi îl bagă în geantă. Începe să păşească mecanic înainte. Abia acum izbucneşte în plâns, un plâns sfâşietor, obidit, un plâns de sfârşit de lume.

Tocmai a realizat că n-o să mai aibă cine să scrie şi să distribuie ziarul gratuit în fiecare seară.

Angela merge plângând prin cenuşa Apocalipsei. În pustiul fără viaţă, suspinele ei nu provoacă nici măcar un ecou.

––––––––––––––––––––––-

DEDICAŢIE: Această postare este dedicată femeii care, acum trei zile, citea ziarul în metrou, la ora de vârf 18:00, ţinându-l larg deschis, cu ambele mâini, fără să se sprijine de ceva, în ciuda faptului că acel conducător de metrou vitezoman – care chiar există, deşi nu ştiu dacă se visează sau nu Alesi – era la post şi încerca să ia mai multe curbe decât prevăzuseră constructorii tunelului.

Sfântul Pafnutie cel Lesne Descălecătoriu

Întrucât de ieri sunt asaltată de mesaje insistente, transmise prin mailuri, SMS-uri, cărţi poştale şi porumbei voiajori, am decis să fac lumină în marele mister al Sfântului Pafnutie cel Lesne Descălecătoriu. Am ales spre edificare un fragment din cronici vechi, care slujeşte binişor de CV acestui sfânt din păcate prea puţin cunoscut.

„Aceasta iaste povestea vieţii Sfântului Pafnutie cel Lesne Descălecătoriu aşa cum ne-o relatează Cronicariul Macarie Măzgăliciul, transcrisă şi rezumată de către mine, nevrednicul Cronicariu Miron Roadepană-Căciuleşti, dela Academia Regală Curtea de Argeşu, spre uzul elevilor bacaloriaţi.

Sfântul Pafnutie s-au născutu, ca orice creştin, dintr-o mamă şi un tată. Cum vor fi fostu aieştia nu să poate spune, întrucât copilăria lui Pafnutie s-au pierdut în negurile unei pete de cerneală ce au făcut Cronicariul Macarie Mâzgăliciul, cărui nu degeaba i să zicea Cel Iute Vărsătoriu de Cerneală. Orişicâtu, pe la triizăci de ani, când să termină pata, Sfântul Pafnutie ierea deja cunoscutu în toata Ţara Românească pentru sârguinţa cu cari propovăduia cuvântul Domnului şi pentru iuţeala cu cari descăleca, e dreptu că din iniţiativa măgariului şi nu a lui. Nu ierea sat în care Pafnutie să nu fi pusu piciorul, ba chiar umărul şi uneori toată spinarea, depinde cum ateriza de pe măgariu.

Aşa mi-l ştia tot poporul, în cămeşoaia lui de in nevopsitu, vârstată cu praf pre mâneca stângă, sau dreaptă, sau pre spinare, intrându în sat cu călcătura lui uşoară, cu părul deja sur pre la tâmple, de la colbul drumurilor şi de la gândurile ce-l munceau neîncetat, cu ochi blajini şi încreţiţi la colţuri de râs. În urma lui venea măgariul, ce va fi suferit, să vede, de păcatul mândriei şi nu-i venea a să lăsa văzut de alţi oameni cum îl călăreşte Pafnutie. Cum dedea cu ochii de oameni, la sat sau la oraş, la drumul mare sau pe poteci neumblate, măgariul de îndată asvârlea pre Pafnutie din spinare. Unii rău-voitori, de cari iaste plină lumea, căci s-au înrăitu oamenii şi nu mai e bunăcredinţă ca pe vremea moşilor noştri, ziceau că de aceia avea Pafnutie atâta tragere de inimă în a să opri şi a adăsta la vorbă cu oamenii, pentru că măgariul nu-i dedea de ales.

Au fost acest Pafnutie un bărbat înaltu şi lat în umeri, cari ar fi putut el cu lesniciune să salte asinul în spinare şi să deie cu el de pământ, ca să să înveţe dobitocul să respecte pre om, carele iaste cea mai frumoasă creaţie a Domnului. Căci doară Domnul au lăsatu pre asin să poarte omul şi nu altminterea. De aicea au ieşitu alte vorbe, anume că măgariul era cel necuratu – carele nu merită a i să scri numele cu literă mare – cari s-au fost băgat să-l slujească pe Pafnutie după ce au fost pierdut un rămăşag cu acesta şi au fost nevoit să steie pre lângă omul cel sfântu, ca să să înveţe virtuţile cele creştineşti. De vor fi fostu aiestea adevărate şi nu născociri ale oamenilor puţini la minte, cari văd basne acolo unde omul cel cuminte pricepe că ie lucru simplu, de vor fi fostu deci aievea acestea, atunci să poate spune că învăţătura nu mergea tocmai bine.

(…)”

Crâmpeie de prostie umană

Felul în care creierul uman decide s-o ia razna poa să fie absolut fascinant. Dacă m-aş fi chinuit o zi întreagă, n-aş fi putut produce un text atât de comic precum următoarea mostră de umor involuntar, pe care am găsit-o în chip de comentariu la un articol din „Gândul”. Păzea! Aţi fost preveniţi!

„Armele psihotronice din Romania si nunumai…!
Cat adevar!
Foarte multa lume se plange de dureri de cap, oboseala brusca, stari de agitatie, indispozitie, somnolenta, nervi, pesimism, teama, furie, manie, stari nejustificate, stari de ameteli etc… (da, se cheamă stresul vieţii moderne – n.m.) toate aceste stari nejustificate logic sunt efectele atacurilor PSI la care suntem supusi toti, de la copii la batrani! Aveti grija si invatati sa va protejati !

ARMELE PSIHOTRONICE IN ROMANIA SI IN LUME
Din dorinta de a informa lumea cat mai bine despre ceea ce se intampla in Romania, si nu numai, am sa postez o lista cu orasele in care sunt montate instrumente psihotronice sau care sunt influentate puternic de astfel de dispozitive, orele la care se fac emisii, si mesajul lor. Cei care veti citi acest post, aveti grija cat mai mare la mentalul vostru. Fara frica oameni buni. Doar fiti atenti la gandurile voastre si verificati de doua ori inainte de a accepta ca un anumit gand este al vostru (aş vrea să ştiu cum poţi să-ţi dai seama dacă un gând este al tău sau nu, poate în emisia viitoare ne lămureşte cineva – n.m.). Multe dintre ele sunt puse acolo, pentru ca majoritatea dintre voi sunteti foarte neatenti (ă?! -n.m.)la ceea ce ganditi.

Orasele principale afectate de astfel de instrumente:
1. Bucuresti
2. Brasov
3. Cluj Napoca
4. Iasi
5. Galati
6. Constanta
7. Arad
8. Timisoara
9. Craiova
10. Focsani (da de ce Focşani şi nu Buzău? Huoooo, discriminare! – n.m.)

Orele de emisie: 00, 04, 09, 12, 15, 18 si 21

Mesaje: de natura sexuala, carnala (normal că se impunea precizarea, că altfel am fi crezut că sexu e pur spiritual), mesaje de tip propagandist la adresa politicii, mesaje de tip revoltator (loooooooooooooool! io de exemplu simt că mă revolt la adresa prostiei celui care a plasat acest mesaj; o fi gândul meu? n-o fi?) la adresa comportamentului oamenilor, mesaje cu ura si furie, crime si atacuri fizice.

Deci, multa atentie la gandurile voastre si emotiile pe care le emiteti (aoleu, acuma şi noi emitem?!). De cele mai multe ori nu sunt generate de voi. Influentele acestor instrumente se face simtita (ajutor, gramatica la podea! câte dezacorduri s-au comis numai în aceste şase cuvinte?) zilnic si afunda omul si mai mult in superficialitate (să te afunzi în superficialitate, asta este avangardist de-a dreptul!), ura, furie, lipsa de armonie si separare.
Asta nu va scuteste insa de disciplina (oh, la dracu! deci n-am scăpat!). Fiecare e responsabil pentru faptele sale. Astfel, faceti ce puteti pentru a evita sa fiti influentati subtil, si nu puneti vina pe nimeni altcineva. Voi puteti sa fiti vulnerabili sau puteti sa fiti stapani pe gandurile voastre. Este o decizie ce trebuie sa o luati personal.

Armele psihotronice sunt dispozitive de manipulare in masa, realizate pe baza tehnologiei de control a undelor cerebrale. Inductia este realizata printr-o forma de influenta subtila si nu este deloc usor de perceput de majoritatea oamenilor care nu-si observa gandurile zilnic. La nivel de tara, efectele lor sunt destul de puternice, si afecteaza multimile de oameni atat pe plan subtil, cat si in plan direct: mass-media (TV, stiri etc) si reviste, ziare… Cu totii suntem familiarizati cu stirile de la ora 5 de pe PRO TV si nu numai acelea. Toate sunt pline de lucruri odioase, crime, violuri, atacuri, batai, accidente, toate menite sa seteze mintea umana pe un nivel de vibratie foarte jos, incapabil sa observe armonia din lumea asta (păi ori e manipulare mass-media, ori e arma psihotronică. Oh, stai! M-am prins: televiziunile sunt de fapt armele psihotronice, iar în oraşele alea de mai sus or fi staţiile locale de emisie). Nedreptatile, furturile si justitia corupta sunt titlurile cele mai des vehiculate in mass-media, scandalurile de proportii fiind o alta sursa de manipulare.

Si totusi, toate aceste lucruri, ce vor a realiza din Romania ? Romanii sunt supusi chimicalelor de pe piata alimentara, (aha! aha! e un compot complot, ştiam eu!) sunt intoxicati zilnic fizic si mental, emotional si verbal, si pe deasupra, la conducerea tarii sunt doar oameni ce vor sa se imbogateasca fara sa conduca poporul undeva. De ce acest haos total ? Pentru ca omul nu este stapan pe fiinta sa. Pentru ca romanul este foarte influentabil si se lasa dus de conflicte si agitatie, de lucruri ce-i starnesc curiozitatea si care-l tin treaz cu actiune, fara sa fie ceva mai profund in spatele lor. Romanul se lasa condus de oameni cu o putere mai mare de convingere (în timp ce alte popoare nu fac aşa, nuuu?). Si toate astea pentru ca nu vrea sa fie mai atent la gandurile sale.

Oameni precum liderii politici din Romania, guvernatorul bancii romanesti (BNR vrei să zici, maestre), prim ministri, si politicienii inutili, sunt cei care sunt lasati la putere pentru ca romanul este indiferent, si manipulat zilnic sa fie indiferent. I se starneste indiferenta cu orice ocazie (indiferenţă stârnită? omul ăsta este un poet al absurdului!), este stimulat zilnic sa plece capul, crezandu-se incapabil sa faca ceva.
Dar ce poate face romanul ??? MULTE. Poate sa creada ca el poate schimba ceva. Schimba unul, schimba doi, si asa se aduna tot mai multi. Schimba modul sau de a gandi si de a aborda viata. Schimba nepasarea din actiunile sale, schimba gandirea care-l face sa fie incapabil sa modifice ceva prin jur. Toate astea, vor schimba tot mai mult Romania. Si este valabil nu doar pentru tara asta, ci pentru toata lumea.

Armele psihotronice amplifica toata neputinta asta a omului. Si nu este pentru ca omul nu ar putea face ceva. Armele astea exista pentru ca omul poate face atat de multe, incat i-ar arunca pe impostorii de la conducere direct in mizerie si inchisoare sufleteasca (io nu vreau închisoare sufletească! fiind o făptură profund scufundată în superficialitate, m-aş mulţumi ca infractorii, la modul general, să facă închisoare pe bune, d-aia concretă, cu zăbrele!). Omul este capabil de multe, doar sa creada in asta, sa creada ca EL SINGUR poate face multe.
Ca, odata ce se aduna mai multi, puterea va creste enorm. Nu va mai luati dupa ideea ca “sunt singur, ce pot face eu… ?”. Ce puteti face ? Ganditi diferit ! Coordonati-va viata altfel si schimbati ceea ce faceti cu propria voastra viata si fiinta. Atunci se vor schimba tot mai multe in jur. Credeti in puterea voastra de influentare si veti modela viata voastra mai mult decat ati crede ca puteti. Nu-i lasati pe altii sa decida in locul vostru, nu lasati sa fiti tratati ca sclavi, pentru ca PUTETI SA VA SCHIMBATI VIATA. (Şi uite cum un prost poate să arunce în derizoriu până şi o idee bună).

În urma lecturării acestui mesaj, m-am luat de gânduri. Şi le-am zis: băi, ale mele sunteţi au ba? De două ore am chef să mănânc nişte ciocolată dar mă tot gândesc: o fi ideea mea, n-o fi şi ce să fac pân la urmă. E drept că ora la care îmi venise ideea nu coincide cu orele alea de emisie şi că întotdeauna mi-a plăcut ciocolata, deci se poate să fie ideea mea…

Later edit: Da oare ideea de a pune asta pe blog o fi fost a mea sau mi-a fost indusă?

Much later edit: Da oare ideea de a mă întreba dacă a fost ideea mea să pun asta pe blog e a mea sau nu? Dacă armele psihotronice vor să mă facă se retractez, ca să rămână secrete?

Much much later edit: Da dacă armele pozitronice vor să mă întreb dacă nu cumva ele m-au pus să mă îndoiesc de propria idee, ca tocmai aşa să creadă lumea în ele şi să fie intimidată?