Noul meu vecin

(continuare de aici)

Ieri de dimineaţă, somnul meu a fost tulburat de următoarele evenimente: o bufnitură înfundată venind din afara geamului de la balcon şi una mult mai sonoră, urmată de un scâşnet, venind de dinăuntru. Am sărit din pat strigând, din reflex: „Hoţoaico, lasă porumbelul!”

Când am ajuns pe balcon, Hoţoaica îşi lingea nevinovată o lăbuţă, în timp ce un porumbel chel se ţinea cu un aer năucit de plasa antiţânţari. Ceea ce mi-a demonstrat că ghicisem bine: în starea lui obişnuită de ebrietate, „Şi-ncă una pentru Naşu” nu-şi calculase bine viteza şi se izbise de geam iar Hoţoaica, întotdeauna amatoare de suplimente nutritive, dăduse să-l prindă.

M-am bucurat să-l văd pe „Şi-ncă una pentru Naşu”, fiindcă îl trimisesem acum câteva zile să afle cine s-a mutat deasupra mea şi de atunci nu mai ştiam nimic de el. I-am dat drumul pe balcon şi l-am luat la întrebări dar nefericitul tremura în continuu şi bâlbâia ceva din care n-am înţeles decât „ba-ba-bru-bâr”, ceea ce, veţi fi de acord cu mine, n-are niciun sens. Întrebându-mă în treacăt dacă porumbeii pot să sufere de delirium tremens, m-am dus să-i aduc un pahar cu vin.

Porumbelul a dat vinul pe gât; Hoţoaica a încercat să-l dea pe el pe gât. I-am pus pisicii în vedere că nu ne mâncăm între noi, membrii familiei, pentru că altfel, ori de câte ori aş rămâne seara fără mâncare, viaţa ei ar fi în pericol. S-a ghemuit într-un colţ, supărată, cu coada peste ochi, iar eu am continuat interogatoriul porumbelului, dar degeaba, că în afară de bâlbâieli n-am obţinut nimic.

Ca urmare, m-am decis să iau problema în propriile mâini şi, două ore mai târziu, înarmată cu un zâmbet drăgălaş şi o atitudine emanând bună vecinătate, m-am înfiinţat la uşa apartamentului de deasupra. Am sunat şi am aşteptat. Am auzit un pas greu şi o respiraţie gâfâită, apoi uşa s-a întredeschis, dând la iveală un ochi mare. Chiar nefiresc de mare, mi-am zis.

– Bună ziua, sunt vecina de la opt, am zis.

Undeva pe sub ochi s-a ivit un zâmbet nefiresc de larg, compus din mulţi dinţi alarmant de ascuţiţi. După care uşa s-a deschis complet şi alte două zâmbete la fel de carnivore s-au alăturat celui dintâi. Am înţeles instantaneu – deşi inutil de târziu – şi ce însemna „ba-ba-bru-bâr” şi de ce administratorul mă asigurase că n-o să mai am probleme cu inundaţiile, ci „dimpotrivă”.

Doamnelor şi domnilor, noul meu vecin este un balaur. Cu trei capete.

În faţa acestei realităţi, m-am hotărât să leşin.

(va urma)

Publicitate

O situaţie vag îngrozitoare

De câtva timp, tot aud de la etajul de deasupra nişte bubuituri şi hârjâieli cumplite. Am stat eu o zi, am stat două, apoi am ajuns la concluzia că vecinul ăla care m-a inundat de trei ori la bucătărie şi de nu mai ştiu câte ori la baie se mută. După un scurt gând de condoleanţe către nefericiţii deasupra cărora se va muta, m-am repezit la frigider să deschid şampania, am descoperit că nu am decât nişte vin pe care-l folosesc exclusiv la gătit şi, ca urmare, am sărbătorit cu nişte lapte.

Asta după principiul sărbătoreşte cât ai ce, mi-am spus, pentru că pân la urmă nu ştiu dacă n-o să-i duc dorul vecinului ăluia al meu. Într-o încercare de a mă asigura că lucrurile nu vor sta aşa, l-am încolţit pe administrator pe scară, deşi acesta se furişa nervos, una cu peretele.

– Văd că se mută altcineva deasupra, am adus eu vorba, pe ocolite. Ce bine că am scăpat de problema aia cu inundaţiile!

După ce m-am uitat la el cinci minute cum holbează ochii şi tot deschide şi închide gura, i-am atras atenţia că nu ştiu limba peştilor şi că, totuşi, până la noi probe, ar trebui să comunicăm tot în română, limbă în care ne-am înţeles binişor până acum.

– Inundaţiile, a zis administratorul înghiţind în sec. A, nu, n-o să fie nicio problemă cu inundaţiile. Dimpotrivă.

După care a tulit-o sărind câte două trepte.

Acuşa, rămasă în urma lui, nu pot decât să mă îngrijorez. Ce înseamnă „dimpotrivă”? Adică o fi piroman?!

Mă gândesc să-l scot din beţie pe „Şi-ncă una pentru Naşu”, porumbelul meu voiajor chel şi alcoolic, şi să-l trimit să facă niscai spionaj. Nu-i el prea viteaz dar o să-i promit că-i dau din vinul lui tata (ăla pe cae-l folosesc doar la gătit, după cum ziceam).

Cum dau de dezlegarea enigmei vă zic şi vouă. Stay tuned!

(va urma)

La moartea unui artist

Zice Gigi Becali pe undeva că şi-a pierdut fineţea degetelor din cauza mulsului oilor şi de aia – şi nu din alte motive cum ar fi lipsa talentului, de exemplu – nu s-a apucat de pictură. Acum am înţeles de ce este Gigi atât de zbuciumat: pentru că înlăuntrul lui se zbat magnifice furtuni de câte 5 km pătraţi de pânză, măreţe peisaje ce ar umili orice pictor … numai că n-au cum să iasă afară din cauza mâinilor care nu pot să exprime clocotul interior al talentului.

Mi-l şi imaginez pe Gigi la ţâţa oii, privindu-şi mâinile pe cale să se dedea ignobilului act al mulsului şi oftând precum Nero: „Ce artist piere!”

Deşi cred că, să se fi apucat de pictură, Gigi ne-ar fi încântat cu variaţiuni pe tema „Autoportret cu ghiul şi Maybach” sau „Natură moartă cu mă-sa şi cu tot neamul ei de bagaboantă!”

P.S. Mă gândesc că, totuşi, omul glumea; numai că imaginea lui Gigi ca pictor care nu se poate exprima mi s-a părut atât de comică încât nu mă pot abţine, pur şi simplu!

Răsfăţatul mamei

Acum câteva zile, pe marginea trotuarului, într-o oază strict delimitată pe de o parte de maşinile în goană şi de cealaltă de puzderia de pantofi trecând în diverse direcţii, îşi făceau de lucru câteva vrăbiuţe. Cea mai micuţă dintre ele reuşea să facă gălăgie cam cât toate celelalte: ţopăia cu penele înfoiate şi ciripea ascuţit, de mama focului. O altă vrabie, mai mare şi cu nişte maniere mai aşezate, sărea de colo-colo după câte o frimitură, o îmbucătăţea cu ciocul şi venea la gălăgioasa noastră şi-i dădea în cioculeţ câte o bucăţică. Apoi se îndepărta după altă frimitură, în timp ce puiul continua să ţopăie, să-şi înfoaie aripile, să ciripească imperativ, cum numai copiii ştiu s-o facă – de se auzea peste tot zgomotul traficului – şi să se ţină după mama cu cioculeţul căscat pentru următoarea îmbucătură, care nu întârzia să sosească.

Acuma, ca orice om născut la oraş, nu ştiu prea multe despre păsări, fie ele şi citadine. Mi-am văzut de drum neştiind dacă este firesc ca o vrăbiuţă care deja a învăţat să zboare să mai primească mură-n gură de la părinţi sau dacă nu cumva am asistat la un caz de răsfăţ scandalos în lumea zburătoarelor.