Eşti destul de iubit?

(rezultat al discuţiei pe Messenger cu o prietenă, să mai spună cineva că pe Messenger au loc numai discuţii superficiale)

Voi vă simţiţi suficient de iubiţi?

Ia hai să lăsăm puţin la o parte tot ce ne învaţă religia, şcoala, filmele romantice şi baladele de orice gen – da, chestia aia cu iubeşte-ţi aproapele* şi cu dăruind vei dobândi – şi haideţi să privim problema şi de la celălalt capăt: vă simţiţi iubiţi? Nu neapărat să vă ştiţi iubiţi, deşi nu e rău nici aşa; ci să vă simţiţi iubiţi, aşa cum vara, pe plajă sau stând în iarbă, cu ochii închişi, vă simţiţi învăluiţi în mod egal de lumină şi căldură, cu pământul solid dedesubt.

Eu nu.

Mă-ntreb, pe de altă parte: oare se simte cineva vreodată destul de iubit?

Şi dacă nu ne simţim destul de iubiţi este fiindcă suntem nesătui – şi oricât am avea nu ni s-ar părea de ajuns – sau fiindcă într-adevăr nu suntem iubiţi destul? Pentru că aceia care ne iubesc nu ştiu cum să ne facă să simţim cât suntem de iubiţi sau pentru că am fost educaţi să recunoaştem numai anumite manifestări ale iubirii şi, dacă ea ni se înfăţişează sub alt chip, nu ne prindem? Dacă eşti iubit mult sau de mulţi dar eşti iubit de cine nu doreşti te poate asta mulţumi?

Şi, până la urmă, ce ar face oamenii altfel dacă s-ar simţi cu adevărat iubiţi?

Cred că depinde de om. Unii ar fi mai siguri pe ei, altora li s-ar urca la cap. Unii ar fi mai împliniţi, alţii mai fericiţi. Alţii s-ar teme mai puţin să iubească şi să arate asta. Ar deveni oamenii mai buni dacă ar fi iubiţi pe săturate sau ar deveni mai mult ei înşişi? Dacă s-ar simţi iubiţi ar iubi poate, la rîndul lor,  mai mult? Poate că, aşa cum zicea prietena mea, „ăsta e marele câştig dacă eşti iubit cu adevărat: poţi fără frică să fii tu însuţi”. Aici îi dau dreptate. Aşa e. Dar dacă asta i-ar încuraja pe unii să fie răi sau meschini, dacă tot îi iubeşte cineva şi aşa – că sunt şi forme de-astea strâmbe de iubire?

Ia uite ce de întrebări am şi ce puţine răspunsuri…

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

*Dilemă creştină în era psihanalizei: cum să îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi dacă tu ai o relaţie proastă cu tine?

Publicitate

Zbang!

Am nişte prieteni atât de ocupaţi zi de zi să îşi rateze viaţa încât nu mai au timp şi de mine!

Acuşa m-a lovit revelaţia asta, în timp ce meditam asupra faptului că nu m-am mai văzut de multă vreme cu vechea gaşcă pentru că sunt ocupaţi cu toţii. Şi chiar sunt. De dimineaţa până seara. Dar niciunul nu e ocupat cu un ţel pe care să-l considere a fi de o importanţă vitală pentru el însuşi, care să îl propulseze în carieră, să îl facă să câştige mai mulţi bani, să se ocupe de ceva ce îl interesează etc. Că dacă mi s-ar plânge „nu mai am timp de nimic, eu vreau să fiu director de multinaţională*” sau „eu am un vis şi tocmai am mai făcut un pas către el şi nu mă opresc până nu îl ating” ar fi ceva. Dar toţi îmi spun că nu mai au timp de nimic, că s-au săturat de toate, că le-a ajuns, că nu mai pot, că nu văd niciun progres şi niciun rost în toată alergătura care le ţine loc de viaţă.

Unul singur este, să zicem, în ascensiune. Şi ştiţi ce îmi scria zilele trecute? Că l-au chemat nişte prieteni stabiliţi în străinătate, să îi ajute cu restaurantul. Nu mi-a fost mie clar dacă vorbea serios dar nu mi s-a părut că glumea.

Nu se pune problema că oamenii ăştia nu mi-ar mai fi prieteni. Mi-au fost alături în împrejurări dificile şi încă fără să le cer eu ajutorul. Şi, până la urmă, nu e vorba că nu mai au timp pentru mine – cum cu egoism mă plângeam la început; deşi, evident, asta mă supără – dar tare mi-e că nu mai au timp nici pentru ei. Şi dacă ar sacrifica timpul ăsta pentru un rezultat palpabil atunci ar merita. Dar nu fac decât să îşi toace secundele, minutele, zilele şi totodată nervii şi inteligenţa în activităţi care nu le oferă nimic şi nu le lasă timp şi energie pentru nimic.

Şi uite aşa timpul trece, viaţa trece, totul e lăsat pe mai încolo, pe altădată, pe „când oi fi mai liber”: şi prietenii şi controalele medicale – deşi organismul semnalizează de mama focului că e ceva în neregulă – şi dorinţele (asta în cazul în care mai apucă să-şi dea seama ce îşi doresc).

Am aşa o viziune că o să ajungem să ne mai întâlnim doar la înmormântarea vreunuia dintre noi, moment în care o să plângem, o să ne pară rău, vom jura că o să ne vedem mai des, o vom lua fiecare în altă direcţie şi vom continua să ne vorbim când şi când pe messenger până, eventual, la următoarea înmormântare.

Ultima reuniune a găştii pe care ar fi trebuit s-o avem s-a contramandat în ultima clipă din motive de oboseală. Ceea ce ar fi de înţeles, numai că atunci când ne-o programaserăm ştiam cu toţii că va fi după o zi solicitantă şi am fixat-o aşa, la sfidare: uite, mă, oricum ar fi ziua aia, după ce terminăm, la orice oră om termina, ne adunăm toţi şi bem.

Mie, când mi-aş povesti tinereţea nepoţilor pe care n-o să-i am, mi-ar plăcea mai mult să le zic „şi după ce am muncit pe rupte, am plecat la un bar, deşi eram toţi morţi de oboseală,  şi am băut şi am râs ca nebunii şi am plecat la trei dimineaţa acasă” decât „şi după ce am muncit pe rupte am plecat acasă şi ne-am culcat fiindcă eram morţi de oboseală”. Well…

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

* Mă rog, eu cred că nu aş fi cu nimic mai fericită dacă după moarte mi-ar scrie pe placa de mormânt, să zicem, „Director, 2008-2030”. Dar dacă sunt unii care s-ar simţi împliniţi să fie directori eu le doresc succes, cu toată sinceritatea. Numai că mă tem că foarte mulţi oameni vor să fie directori nu fiindcă asta şi-ar dori cu adevărat, ci fiindcă au fost învăţaţi că asta trebuie să îşi dorească, să avanseze ierarhic, şi ei nu mai văd altă cale.

I’m Jewel and I’m a blogaholic!

Se cheamă că eşti dependent nasol de blogging când noaptea visezi bloguri, nu?

Noaptea trecută am visat că se introdusese o nouă temă, cu o grafică extrem de sobră şi totuşi luminoasă, care avea un header cu păsări, nişte păsări de apă, în nuanţe de gri şi negru, pe un fundal alb-cenuşiu. Una dintre ele îşi expunea profilul, întors către stânga, în timp ce cealaltă se înclina în faţă, către privitor, ciocul ei lung evadând din cadrul headerului, şi desenându-se în partea de sus a paginii.

Impresia era una de dimineaţă ceţoasă peste o baltă cu păsări.

Cred că ar trebui să ies mai des în oraş…

Premiile „Cititor SF” 2008

Mâncaţi SF&F pe pâine? Şi după aia la desert mai cereţi un SF&F mic? Atunci nu suferiţi în tăcere, ci manifestaţi-vă iubirea, ajutându-vă romanul, povestirea, autorul preferat etc. publicate în România în anul 2008 să câştige Premiile „Cititor SF” la categoriile respective. Până vineri 30 ianuarie aveţi ocazia să faceţi nominalizări, împingându-vă favoriţii pe lista scurtă şi apoi, de ce nu, pe primul loc.

Ar fi, totodată, o ocazie pentru o mai bună coagulare a comunităţii virtuale SF&F din România. Cărţile sunt mai frumoase dacă sunt împărtăşite!

Stinge televizorul, că mor de cald!

Imaginaţia unor oameni nu poate fi egalată în intensitate decât de propria lor neruşinare.

În blocul meu se poartă o dezbatere pătimaşă despre contoarele de căldură, alea montate la calorifere: să le scoatem sau nu? Asta după ce, cu ocazia venirii facturilor pe lunile noiembrie şi decembrie, s-a descoperit că jumătate de bloc a găsit cum să fenteze aparatele, iar noi ceilalţi, proştii, am fost buni de plată. Când pentru o garsonieră locuită de o singură persoană plăteşti un milion jumate pe căldură şi în total ai de plătit două milioane la întreţinere, iar la un apartament de 4 camere  – şi cu copil mic – vine factura de 200.000 nu poţi să mai zică că unii sunt risipitori şi alţii cumpătaţi, ci că unii suntem fraieri şi alţii sunt şmecheri.

Şi după ce că sunt şmecheri mai sunt şi neobrăzaţi, normal. Luat la întrebări de administrator cu privire la consumul suspect de mic de căldură pe parcursul iernii, unul dintre respectabilii cetăţeni între două vârste care îmi dă politicos bună-ziua pe scara blocului a zis următoarele vorbe memorabile:

– Păi noi nu dăm drumul aproape deloc la calorifer, că fac destulă căldură televizorul şi calculatorul.

Iarna? Pe ger? Păi omu ăsta merită Nobelu, că a găsit soluţia la criza gazului rusesc. Să îşi ţină Putin gazele pentru el, că noi o să ne încălzim cu calculatoarele, cum de nu ne-om fi prins până acuma?! Şi dacă suntem atenţi să nu dea în foc – ceea ce ar fi fatal pentru circuite – am putea să şi gătim pe televizor.

Vorba aia:

– What’s on TV?

– „Young and Restless” and the stew…

– Dragă, scoate televizoru pe balcon că micii sunt gata de fript!

– Pune laptopu la încins că am pregătit sandvişurile pentru grill şi data viitoare când mai dai cafeaua în foc să speli tu ecranu!

– Io vreau bucata aia de toast pe care s-a imprimat asdf.

– Bagă computeru pe stand-by că m-au trecut naibii transpiraţiile!

Etc, etc, şamd, asdf.

Later edit: Na, că am mai dat de unul care susţine că el nu dă drumul la calorifer, se încălzeşte numai cu ţevile la comun…