Ţara formelor fără fund — 31/07/2009

Ţara formelor fără fund

Mi-am început ziua de astăzi – cel puţin partea aceea din zi în care interacţionez cu lumea – dând un şut sănătos bolovanului care ţinea deschisă uşa blocului. Că de aia am dat bani pe interfon, ca să stea uşa închisă, fire-aţi ai naibii de idioţi născuţi în grajd, care nici n-aţi rămas acolo dar nici nu v-aţi însuşit normele vieţuitului la oraş, nici măcar la a treia generaţie. Iar eu una prefer să stea închisă ziua, când nu sunt acasă şi nu numai noaptea, când sunt.

Că aşa suntem noi, ţara formelor veşnic fără fond. Când a lansat teoria sa, Titu Maiorescu habar nu avea, cred, ce termen luuuuung de garanţie va avea expresia „forme fără fond” care uite că e în continuare valabilă şi nu dă semne că ar expira. Turnăm conţinut în formele astea de ani de zile dar ele vor fi având probabil fundul spart, că tot ce turnăm în ele cade pe partea ailaltă neschimbat.

Între noi fie vorba, nu ne-a ajutat nici comunismul, care a fost o imensă colecţie de forme fără fond. Citeam de curând, într-o carte de Lucian Boia, că industria românească în comunism a fost modelată la indigo după cea a URSS. Aveau ruşii mari combinate siderurgice? Aveam şi noi! Diferenţa era că ruşii aveau materie primă, în timp ce noi trebuia s-o importăm, ca să menţinem o industrie pentru care nu aveam resurse naturale şi nici cine ştie ce piaţă internă.

Uite încă un exemplu, din zilele noastre, tot cu interfoane. Blocul părinţilor mei e d-ăla cu două ieşiri şi au decis să le închidă şi să pună interfon, pentru că toţi beţivii găseau de cuviinţă să se pişe pe scări sau în gang, cu excepţia unora mai cu bun-simţ, care se jenau să se pişe aşa, în văzul lumii, şi atunci se pişau în lift. Buuun. S-au pus interfoane, s-au dat chei la toată lumea şi p-ormă s-a descoperit că unii binevoitori din bloc au făcut chei la toţi ăia care treceau prin blocul nostru, inclusiv beţivilor ălora.

Şi-ncă unul, din alt domeniu. Ca persoană care a lucrat doi ani în cadrul unor trusturi care încercau să se organizeze pe sistem corporatist şi care are prieteni ce încă lucrează acolo am rămas cu impresia că la noi s-a preluat doar ideea de team-building dar fără ideea de „team”. Bine, simplific puţin dar mi se pare că la noi s-au luat aparenţele occidentale şi s-au altoit pe o mentalitate de stăpân de sclavi, care încă se perpetuează. (Nicidecum „hai să formăm o echipă, hai să ne fidelizăm oamenii” ci „dacă nu-ţi place, sunt zece ca tine la uşă”). Îmi povestea sor-mea că la Microsoft – compania-mamă – au amenajat locuri unde angajaţii puteau dormi, dacă echipa era implicată într-un proiect important şi membrii ei decideau să nu mai plece acasă, plus facilităţi ca să-şi aducă şi copiii, dacă nu aveau cu cine să-i lase după şcoală şi erau siliţi să stea după program. Nu sună chiar ca un ideal de viaţă de familie dar, ca atitudine, parcă mi se pare mai omeneşte decât să trimiţi angajatul acasă la unşpe noaptea, să zbieri la el că nu ţi-a venit la program de la opt dimineaţa şi să-i dai de lucru şi în week-end.

Dar ce tot zic eu, că noi am avut ani de zile un campionat de fotbal care nu mai era competiţie sportivă, ci concurs de blaturi, lucru ştiut de tot românul, de mă întrebam de ce se mai uită oamenii la meci în atari condiţii, care reprezentau practic o insultă faţă de pasiunea lor dezinteresată.

Acu, nu zic că Maiorescu avea dreptate spunând să renunţăm la forme dacă ele nu au fond. Eu tot mai sper că, prin imitaţie repetată, tot s-o lipi ceva, încet-încet.

Publicitate
Be-re fe-me-i-lor! Be-re fe-me-i-lor! — 29/07/2009

Be-re fe-me-i-lor! Be-re fe-me-i-lor!

Eu şi soră-mea analizăm de ceva timp cu voluptate ideea de a reclama la CNCD* reclamele pentru bere, fiindcă prezintă consumarea acestei băuturi ca fiind apanajul cvasi-exclusiv al masculilor. Eventual fetele au şi ele voie să apară în reclamele la bere în fotografii de grup, împreună cu băieţii, ca şi cum o femeie nu ar fi capabilă să bea o bere decât sub atenta supraveghere a jumătăţii sale masculine responsabile.

De ce nu văd şi o reclamă cu o fată cu berea în mână? Din cauza prejudecăţii subtile (adică nemanifestate dar cuibărite cuminte în căpşoarele tuturor) conform căreia bărbatul are voie să bea şi să se ameţească pencă e cool în timp ce femeia tre să fie o suavă băutoare de apă plată şi cafea? Pân’ la urmă beţia e dizgraţioasă oricum ai da-o. Iar femeile sunt nişte vaci tâmpite, că acceptă prejudecata asta. Am auzit de un pizdilion de ori de la amice vorba „ne vedem la o cafea„, până când am început să ripostez cu „da’ la o bere ce cusur are?” sau „la o cafea poate tu, eu vin la o bere dacă vrei„, că io mi-s şi naşpetă când mi se pune pata pe ceva.

Şi uite cum reclamele contribuie la perpetuarea clişeelor**. Bine, ştiu că treaba reclamelor nu este să combată clieşeele, ci să vândă un produs. În calitate de persoană care nu-şi mai aduce aminte când a ieşit ultima dată la o cafea cu fetele dar ştie precis când a ieşit la o bere cu fetele (alea care mă scoteau la o cafea, da) sau la o bere cu băieţii, ca un consumator care îşi aduce aportul la mersul înainte al industriei berii, eu una mă simt al dracului de discriminată când sunt astfel exclusă din target.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––-

* ăsta, pentru cine nu ştie, este Consiliul pentru Combaterea Discriminării

** femeile au voie să fie eroine principale numai în reclamele la detergenţi şi produse de curăţenie, că bărbaţii au voie să fie porci şi să nu cureţe după ei decât cel mult în tandem cu partenera. De fapt, dacă reclamele se fac după cercetări de piaţă bine eşantionate (cum presupun că se fac) atunci sunt un barometru neplăcut de clar asupra stagnării societăţii în anumite aspecte, în ciuda progreselor şi egalităţii în drepturi care flutură la suprafaţă. Sau aşa mi se pare mie la ora asta da puteţi să mă contraziceţi, că sunt, în general, cam neieşită în lume şi-s multe chestii în privinţa cărora n-am o viziune de ansamblu.

Report: failure? — 28/07/2009

Report: failure?

Recunosc că nu-mi iese asta cu mila creştină oricât aş încerca!

Azi când veneam la serviciu, am trecut pe lângă o cerşetoare ghemuită lângă un gard; femeie în putere, nici bătrână, nici invalidă. Şi mă trezesc că strigă la mine: „Domnişoară, dă şi mie zece mii!”. Adică avea şi tarif fix, da? Nu „te rog”, nu „dacă vrei”, nuuu, „dă şi mie!” şi totul pe un ton imperativ, obraznic de-a binelea. Ca urmare, îmi văd de drum, ca să mă aud interpelată din urmă cu „Hei! Hei!”. Moment în care îmi sare ţandăra şi zic din mers: „Cere frumos, în pizda mă-tii, că nu sunt obligată să-ţi dau!”.

Deci, doamnelor şi domnilor, iar am comis-o!

Acuma, ştiţi bine că la de-astea sunt recidivistă. Când sunt cazuri de-astea, vorbeşte gura fără mine! Da chiar nu suport să mă înjure cerşetorii când nu le dau, că până la urmă eu nu am o obligaţie să-i întreţin! Le dau din nişte bani pe care îi muncesc, că mie nu îmi dă nimeni bani degeaba. De-aia dau mai degrabă bătrânilor, dau uneori şi copiilor, invalizilor sau celor care au învăţat ceva, cum este tipul care face jonglerii în metrou şi care a devenit mai bun pe zi ce trece şi acum şi-a făcut rost şi de un costum. Oamenilor care par relativ valizi şi apţi de muncă nu prea îmi vine să le dau şi poate greşesc: mă gândesc că s-ar putea duce oricând să măture scările sau să descarce marfă sau altceva dar de unde ştiu eu că nu şi-au căutat de muncă şi poate n-au găsit?

Un alt cerşetor cu care am un război de durată este ăla care vinde pe la metrou publicaţia gratuită „7 seri”. Odată i-am dat zece mii şi el mi-a zis, cu tupeu, că de fapt costă optsprezece mii, de am rămas mută de uluire! De atunci nu mai cumpăr de la el dar el se încăpăţânează să îmi vândă, se înghesuie în mine oricât m-aş îndepărta de el, se miorlăie agresiv „da de ce nu vreţi să-mi daţi” şi, în general, până nu ţip la el nu pleacă. Aşa face cu toată lumea, de mă şi întreb cine naiba îi dă?!

Nu vreau să îmi pupe nimeni pantofii şi să îmi facă statuie, că nu merit nici una, nici alta. Culmea, nu vreau nici recunoştinţă! Dar nici să mă agreseze când nu dau. Mai ales că şi în Ţara lui Întinde Mâna sunt oameni şi oameni, ca peste tot. Ştiu o femeie care ani de zile a cerşit la intersecţia de la Eroilor, exibându-şi o oroare de arsură pe piept dar care, de câţiva ani, şi-a pus frumos tricoul pe ea şi acum vinde ziare la semafor. Aaaa, deci se poate! Sau aceea, despre care v-am povestit vara trecută, care m-a rugat să îi cumpăr ceva de la supermarket cu propriii ei bani şi nu a acceptat să-i iau nimic din banii mei.

Totuşi, retroactiv privind, cred că „pizda mă-tii” putea lipsi din conversaţie. Mai cred că tonul agresiv şi aroganţa şi altele asemenea nu au ce căuta în relaţiile cu cei cărora le suntem superiori ca statut social, tocmai fiindcă nu ne pot riposta cu aceeaşi monedă. La teorie, se vede, sunt bună, cu practica am ceva probleme.

Mâine, dacă nu se întâmplă ceva interesant, o să recurg la puşculiţa cu amintiri şi o să vă povestesc despre ziua în care am fost nebună. (O altă ocazie în care întâi am acţionat şi pe urmă am raţionat, well, bine măcar că nu mi se întâmplă prea des).

Later edit: Azi se pare că sunt într-o dispoziţie generoasă. Tocmai l-am băgat în mă-sa pe încă unul dar ăsta măcar nu era cerşetor! S-a ridicat de pe o bordură, să treacă pe partea ailaltă a trotuarului, fără să se uite şi el în jur, ocazie cu care mi s-a ivit drept în drum. Şi, în  loc să se dea la o parte, se holba la mine cu un aer vezi-Doamne răpit şi suspinând din greu la modul ăla mahalagesco-manelistic în care soiul ăsta de târâie-brâu-şi-toceşte-bordură înţelege să fie spiritual, să se bage în seamă cu fetele, mă rog, ştiţi tabloul! Cum părea să fi uitat unde se ducea, i-am indicat eu o direcţie!

Mă încui în casă pentru restul zilei, că se pare că azi sunt un pericol pentru ceilalţi!

Căpşunar pe moşia proprie — 21/07/2009

Căpşunar pe moşia proprie

De sâmbătă sunt în concediu, deocamdată pentru o săptămână. Sunt la ţară, la iarbă verde (a plouat), aer curat (pe uliţa noastră nu trec maşini) şi linişte (după ce vecinii au renunţat, printr-un miracol, să mai facă între ei concursuri de manele; nu ştiu de ce dar văd că ţine!).

Voiam să vă pun nişte poze cu florile de piatră, cu băncuţa de lângă gardul cu zorele şi cu leagănul în care mă tolănesc eu seara. Zapp-ul meu este însă de părere că şi lui i se cuvine un concediu şi a decis să şi-l ia odată cu mine.

Şi cum nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă (şi deci nici nu te mai îngraşi…), vă pup şi mă duc să plivesc buruienile din straturile de căpşune, ca să mai umblu şi la anul cu găleata prin Bucureşti.

De râs şi de inimă albastră — 14/07/2009

De râs şi de inimă albastră

1). – N-ai niciun pic de răbdare şi mă faci de râs peste tot unde mergem! zice femeia cu reproş şi cu martiră resemnare. Oftează, ridicându-şi pe umăr rucsacul, şi iese obidită de la Electrica, fără să mai achite factura pe care venise s-o plătească.

Obiectul reproşului se uită la ea cu doi ochi mari, încercănaţi, dintre care unul cu o vânătaie sub el. Poate că i-ar răspunde ceva dar am impresia că nu e încă la vârsta la care poate vorbi. Nu ştiu sigur: totdeauna am avut dificultăţi în a ghici vârsta copiilor din cărucioare.

Întrucât îmi place să gândesc de bine despre oameni până la proba contrarie, vreau să cred că vânătaia şi-a făcut-o singur, căzând.

Întrucât nu mă încăpăţânez totuşi să gândesc de bine chiar cu orice preţ, nu pot să nu mă minunez cum e cineva în stare  să facă asemenea reproşuri, de tip „nevastă dezamăgită”, unui copil care nici nu a ajuns la vârsta la care să înţeleagă conceptul de a se face de râs în public.

P.S. Publicul nu râdea. Eu însămi nu observasem nimic până nu am auzit-o pe ea. Nu am înţeles ce făcuse copilul aşa crunt şi ruşinos, că de plâns nu plângea şi de ţipat nu ţipa, cel puţin nu când am devenit eu atentă.

2). E vechi dar eu abia amu l-am descoperit. Se poate întâmpla şi la noi.