Moarte gratis — 16/11/2009

Moarte gratis

(Postare inspirată de aici. Pentru că eu cred că la noi lumea s-ar călca în picioare şi la moarte, cu condiţia să se dea pe gratis.)

Edvard Munch – Moartea şi fecioara

La ce e coada asta, am întrebat, în timp ce ei se călcau în picioare, îşi scoteau ochii cu ghearele, se legănau ca un lan bătut de furtună şi îşi cărau discret coate în burtă, fluturând o pădure de mâini şi chirăind unii la alţii dintr-o multitudine de guri adânci şi pustii ca nişte peşteri flămânde. La medicamente compensate? Nu. La ajutoare de vreun fel? Nuuu. La carne, am întrebat, simţindu-mă ca pe vremea comunismului. Nu, domnişoară, mi-a trântit-o o bătrânică îndesată, cu o sacoşă de cârpă şi un pardesiu răpciugos, e coadă la moarte. Cum adică la moarte, am întrebat şi atunci am văzut afişele de pe vitrinele magazinului dezafectat:

Moarte bună, promiteau ele, moarte pe gratis, moarte de calitate, moarte durabilă„.

Hai şi tu, că se dă gratis, se strigau unii pe alţii prin cartier. Şi lumea venea în goană, îşi înhăţau sacoşele cu care stăteau pe vremuri la coadă la carne – sau cu care părinţii lor stătuseră – şi veneau zoriţi, cenuşii la păr, cenuşii la piele, cu haine cenuşii şi cu suflete de cenuşă, aruncând priviri crunte oricărui neavenit care părea gata să se bage în faţă sau care era prea tânăr ca să aibă dreptul la moartea lor gratuită. Cui îi venea rândul îşi înhăţa moartea, se strecura printre oamenii de la coadă ţinând-o strâns şi se ducea acasă în goană, să şi-o moară singur, să n-o împartă cu nimeni, în timp ce vecini curioşi se zgâiau pe gaura cheii sau prin draperiile prost trase să vadă: a luat-o? i-e frică? funcţionează? nu funcţionează? Unui bătrân i se făcuse rău şi lumea îl scotea din mijlocul gloatei, în timp ce alţii bombăneau agitaţi: „uite-al naibii, îl caută moartea p-acasă şi el stă aici la coadă la moarte” sau „ar fi păcat de el să moară tocmai acuma când mai avea doar trei persoane în faţă…”.

Veniseră şi televiziunile şi puneau întrebări inteligente: „Aţi mai murit vreodată şi dacă da de câte ori?”, „Cum credeţi că o să fie?” şi „De ce n-aţi murit până acum?”.

– Eu întotdeauna am avut reţineri dar dacă atâta lume cumpără o fi ceva, le-a declarat un pensionar vioi şi s-a aşezat şi el la coadă.

– Pe mine m-a trimis fiica mai mare, a spus o bătrânică, a zis că dacă e gratis să vin şi eu…

Pe mine mă apucaseră o groază abjectă şi un mesianism absurd şi mergeam să-i trag de mânecă, să se răzgândească. Domnilor, doamnelor, e vorba de moarte aici, e ceva serios, e o treabă definitivă, mort doar pe jumătate nu poţi fi decât în literatură, în viaţă mori complet şi de tot. Dar ei ştiau mai bine decât mine

– sau ştiau de mai demult decât mine, ceea ce nu e acelaşi lucru cu a şti mai bine deşi, la vârsta lor, aşa pare –

şi mă goneau plictisiţi. Dar doamnelor, domnilor, ce atâta grabă, că doar de murit tot o să murim cu toţii la un moment dat, ziceam şi atunci s-au enervat mai-mai să mă ia la bătaie. Ei erau pregătiţi de atâta vreme. Şi-au cumpărat cavouri, ăi mai bogaţi, şi-au pregătit hainele de înmormântare şi prosoapele, ăi mai săraci, e o investiţie, un deranj, ce, adică au făcut-o degeaba? Nu-i mai bine să fii sigur, că doar ce-i în mână nu-i minciună?

Edvard Munch – Sãrutul mortii

Şi-atunci i-am lăsat baltă, fiindcă ce-mi erau ei mie şi ce-i erau ei lumii, mai bine să se ducă, fiindcă sunt numai nişte mecanisme învechite şi înţepenite, nişte carcase prin care vag mai bântuie amintirea altor zile şi vremuri, mă deprimă şi îmi amintesc că aşa o să ajung şi eu. Ducă-se, dară, poate, nemaiavăzându-i, n-o să mă mai resemnez că îmbătrânesc şi ajung ca ei şi, neresemnându-mă, poate n-o să mai ajung ca ei.

Un cetăţean de prin vestul UE stătea şi se uita, clătinând din cap: ce naţie de pomanagii, au moarte pe gratis, ai naibii, popor de  asistaţi social! La ei, în vest, se dă moarte numai pe credit, după o reţetă originală de un franţuz, unu, Celine, cică…

– Şi nu vă e greu aşa? a întrebat compătimitor un reporter de televiziune.

– Ce vreţi, a replicat străinul, c-o moarte toţi suntem datori.

Publicitate
Cerere şi ofertă — 13/11/2009

Cerere şi ofertă

Ieri, pe la şase seara, în timp ce treceam pe lângă Parcul Operei, un tip care mergea la câţiva metri în faţa mea s-a vârât brusc în tufişuri, chit că nu-i ajungeau decât până la brâu.

– Vreau pizdă, m-a informat el de-acolo, când am trecut pe alături.

Am vrut să-i atrag atenţia că, dacă mai stă mult prin tufişurile alea, riscă să dea taman de opusul a ceea ce caută, dată fiind locaţia pe care şi-o alesese. După care m-am gândit că ar fi mult mai nostim dacă ar afla-o direct, pe propria piele, aşa că l-am lăsat într-ale lui.

Se scuturau toţi trandafirii… — 09/11/2009

Se scuturau toţi trandafirii…

Bunicu – ăla cu vulpile – trebuie să fi fost în tinereţea lui mare figură, genul de om care se distrează bine şi nu-i pasă de nimic, din categoria aia de făpturi  care se poartă de parcă lor le-ar fi întins Dumnezeu o plasă de siguranţă. De fapt, singurii care au grijă să-i prindă sunt cei din familie, care plătesc de altfel prin grijile lor pentru seninătatea inconştientă a celor dintâi.

Ei, mama avea nouă sau zece ani – deci nu prea era mama, dacă stau să mă gândesc bine – şi era în vacanţă la ţară, la propriii ei bunici, de unde trebuia să se întoarcă, fiindcă era ziua lui bunicu. De obicei, străbunicii mei – pe străbunica am cunoscut-o; m-a învăţat să citesc – o urcau pe mama în rată, cu care mergea până în orăşelul din apropiere printre paporniţe, găini vii şi damigene dolofane şi clipocitoare (mai ţineţi minte damigenele? peturile astea au omorât naibii toată poezia!), cu toată grija pe care o acorzi nepoatei doamnei învăţătoare din sat. De aici o prelua bunicul şi veneau împreună cu trenul până în ditai reşedinţa de judeţ de provincie unde domiciliau. Amu, feţii moşului, pe vremea aia iarna era iarnă şi venea de la ruşi, aşa încât s-a pornit o ditamai ninsoarea ca în basme, de-ar fi stânjenit-o şi pe Baba Cloanţa aflată în urmărirea fugarilor. Baba Cloanţa, ca o vrăjitoare ce era, şi-ar mai fi croit ea drum prin păduri, prin stâncă şi, probabil, şi prin ninsoarea aia; rata însă era o maşină comunistă, care n-avea treabă cu vrăjitoria şi obscurantismul şi alte d-astea şi, ca urmare, a rămas de căruţă. În sensul că, şi cu căruţa să fi plecat, tot ajungeai mai repede.

Bunicul, în general, se bucura foarte tare când era ziua lui şi nici de data aia n-a făcut excepţie. Şi atâta s-a bucurat încât, când a ajuns la autogară s-o ia pe mama, era bucuros criţă. Era atât de bucuros, încât nu i s-a părut deloc îngrijorător că a întârziat rata şi, bucuros foc, s-a urcat liniştit în tren şi s-a întors la Buzău. Aici, bunica, împreună cu soră-sa şi cu cumnată-so făceau de mama focului pregătiri pentru marea petrecere de ziua lui, când îl văd pe sărbătorit cum intră pe uşă senin şi cu mâinile în buzunare. Ei, ce a urmat vă puteţi imagina, mai ales că bunicu, la toate întrebările de genul: „Unde-i fata?” o ţinea una şi bună că nu-i (ceea ce, tehnic vorbind, era adevărat). „N-a venit”, explica el. „Cum adică n-a venit”, se dădea bunica de ceasul morţii, în timp ce bunicul îşi mai turna un pahar, îşi răsucea mustaţa şi fredona: ” Se scuturau toţi trandafiiiriiiiii….„. Cum pe vremea aia nu numai că nu erau telefoane mobile dar până şi alea fixe erau rare, mai ales la ţară, misterul era imposibil de rezolvat.

Peste câtva timp, şi-a făcut apariţia şi mama şi i-a găsit pe toţi disperaţi, mai puţin pe bunicul, care, foate bine dispus, juca de zor şi cânta „Se scuturaaaaaau toţi trandafiiiiriiiiiiiiiiiiiii” de se scuturau, într-adevăr, toate geamurile din casă.

Şi uite aşa a fost mama pierdută şi regăsită. Partea nostimă fiind că, de fapt, ea nu se pierduse deloc, fiindcă fusese tot timpul însoţită de străbunicii mei, care se deciseseră în ultimul moment să le facă o surpriză ălora de la Buzău şi să se prezinte la aniversare, încărcaţi de bunătăţuri. Surpriza a fost însă, în primă fază, a lor, când au descoperit că în casă erau să se cam scuture toţi trandafirii aniversari.

Mama-i mai aminteşte de asta şi acum şi bunicu râde şi se uită cu coada ochiului la noi, ca şi cum ar şti că nu are de ce să se mândrească el cu asta dar nici n-ar putea să se abţină.

Cred că melodia e asta:

P.S. Căutând melodia pe net, am găsit-o undeva menţionată drept „manele vechi”, chestie de care încă mai râd.

Coşmar de închiriat — 07/11/2009

Coşmar de închiriat

Ieri noapte am fost trimisă la culcare cu recomandarea călduroasă să număr oi ca să-mi treacă insomnia. M-am plâns că, ori de câte ori încerc să le număr, ele nu se înşiră frumos pe un rând, ci se tot amestecă, de nu mai ştiu pe care am numărat-o şi pe care nu şi mai rău mă enervez. „Păi” – cică – „ia un marker şi însemnează-le pe alea pe care le-ai numărat”.

Booon, păi ce nu face omul ca să doarmă? Mi-am imaginat un marker maaaare, verde, şi m-am pus pe însemnat oi într-o veselie. Acuma nu mi-e clar dacă o fi fost markerul expirat sau or fi pus ăştia ceva în oi dar ce pot spune e că am avut o mândreţe de coşmar, cum le doresc numai şefilor mei să aibă (ştiu ei de ce).

Din fericire nu-mi mai aduc aminte din el decât finalul dar pot spune că eram bărbat (ceea ce din start e un coşmar, zică bărbaţii ce-or zice!) şi eram într-o echipă de comando. Trebuia să intrăm într-o casă şi să eliberăm pe cineva şi şansele nu erau de partea noastră deloc. Pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, într-o logică ilogică specifică în general coşmarurilor, în momentul în care am ajuns  să ne strecurăm, unul câte unul, pe scara strâmtă, în spirală, a casei, ne procopsisem şi cu un copil purtat în braţe de membrii echipei şi nu mai aveam decât o singură armă, care era, fireşte, la mine.

Îmi aduc aminte că nu voiam deloc să fiu acolo şi încercasem să-i conving pe ceilalţi să renunţe dar era genul de misiune de onoare de la care nu poţi da înapoi. Am urcat încet, unul câte unul, scara în spirală, îmi aduc aminte muşchii încordaţi ai spatelui, nu le vedeam feţele, poate că, dacă le-aş fi văzut lucrurile ar fi fost altfel dar nu le vedeam. Înainte de primul palier ne-am oprit la sfat. Am încercat să ofer altcuiva arma dar nimeni n-a luat-o, era misiunea mea, răspunderea mea.

Am continuat ascensiunea. Scările în spirală mă duceau, încet, către o uşă deschisă prin faţa căreia trebuia să trecem. Cu o agilitate şi mai mare, camarazii mei se mişcau încă şi mai neauzit decât până atunci. Încă la jumătatea scărilor, am zărit, prin uşă, spinarea cuiva într-o uniformă maronie. Spatele acela m-a îngrozit, am ştiut într-o secundă că se poate oricând întoarce, că n-are cum să nu se întoarcă – nu stai cu spatele la o uşă deschisă – şi că eu aveam să fiu ţinta principală pentru că aveam arma; iar pe scările înguste putea să tragă din plin.

Cel din faţa mea a depăşit curba scării, urcând către etajul următor şi eu am văzut din plin spinarea cafenie, ameninţătoare. Am decis în acel moment că accept să trăiesc tot restul vieţii cu conştiinţa faptului că mi-am abandonat camarazii. „Măcar o să fiu viu”, mi-am zis şi am început să cobor la fel de încet, cu arma pregătită, aşteptându-mă în orice moment să se tragă asupra mea. „Doamne, lasă-mă să trăiesc”, îmi repetam la fiecare treaptă coborâtă, şi fiecare asemenea rugăciune mi se spărgea între buze ca o mătanie mică de sticlă rece, încă una dintr-un şirag. A durat un timp nespus de lung şi nu se auzea niciun zgomot, liniştea curgea ca gheaţa peste muşchii mei încordaţi care aşteptau un zgomot, un semn că mi s-a descoperit lipsa, că ei au fost descoperiţi, că eu am fost descoperit.

Nimic. Şi iarăşi nimic.

Am ajuns la ieşire. Am abandonat arma pe trotuar, în faţa casei. „Asta e alegerea mea”, mi-am repetat. „Măcar o să fiu viu”. Şi am luat-o la fugă, simţindu-mă teribil de expus, către adăpostul copacilor, aşteptându-mă să fiu împuşcat în orice moment.

N-aş şti să vă spun dacă m-au omorât sau nu fiindcă m-am trezit şi am avut grijă să nu adorm imediat la loc, ca să nu le dau o a doua şansă.

N-aş şti să spun nici ce concluzii ar trage Freud din faptul că m-am încarnat într-un bărbat care şi-a abandonat puşca. (??!!!).

Ştiu însă un lucru: nu mai număr oi în viaţa mea.

Întrebare de blondă — 05/11/2009

Întrebare de blondă

ratŞtim toţi vorba aia cu şobolanii care părăsesc corabia ce se scufundă. O şi folosim cu mare voluptate şi cu un dispreţ implicit la adresa celor pe care îi comparăm cu şobolanii în cauză. Dar eu nu pricep un lucru: unde se duc şobolanii care părăsesc corabia ce se scufundă, că în jur e numai apă?