Micile bucurii ale vieții și alte căcaturi ipocrite

Mi se spune adesea că sunt negativistă. Perfecționistă. Prea autocritică. Prea severă cu ceilalți (pe bune? poate vreți să știți cum sunt cu mine și după aia să vă plângeți). Admit că e obositor să fiu eu și că uneori mi-aș dori să fiu altfel sau măcar să-mi împiedic rotițele astea din creier să se învârtă ca turbatele chiar tot timpul. Probabil e și vreo boală care poartă numele a ceea ce arată pentru mine ca starea naturală în care trăiesc.

Între mine și oamenii de bine care-mi dau sfaturi – mie sau altora ca mine – e o prăpastie severă în comunicare, pentru că nu operăm cu aceleași repere. Ei îmi spun să nu mai văd partea rea a lucrurilor, ci numai părțile bune, dar cum aș putea face asta cu partea rea conturându-se în permanență la orizont ca un nor de furtună? Să nu mă mai gândesc ce ar putea merge prost, de parcă dacă nu iei în calcul riscurile ele nu se vor mai întâmpla și tu vei defila printr-o nesfârșită vară însorită. Îmi spun să nu mai fiu atât de exigentă cu mine însămi, fără să-mi explice cum anume m-aș putea convinge că am făcut bine ceva ce eu văd că e doar mediocru* și nici de ce ar trebui să accept o asemenea autoamăgire, ba chiar să mi-o provoc deliberat.

Ei îmi propun, adică, să înlocuiesc ceva ce pentru mine e normal, cu ceva ce m-ar putea, eventual, determina să mă simt mai bine, dar care pentru mine cea de acum arată ca echivalentul mult mai blând al lobotomiei. Dacă pentru a mă place ar trebui să mă mint deliberat pe mine însămi, atunci prefer să nu mă plac. Oricum psihologii spun că orice creier îi induce posesorului o doză sănătoasă de autoamăgire inconștientă, prefer să n-o mai adaug în ecuație și pe aia conștientă.

Nu știu alții cum sunt, dar fie normalitatea mea ar fi depresia altuia (și poate normalitatea mea e și depresia mea, deși eu nu mă consider depresivă), fie majoritatea oamenilor emit, din dorința de a ajuta cu un sfat, clișee în care nici ei nu cred.

Probabil de asta și scriu postarea asta, încercând să comunic, într-un fel stângaci și fără referințe de specialitate, că înainte să dai sfaturi ar trebui să te gândești dacă nu cumva persoana căreia i le oferi are alte criterii de autoraportare decât tine, caz în care sfaturile astea fie îi fac mai mult rău, fie nu-i fac nimic, fie îi provoacă dorința de a-ți face o operație dentară de proporții folosindu-se de tastatura computerului.** Nu, nu știu ce anume ar trebui să faci. Eu îți explic doar cum se văd lucrurile din interiorul fenomenului, poate te interesează, dacă tot dai sfaturi, să fie și eficiente.

Publicitate

INCREDIBIL, domn’ ministru Bănicioiu! N-O SĂ-ȚI VINĂ SĂ CREZI cum îți bați joc de oameni!

Domnule ministru,

Aici ar trebui să fie un paragraf introductiv, dar sar peste el pentru că sunt prea grăbită să vă trimit acolo unde meritați, și anume în mod cert nu în fruntea Ministerului Sănătății. Data viitoare când mai ieșiți să declarați la televizor că sistemul funcționează, luați în calcul și următoarele aspecte de viață care nu mi se întâmplă numai mie, dovadă fiind cozile de la laboratoarele de analize. O să romanțez puțin lucrurile, ca să nu aveți dificultăți să citiți.

„Pentru analize trebuie să luați bon, iar bonurile se dau dimineață, între șapte și șapte și zece”, îmi zice marți doamna de la recepția Polimed APACA, unde mă dusesem cu trimitere de la medicul de familie pentru analizele alea așa-zis gratuite*. Mai înainte, pentru analizele de sânge prelevarea se făcea în policlinica unde lucrează medicul meu; înțeleg, dar nu bag mâna în foc, că acum nu se mai poate face decât direct la laboratoare, de unde și o parte dintre problemele cu care m-am confruntat.

„Toate astea sunt posibile din taxele pe care tu le plătești”

A doua zi m-am trezit pe la șase, în ideea că probabil o fi coadă și dacă mă duc mai devreme poate apuc un loc mai în față. La șapte fără douăzeci, ajung la Polimed APACA și văd vreo treizeci și ceva de persoane, buluc pe treptele policlinicii, care era încă închisă. „A, îmi zice o doamnă în baston, care nu mai avea laba piciorului, nu se dau decât 25 de bonuri pe zi și acuma s-a făcut deja lista și sunt date toate.” „Păi cine le-a făcut„, zic eu, „că policlinica e închisă?” „Ăia din față!” „Eu am venit la șase fără douăzeci și am prins numărul 24”, îmi zice un domn cumsecade,completând: „Ăia, primii, veniseră de la cinci fără douăzeci!”