„Trenduri” — 23/04/2010

„Trenduri”

  • Ultimul trend în materie de ecologie pare să fie trotineta. Am văzut azi un tip care, cu rucsacul sprijinit pe ghidon, făcea slalom printre maşinile de pe trotuar, de la Eroilor cum urci către Academia Militară (pe care toate vitele încălţate o numesc Academia, pur şi simplu, mă jur că data viitoare când mă mai întreabă cineva aşa îl trimit la Academia Română!)
  • Ultimul trend în materie de educare a copiilor pare a fi inconştienţa. Ieri am văzut la metrou o copiliţă foarte drăguţă, care avea cred cinci-şase ani. Mai avea: ochii daţi cu creion negru care i se întinsese pe sub pleoapa de jos, gura dată cu ruj care se ştersese şi lăsase în loc un soi de mizerie roşiatică şi fără formă şi un tată cu pantofi d-ăia cu botul întors şi cu o flanelă fostă albă peste burtă. N-avea: tocuri. Şi nici părinţi cu bun simţ.
  • Azi au apărut prin oraş nişte fete care dau pliante despre o televiziune pe teme culinare. Cred că îmi scrie atât de clar pe faţă că nu mă pricep la gătit încât nici nu schiţează gestul de a-mi da şi mie un material.
Publicitate
Mic inventar de enervări recente — 16/04/2010

Mic inventar de enervări recente

1. Băga-mi-aş picioarele în Curtea Constituţională, care a declarat neconstituţională Legea ANI şi băga-mi-aş picioarele în toţi tâmpiţii care argumentează că ANI era inutilă în loc să se uite că, de acum, demnitarii nu vor mai fi obligaţi să-şi declare averile, că pot să fie cât de incompatibili poftesc fără teamă de nimeni şi că, în general, tocmai am făcut un salt în timp de vreo opt ani. Înapoi, fireşte.

2. Ia mai lăsaţi-mă naibilor cu relaţia specială dintre români şi marele popor polonez, ipocriţii dracului pompoşi care nu vă amintiţi de noţiunea de decenţă nici măcar la înmormântări! Noi, românii, n-am avut nici cine ştie ce mare simpatie faţă de polonezi şi nici vreo relaţie trainică în ultimii 20 de ani sau de-a lungul istoriei, dacă nu ne referim la relaţiile mai mult sau mai puţin trecătoare de vasalitate dintre unii domni moldoveni şi regii polonezi (conform istoriei aşa cum nu am învăţat-o la şcoală).

3. În egală măsură ar trebui să se înscrie pe listă la un transplant de creier şi ăia care deplâng faptul că nu a căzut şi conducerea României cu un avion şi ăia care arată cu degetul către ruşi şi vorbesc de conspiraţii asasine. Ce păcat că vorbirea nu este însoţită întotdeauna de gândire.

4. Şi, ca să fie culmea culme, nu e de ajuns că orice nimeni poate fi celebru, acuma celebritatea te loveşte şi dacă eşti fiica unui nimeni. Am văzut o ştire pe Zoom care ne anunţa că fata lui Ogică (wtf?! Ogică?!) a refuzat nuş ce fotbalist. Deşi piscul absurdului a fost atins de o ştire (pomenită de CPB în „Dilema Veche”) conform căreia căţeluşa fostei iubite a lui Botezatu trăieşte o poveste de dragoste. Aştept cu interes breaking news despre puricii din blana căţeluşei fostei iubite a lui… nu, că refuz să-i scriu numele a doua oară, pe bune!

5. A, da! Şi băga-mi-aş picioarele şi în inteligenţa lui Sorin Oprescu, care vrea să-i oblige pe patronii de terase de pe Lipscani să închidă la 23.00, să aibă acelaşi tip de umbreluţe şi de scaune şi să nu cumva să ne ofenseze văzul cu aranjamente florale de plastic, în timp ce, de fapt, desupra şi în jurul pomenitelor terase, Lipscaniul se năruie treptat, asta fiind adevărata problemă şi nu lipsa florilor naturale, care oricum nu cred că ar supravieţui mult în putoarea de canal pe care o emană anumite străduţe din pomenita zonă. Şi, în general, m-am săturat de edilii plantatori de palmieri peste ruine!

Viaţa noastră publică mi se pare, în ultimul timp, un amestec de isterie, imaturitate, superficialitate, neseriozitate, gândire în clişee şi prostie îngâmfată. Şi culmea e că se ia, dovadă isteria din această postare, când doar eu sunt aşa o persoană echilibrată (aici aveţi voie să râdeţi!).

Şi uite un cântec care, nu ca mesaj, dar ca stare de spirit, mi se potriveşte mănuşă în momentul ăsta:

De citit — 14/04/2010

De citit

Iată un articol care poate fi o lectură instructivă. Nu va fi o lectură plăcută dar nici nu cred că ăsta ar trebui să fie rolul presei. În schimb el ilustrează:

a. un fenomen înspăimântător şi un avertisment cu privire la efectele stresului, mai ales că pare să fie o direcţie către care, încet, ne îndreptăm şi noi;

b. modul în care se face presă pe bune (faţă de înseilăturile superficiale pe care le citim prin presa noastră), că nu degeaba a luat Pulitzer-ul anul ăsta.

Deşi nu pot să nu remarc că se caută soluţii pornind de la efecte şi nu de la cauze.