Why so serious? This is it! — 27/10/2009

Why so serious? This is it!

Dacă o imagine valorează cât o mie de cuvinte

– deşi asta s-a spus într-o vreme când ochiul nostru nu se tocise încă în contactul zilnic cu atrocităţile de la ştiri –

atunci iată mai jos două afişe care valorează, fiecare, cât un rechizitoriu împotriva noastră a tuturor şi a naturaleţii cu care acceptăm inacceptabilul, fără să ne dăm seama că suntem nişte nesimţiţi.

dark_knight_joker

This_Is_It_1252498638_2009

Cele două afişe au în comun un lucru – dincolo de faptul că ne vorbesc despre două absenţe, despre două morţi absurde, identice, despre prăbuşirea, sub presiunea aşteptărilor unei mulţimi educate în religia suspansului, a două fiinţe talentate, condamnate să trăiască într-un fel de singurătate aglomerată, oribilă. Dincolo chiar de faptul că reprezintă lăcomia comercială şi voyeurismul (cum arăta? cum era? presimţea oare? ia uite domnule!) triumfând.

În faţa lor, suntem cu toţii vinovaţi de acceptarea tacită a faptului că un om ar putea valora mai mult mort decât viu. Reprezintă actul nostru de acuzare pentru că toţi, prin tăcere, am permis să se ajungă aici şi pentru că nici acum nu ne dăm seama cât de monstruos este acest lucru, (pentru că nu ţâşneşte sânge de nicăieri). Nu cred că Heath Ledger ar fi fost nominalizat la Oscar şi pus pe afişele Batman dacă nu ar fi murit, indiferent cum şi-ar fi jucat rolul. Iar după mortea lui Michael Jackson, s-a comentat cu nonşalanţă că abia de acum muzica lui o să înceapă să aducă bani buni. Unii au zis-o, alţii au scris-o, alţii au admis-o şi nu ne-am îngrozit niciunii de naturaleţea cu care o asemenea atitudine monstruoasă a devenit un lucru acceptat ca normal.

Suntem vinovaţi cu toţii, la fel de vinovaţi ca ţaţele care cască gura la accidentele de maşină, la fel de vinovaţi ca idioţii care fac poze cu celularul la înmormântări. Sigur, ei au vina de a fi băgăcioşi, noi avem vina de a fi indiferenţi dar nu sunt astea două forme diferite de nesimţire? În primul rând, dacă nu ne-a interesat opera unui artist cât a fost în viaţă, ar trebui să avem decenţa de a nu deveni subit interesaţi abia cînd a murit, un gest a cărui logică nu reuşesc s-o înţeleg. Îi pot înţelege pe fani, nu reuşesc să pricep ce-i cu restul lumii. Nu cunosc demonii cu care se va fi luptat Heath Ledger dar lui Michael Jackson atât banii cât şi aprecierea – manifestată prin vânzările de cd-uri – i-ar fi fost de mare folos în ultimii ani ai vieţii. Numai că însuşi faptul că era în viaţă l-a împiedicat să se bucure de ceea ce, acum că a murit, i se oferă cu o inutilă generozitate.

E greu de spus ce-ar fi de făcut: lucrurile au început s-o ia razna cu mult timp în urmă. Întâi a fost omagiul înduioşător al unei fiice, în duet cu tatăl ei  mort: Nathalie şi Nat King Cole. Apoi – sau poate concomitent – un ultim album cu nişte piese nu foarte strălucite ale trupei Queen, încercând să exploateze fragmente de înregistrări cu deja plecatul dintre noi Freddie Mercury. Undeva pe la sinuciderea lui Kurt Cobain şi asasinarea lui Tupac Shakur lucrurile începuseră deja să devieze de la dorinţa de a prelungi magia dispărută către un înfloritor comerţ. Undeva, de-a lungul acestui drum, moartea unei vedete a început să fie nu un eveniment trist, ca orice moarte, ci un soi de strategie strălucită de imagine. Şi cândva, de-a lungul drumului, ne-am obişnuit atât de bine cu asta că ni se pare un dat al lumii în care trăim şi, chiar să vrem s-o dregem, n-am şti de unde.

Şi pentru asta suntem vinovaţi. E adevărat – nu în felul în care cânta „USA for Africa” în 1986 dar, incontestabil, adevărat – noi suntem lumea: eu, tu, noi, ei, oraşul, universul. Şi cum suntem noi aşa e şi lumea. Ceea ce suntem, felul cum suntem, fiecare dintre noi, face parte inseparabilă din ţesătura acestei lumi, în care morţii au parte de tot respectul de care n-au nevoie, iar viii, în cel mai fericit caz, de nepăsarea noastră. Şi uite-aşa, am creat cu toţii o lume în care această indiferenţă dar şi alte soiuri de indiferenţă, încă şi mai criminale, sunt acceptate cu o ridicare din umeri şi o privire compătimitoare pentru cei care îşi bat capul cu de-astea:

„Why so serious? This is it!

Publicitate
Revelaţii la vreme de nesomn — 15/10/2009

Revelaţii la vreme de nesomn

După o vreme, decizi că nu-i nimic ruşinos să ceri ajutor de la semenii tăi oamenii, în loc să zâmbeşti spartan şi eroic în timp ce vulpea îţi sfâşie pieptul. (E un mare pas înainte pentru tine, care considerai că nu trebuie să-ţi dezvălui slăbiciunile, că trebuie să fii dură etc). Şi constaţi că te ascultă frumos, te privesc cu înţelegere şi, la fel de repede, te dau uitării. Şi te întristezi.

După încă nişte vreme, îţi dă prin cap că oricum ajutorul lor nu ţi-ar fi fost de niciun folos, pentru că soluţiile lor n-aveau cum să funcţioneze la tine, pentru că tu ai dileme despre care ei nici nu ştiu că există şi asta nu pentru că ai fi deosebită, specială sau profundă, ci pentru că ai nefericita înclinaţie de a despica firul în multipli de patru. Pentru că, la vârsta lor, ei nu mai pot trăi decât pe bază de certitudini, în timp ce tu, la aceeaşi vârstă, eşti un frenetic colecţionar de îndoieli. Pentru că îi vei fi prostit tu pe unii, pe alţii dar TU ştii clar că nu eşti o fiinţă practică şi n-ai cum să devii una. Pentru că niciun sfat, oricât de bine intenţionat şi de valabil, nu te poate face să fii cum nu eşti şi să vrei ceea ce nu vrei, numai fiindcă respectivele soluţii funcţionează atât de bine pentru alţii.

Ei, şi când ajungi la concluzia asta, poţi măcar să renunţi la resentimentele împotriva lor şi să admiţi că erau oricum fundamentate pe nişte aşteptări eronate pe care singură ţi le-ai făcut. Nepotrivirea de caracter e un motiv valabil în orice instanţă şi cine eşti tu să fii mai al dracului decât judecătorii? Şi orice resentimente de care te scuturi sunt o povară în minus, deci ceva tot ai câştigat de aici, chiar dacă, la o socoteală  corectă – dar cine are chef s-o facă? – tot ieşi pe minus. Dar este oricum un pas într-o oarecare direcţie; nu-i clar dacă înainte, înapoi sau în lateral aşa că te consolezi cu faptul că măcar nu stai pe loc.

Sigur, cum tu eşti o fiinţă care îşi tot revizuieşte deciziile, este posibil ca, peste câteva luni numai, să simţi cu totul altfel despre chestiunea în discuţie.

Ca vaca — 08/10/2009
Cum să-ţi dai seama că viaţa ta socială e grav avariată — 06/10/2009
Imaturitate cu circumstanţe agravante — 02/10/2009

Imaturitate cu circumstanţe agravante

Nu există lucru care să mă deconcerteze mai tare decât răutatea* gratuită a altora la adresa mea. Mă ia de fiecare dată prin surprindere, la fel ca în copilărie. Nu pricep: nu făceam nimic rău nimănui şi-mi vedeam de treabă şi vine un careva – pe blog, pe stradă, în anturajul comun sau în mediul profesional, nu contează – şi aşa, ca să se simtă grozav în ochii propriei sale persoane, trânteşte o flegmă metaforică în direcţia mea.

Şi eu sunt dezarmată de fiecare dată.

Şi doar, ca orice adult (cu buletinul schimbat şi cu o grămadă de abţibilduri cu „votat” pe el, deci persoană responsabilă în faţa legii), am încasat-o de nu ştiu câte ori dar tot mă trezesc cu garda jos.

Pentru că refuz să consider că oamenii sunt, din oficiu, răi şi proşti (cred că trebuie să existe un grad de prostie pe undeva, oricât ai fi de titrat şi de calificat în luptele cu viaţa, ca să faci asemenea meschinării). Ştiu că unii oameni sunt răi şi proşti şi că o să tot dau de asemenea exemplare dar nu reuşesc să pornesc de la premisa că fiecare fiinţă care se îndreaptă către mine ar putea intra în această categorie. Şi deci când fiinţa chiar intră în această categorie, eu o încasez plenar şi-s de o vulnerabilitate exagerată (ştiu şi eu dar n-am ce face, că n-o cultiv anume).

Când păţesc de-astea, redevin din nou copilul care am fost. Rămân, ca primă reacţie, cu un acut sentiment al nedreptăţii şi cu un inexplicabil gol în stomac. Însăşi această ostilitate orbească îndreptată asupra mea îmi face rău. Mă gândesc, ca neroada, dacă oi fi greşit eu; genul de dubii pe care agresorii de acest soi nu-l au şi nici nu-l vor avea vreodată. Reacţia doi e una de furie dar, pentru că am fost educată să fiu o persoană civilizată, o cenzurez: ignor, mă îndepărtez. Şi, evident, după aia regret teribil că n-am zis exact ceea ce îmi şedea pe limbă în momentul ăla.

Da poate că ar fi cazul să renunţ o vreme la împăciuitorismul ăsta bleg? deşi îl practic cu încăpăţânare, că mi se pare că de isterici e plină lumea, on line şi off line. Dacă tot nu pot să nu mă mai enervez, poate ar trebui să muşc, să umble cu venin în sânge ăia care m-au înveninat, nu tot eu, neroada? Decât să regret ce n-am făcut, mai bine să regret ce am făcut, nu? Problema-i că, în condiţii nomale de temperatură şi temperament, nu-mi place deloc să mă cert.

Asta e, chestiunea-i încă în dezbatere.

––––––––––––––––––––––––––––––––

* sigur, alteori merităm ce ne fac ceilaţi dar nu la cazurile astea mă refer acum