Paparuda bătrână face ploaia bună — 24/08/2009

Paparuda bătrână face ploaia bună

Când ne-am întors noi din concediu, traversând, precum Ana lui Manole, o ditamai ruperea de nori cu grindină şi tot tacâmul, de curgeau uliţele satelor şiroaie la vale – şi chiar începuserăm să ne îngrijorăm, căci maşina nu avea colac de salvare – am constatat, odată ajunşi acasă, că la noi în curte nu căzuse un strop de ploaie toată săptămâna şi ni se cam ofileau căpşunele.

Aşa că, în următoarele două zile, ne-am apucat să ne îngrijim de ele după metoda „Dă, Doamne, ploaie”. Când am văzut totuşi că nu dă, am decis că este cazul să ne apucăm noi înşine de treabă şi ca urmare ai mei m-au trimis în grădină, cu furtunul. După ce am plouat peste straturile de căpşune vreo jumătate de oră, eram eu însămi leoarcă de apă, ca urmare a unei erori de continuitate apărută la îmbinarea a două segmente de furtun. Subiect de distracţie la cină, tata zicând că tocmai era cazul să facem o paparudă, dacă tot n-a plouat. Cum nici în următoarele trei zile n-a căzut un strop de apă, am îndurat numeroase glume, cum că era paparuda prea bătrână şi de aia n-a funcţionat chestia şi că „pe ăia de la muzee îi induci tu în eroare de vor să-ţi vândă bilete cu reducere, ca la elevi, da cu Al de Sus nu ţine”.

Ei, dar s-a vădit până la urmă că or Dumnezeu nu se uită în buletin, or paparuda bătrână face ploaia bună, întrucât, în următoarele trei zile, a plouat de-a rupt pământul, a săturat căpşunele şi a dat peste cap planurile mamei de a face bulion.

Cum se face bulionul pe timp de ploaie

DSCN0861
Dispozitiv artizanal de fierbere a bulionului pe timp de ploaie, aparţinând culturii Ţăcăniţii de Câmpie din epoca post-moderneolitică

Se culeg roşiile, se spală, se taie şi se dau prin maşina de tocat. Pasta rezultată se pune în cea mai mare cratiţă din casă. Se duce cratiţa la aragaz şi se constată că e prea mare ca să fiarbă pe vreun ochi anume sau chiar pe toate. Se face un foc în aer liber. În jurul său se improvizează nişte stabilopozi din cărămidă pe care se plasează cratiţa. Se amestecă în bulion, menţinându-se tot timpul un ochi pe cer. Se spune: „Aoleu, sper să nu plouă până nu se face bulionul”. Se ţipă la câine să nu alerge pe lângă cratiţă.

Se constată că bulionul nu a scăzut suficient şi că nici nu are cum, atâta timp cât plouă în el. Se înjură afurisita de ploaie care tocmai acum s-a găsit să înceapă. Se caută umbrela de plajă. Se amplasează alături de foc, astfel încât cratiţa cu bulion să fie perfect acoperită. Se ia o folie de plastic şi se prinde cu bolduri peste umbrelă (vezi foto). Se continuă fiertul bulionului până când acesta scade.

Publicitate
Ce or fi având unii în cap? — 21/08/2009

Ce or fi având unii în cap?

Eu mă întreb dar încă nu am răspuns:

– ce soi de labagiu penibil eşti dacă porţi un tricou care are imprimată pe spate o poză cu trei femei în costume de baie, văzute din spate? Adică, măcar dacă poza era în faţă, putea să se uite la ele…

– ce soi de mârlan eşti dacă ai imprimat pe spatele tricoului sloganul „I sleep only with the best”?

– cum decurg mecanismele gândirii tale dacă îţi agăţi în interiorul maşinii, de oglindă, o cruce cât o zi de post şi, alături, nişte cătuşe de catifea roşie?

Păi nu te pui, frate, cu Neamu lu Muie: imbecilitatea lor bate de departe imaginaţia ta. Partea bună e că nu trebuie să-i inventezi, pentru că ei deja există. Partea proastă e… tot asta.

Ăştia-s doar nişte oameni pe care i-am văzut zilele astea pe stradă. Când mă gândesc cum trebuie să arate universul lor interior, îmi vine să vomit până şi prânzul de alaltăieri.

Ia turnaţi aici, voi ce cretinătăţi aţi văzut?

P.S. De paparudă vă zic mâine.

Noroc cu găleata — 19/08/2009

Noroc cu găleata

Azi, taman când plecam de la birou, o pasăre s-a găinăţat pe mine. E a cincea oară pe anul ăsta şi a patra oară în ultima lună; dac-ar fi adevărat ce se spune ar însemna că o să am la noroc de n-o să-l pot duce, decât cu ceva ajutor de la prieteni.

Precedentele trei binecuvântări ale Fortunei cu pene au constituit, în concediu, subiectul unei discuţii între mine, mama şi sor-mea după cum urmează:

Mama: Ei, lasă că ajungem acasă şi o să tot stai în şezlong sub vişini, la umbră. (Mă urcaseră într-un galop psihopat la Bâlea Cascadă, când eu obosesc până şi pe scările de la metrou).

Eu: Ba sub vişin să stai tu, că acu două săptămâni când am fost acasă şi am stat acolo, s-au găinăţat nişte păsări pe mine de două ori.

Sor-mea: Ha-ha-ha! Ce tare!

Eu: Aşa, râzi, că eram îmbrăcată cu tricoul tău şi s-au găinăţat direct pe el. Nuş ce se-ntâmplă dar păsările cerului insistă să se cufurească pe mine în ultima vreme, că m-a mai blagoslovit una şi acum o săptămână, pe la Eroilor.

Mama: Asta înseamnă că ai să ai noroc.

Eu: Eeeii, la cât noroc îmi trebuie mie acuma nu ajung trei păsărele, ar trebui să se găinăţeze pe mine ditamai struţul.

Mama: Ei, struţi sunt mai greu de găsit.

Eu: Am auzit că sunt crescătorii de struţi în România. Dar mai e o problemă. Cum îi faci să se urce în pom?

Mama: Păi, după părerea mea, un struţ este el însuşi un fel de pom.

Eu: Deci nu trebuie decât să mă aşez la umbra lui şi să aştept să dea norocul peste mine.

Mama: Dacă te lasă să te apropii de el.

Eu: Păi aştept să bage capul în nisip.

Frate-meu: Puteţi să schimbaţi subiectul?!

Toată discuţia avea loc în timpul mesei de seară.

Breaking (tail) news: Oricum, norocul ăla este unul cu efect întârziat, căci azi, după cea de-a patra binecuvântare, ajunsă acasă am descoperit că pe Hoţoaica o durea rău coada aia pe care şi-a bulit-o căzând de pe maşina de spălat. Ia mâţa şi du-o la doctor la injecţii! Întoarce-te, prinde motanul şi du-l şi pe ăla la medic, pentru că pisicile mele nu se pot îmbolnăvi decât împreună şi ca urmare Capucino a făcut conjunctivită

(asta înseamnă cinci zile de mers la veterinar pentru picături, fiindcă pusul picăturilor în ochi implică următoarea tehnică home made: se imobilizează namila de motan bine hrănit cu două mâini, i se ţine capul cu o mână, i se ţine deschis ochiul cu o altă mână, iar cu cea de-a cincea i se pun picăturile. Oricât m-am numărat, nu mi-au ieşit la socoteală decât două mâini, ştiam eu că matematica nu ţine cu mine!)

şi, ca să fie solidar până la capăt, şi o alergie.

După aceste tratamente prelungite o să mai fie un bolnav grav în casă şi anume portofelul meu, mort de anemie.

Morala: La ce bun atâtea păsări, că sunt ineficiente?! Dă, Doamne, struţi!

P.S. Mâine o să vă povestesc cum am fost eu paparudă. Iar dacă n-o să am chef de poveşti, o să vă pun poze, că mai am!

Imagine neclară — 18/08/2009
Omul vs. natura (IV) —