Pur şi simplu… — 21/09/2010

Pur şi simplu…

E o reţetă veche de când lumea dar funcţionează impecabil. Azi am făcut o prietenă să râdă puţin deşi era necăjită şi, ca efect, eu însămi mă simt mai bine dispusă.

De fapt, totdeauna m-am gândit că, atunci când ţii la cineva, unul din primele impulsuri este să faci persoana în cauză să râdă.

Sau o fi având legătură cu mai vechea mea obsesie de a mă simţi inutilă? Uite că azi am făcut ceva care i-a fost cuiva de folos, fie şi pe moment.

Iar după aia am stat de vorbă la telefon cu cea mai bună prietenă a mea din timpul liceului şi – de unde o sunasem să-i urez distracţie plăcută la concertul Guns’n’Roses – ne-am trezit vorbind vreo oră despre tot soiul de lucruri, de la psihologie şi istorie la literatură şi naiba ştie ce. Am reluat legătura de curând şi, se pare, avem o groază de lucruri să ne spunem. Mă gândesc, total nesistematizat, la două lucruri:

î). că diferenţa dintre a te gândi la zilele bune din trecut cu amărăciune, pentru că s-au dus,  şi a te gândi la ele cu bucuria că ţi s-au întâmplat poate fi dată tocmai de prezenţa în preajma ta a cuiva alături de care le-ai trăit, pentru că asta te face să simţi că nu s-a pierdut chiar tot şi că poate tocmai esenţialul s-a păstrat.

#). că uneori este mai bine să pierzi pe cineva din vedere o vreme şi să-l redescoperi cu bucurie, decât să-l ai tot timpul alături şi să te văicăreşti că s-a schimbat

Nu ştiu prea exact despre ce este postarea asta. Probabil despre prieteni… Cum ziceam şi pe blogul celălalt, n-aş putea trăi fără aşa ceva.

Publicitate
O zi de păstrat în memorie (II) — 14/09/2010

O zi de păstrat în memorie (II)

Păcat că nu există posibilitatea să înregistrezi simţiri şi să le încarci pe blog, ca să le simtă toată lumea, cum faci cu videoclipurile de pe youtube. Nu doar sentimentele de uimire sau încântare, ci şi ceea ce te face să le simţi. Dimineaţa luminoasă şi cheful tău nebun de-a alerga. Aerul răcoros şi umed al pădurii umplându-ţi plămânii şi pofta de viaţă izbindu-se de pereţii fiecărei celule din corpul tău. Liniştea compusă din mii de sunete a unei păduri, limpezimea apei şi a minţii tale, senzaţia de a fi extrem de prezent şi de implicat în această clipă a vieţii tale, de a fi nu un spectator, ci un instrument pe care această partitură se cântă.

Lacul Roşu,

într-o dimineaţă de luni la ora opt, când nu e nici picior de turist,

când roua încă nu s-a evaporat de pe frunze,

când pădurea îngropată sub ape îşi aduce aminte de viaţa ei vegetală,

când prin porţi magice uitate deschise

monştri vegetali alunecă tăcut în această lume

când păsările se dezmorţesc sub primele raze de soare,

atât de nepăsătoare faţă de prezenţa ta, încât începi să te simţi ca o parte inofensivă din această natură şi nu ca prădătorul nesătul care eşti (e drept, vânezi emoţii, senzaţii, respectul altora, statutul social, acest lucru sau acela, dar te-ai săturat vreodată? şi cât de rar a avut prada gustul pe care-l visai când o vânai? şi de câte ori n-ai înghiţit-o pe nemestecate sau n-ai îngropat-o dornic să te repezi către o altă vânătoare?)

cu apa atât de limpede încât, din neatenţie, ai putea să încurci planurile şi să încerci să păşeşti pe lac, mai ales că „dincolo” cerul e mai albastru, se vede,

cu adevăratul cer curgând ca un râu peste vârfurile brazilor

acolo intuieşti că adevăratele hărţi ale sufletului nu sunt totdeauna acelea pe care ţi le desenează CV-urile, că adevăratele tale repere nu sunt neapărat acelea pe care ţi le presupun ceilalţi, că asemenea momente de graţie, absolut neimportante în logica lumii, au capacitatea să dăinuie în amintirea ta mai strălucitoare şi mai vii.

În mintea copiilor — 07/09/2010

În mintea copiilor

Să mă scuzaţi dar la vârsta mea respectabilă am dat în patima anime-urilor, că ştiam eu de ce mă ţin deoparte de ele. Şi la mine „patimă” când apare trebuie citit ca atare, de unde şi dispariţia mea ca măgăriţa-n lanu de porumb. M-am uitat la anime-uri de mi-au ieşit ochii din cap, inclusiv am reuşit performanţa să văd unul (adică 24 de episoade) în două zile – ieri şi azi.

Ca urmare, în speranţa că o să am şi eu un acces – fie şi temporar – de luciditate în care să mai scriu pe blog, vă ofer un cântec în schimb, pentru că e mişto (şi pentru că l-am auzit de 24 de ori în două zile, aşa că trebuie să suferiţi şi voi:

Jean-Jacques BurnelWe were lovers (Melodia de deschidere a anime-ului Gankutsuou)

Şi aici varianta întreagă a melodiei, cu tot cu versurile: