Spune-mi ce comandă îţi lipseşte şi o să ştii cine eşti

– Ce mişto ar fi, îi ziceam eu unui coleg de serviciu, dacă în viaţă ar exista un echivalent al comenzii „Search”. Când nu îţi mai aduci aminte ceva, când ai uitat unde naiba ai pus un lucru, când îţi trebuie un citat să poţi să dai „Search” şi gata.

Vorbeam pe bune, pentru că eu sunt o căscată şi relaţia mea temeinică şi de durată cu stresul mi-a mai şi lăsat memoria ca pe un soi special de şvaiţer, unul în catre predominante sunt găurile şi nu brânza. Şi chiar resimt acut faptul că spaţiul real, spre deosebire de cel virtual, nu are o asemenea funcţie de căutare. Sau că măcar creierul meu nu are una.

– Sau ce mişto ar fi să existe un „undo”, zice colegul.

Lăsându-mă cu gura căscată şi cu ideea „dude, tu chiar ai mai multe probleme decât mine!”.

Publicitate

Ce naiba a fost asta, că n-am înţeles?!

Idioţenia sâcâitoare şi paranoia agresivă sunt două chestii nasoale. Şi mai nasol este când acestea se combină într-o singură persoană, iar aceasta este lăsată să umble în libertate pe străzi, după cum se va vedea imediat.

Am ieşit vineri seara în Cişmigiu cu o prietenă, la o bere (bon, ca să fiu sinceră, la două beri per cap de muiere – slăbuţ de altfel). La plecare, fix după ce am luat-o fiecare pe drumul ei, mă trezesc cu un individ care încerca să îmi zică ceva, în mod insistent. Iniţial, îi dau „Ignore”. Moftangiul insistă. Eu dau din nou „Ignore”. Mitocanul, nimic! Eu mă gândesc că poate mă cred eu prea divă (ceea ce nu sunt) şi că tipul o fi având nevoie de vreo informaţie. Scot căştile din urechi şi coate-goale îmi zice: „Auzi, nu mai ieşi cu fata aia”.

Animalul de casă al pisicii mele

Fiindcă eu sunt mereu ocupată, iar motanul este bătrân şi blazat, pisica mea şi-a luat un animal de companie. Da, e clar, asta trebuie să fie insecta aia zburătoare, scârţâitoare, dependentă de lumină şi supărător de asemănătoare cu un gândac de bucătărie care mi s-a oploşit prin casă de vreo două zile încoace, pentru că altfel nu pot să îmi explic de ce nu o ucide, deşi de fugărit o fugăreşte cu consecvenţă, dărâmând tot ce îi iese în cale.

Când o prinde, o contemplă îndelung, filosofând probabil cum o fi viaţa pe şase picioare, apoi întinde o lăbuţă tandră şi înghionteşte insecta finuţ („Hai, mai fă şi tu ceva, nu sta degeaba”). Sare în jurul insectei şi începe un soi de v-aţi ascunselea, care constă în acoperirea creaturii cu o lăbuţă şi apoi redescoperirea ei cu mirare: „Aaaa, aici erai! Sub lăbuţa mea dreaptă! Ba nuuu, sub stânga! Dreapta! Stânga! Dreapta! Stânga!”. La un moment dat, după ce a răbdat placid, insecta se satură de joaca asta şi îşi ia zborul zbârnâind, spre disperarea pisicii care aleargă prin casă, cu ochii după ea. Ca s-o necăjească, bâzdâgania se aşează pe perete, unde, evident, pisica nu poate s-o ajungă. Ştiu că nu poate pentru că am văzut-o încercând cu perseverenţă. Ofticată, vine la mine cu pâra, privindu-mă în ochi şi mieunând rugător dar şi cu o notă imperativă: „Nu se mai joacă cu mineeeee! Dă-o joooos! Hai, te roooog, dă-o jooooos, că tu ajungi sigur!”.

Eu, ca o mamă dornică să îşi deprindă copilul cu responsabilităţile, refuz să o ajut. „Ai vrut pet, ai pet. Acu fă bine şi educă-l tu, că eu am destule pe cap cu tine şi cu motanul. Şi, mai ales, te rog să nu îţi deprinzi animalul să doarmă noaptea cu noi în pat”.

Şi uite aşa, pisica mea are animal de casă.

Mă întreb, oare ce i-o da de mâncare?

Unele urlă în gura mare după poştă

În momentul de faţă, poştăriţa s-a oprit la gard în faţa firmei la care lucrez şi, în loc să bage corespondenţa la cutie, stă plantată pe trotuar şi strigă insistent „Poştaaaa! Poştaaaaaa! Poştaaaaaaaaaaa!!!! Poştaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!”. E a doua oară când o aud făcând asta, aşa că mă întreb: ce o fi vrând de fapt femeia, că prea e disperată?

Geoană, un homeless de lux

Băi pesediştilor,

Eu să fiu în locul vostru nu aş vota un partid care se lasă condus de un asemenea mototol care, până la 50 de ani şi după ce a lucrat în diplomaţie (= salarii babane), nu a fost în stare să îşi cumpere şi el o casă ca tot politicianul şi se tot agaţă de clanţele RAAPPS.

Astă primăvară se văita că îi măresc ăştia chiria la vila de protocol, că nu are unde sta şi că o să facă un credit la bancă. Înţeleg din presă că, judecând după declaraţia de avere reactualizată, Geoană nu şi-a luat nici casă, nici credit.  Să vezi că nu l-or fi considerat băncile din România creditabil. Parcă şi aud dialogul:

– Sărumâna, sunt MIrcea Geoană, preşedintele PSD. Vreau şi eu un credit pentru o vilişoară în Primăverii.

– Mmm, ştiţi, noi nu dăm credite aşa de mari la persoane trecute de 35 de ani. Ne trebuie garanţii serioase.

– Păi eu sunt preşedintele PSD.

– Şi când vă expiră mandatul?

– Ăăăă, păi să vedeţi, în 2009.

– Ei, vedeţi, e o problemă.

– Dar am salariu mare, de 5400 de RON plus sporuri.

– Unde lucraţi?

– La Senatul României.

– Ne pare rău dar peste câteva luni sunt alegeri şi există riscul teoretic să nu aveţi continuitate pe funcţie şi deci nici continuitatea veniturilor nu este sigură.

– Dar, dar…

– Ne pare sincer rău dar banca nu îşi asumă un asemenea risc. Ne-a făcut plăcere să stăm de vorbă cu dvs. Vă dorim o zi bună!

P.S. Credeţi că Geoană şi soţia dorm şi ei în pat cu părinţii, ca studenţii din celebra reclamă?