Balul de debut — 16/02/2010

Balul de debut

Întrucât mi-aţi citit blogul ăsta cu răbdare, m-am gândit să vă anunţ că vineri o să prezint, în cadrul Cenaclului Prospect Art, două dintre textele pe care le-am publicat aici. Este vorba despre „Moarte gratis” şi „Fata Moşului şi Împăratul Verde”.

Sincer, mă cam îngrijorează reacţia publicului ascultător când o să ajung la finalul celui de-al doilea text… ştiţi voi bine de ce.

Publicitate
Doing nothing, feeling good… — 13/02/2010

Doing nothing, feeling good…

Nu există vreme proastă, ci doar proastă dispoziţie şi nimic mai mult! Am descoperit acest lucru miercurea trecută  şi m-am gândit să vă zic şi vouă.

Am constatat cu surprindere că îmi place din nou iarna, după un interval enorm de timp în care am considerat-o a fi doar pauza aia neplăcut de lungă dintre toamnă şi primăvară. Dar nuş-ce-am mâncat eu anul ăsta că, dintr-odată, în loc să văd frigul, noroiul şi blocajele din trafic (de parcă îmi pasă mie de blocajele din trafic, cine v-a pus să vă luaţi maşină?), am descoperit lucrurile mişto. Cum ar fi zăpada.

Am zis zăpadă? Aaaa, păi de aia nu prea mi-a mai plăcut mie iarna în ultimii ani, pentru că de mult n-am mai văzut atâta zăpadă. Îmi place felul în care zăpada schimbă faţa oraşului. Îmi place să mă plimb prin zăpadă, ba chiar prin ninsoare dacă se poate. Îmi place momentul ăla de panică minoră când, deşi ştii unde te afli, nu recunoşti, vizual, împrejurimile, deghizate sub straturi succesive de alb şi te simţi pierdut dar sigur că ai să te regăseşti în câteva clipe, când ochii tăi vor reuşi să descifreze înscrisurile familiare sub noua caligrafie a zăpezii. Îmi place gustul biscuiţilor, nu ştiu dacă aţi observat că par să aibă alt gust când îi mănânci afară, în frig.

Îmi place că sunt atâtea feluri de ninsoare: cu fulgi mari şi leneşi; cu fulgi mari şi deşi, grăbiţi să cadă odată, indiferent unde; cu fulgi mărunţi şi învârtejiţi; cu fulgi mărunţi, presăraţi cu ace de gheaţă; cu fulgi rari, care par să nu cadă, ci să plutească suspendaţi în aer; cu fulgi care par să ningă în sus.

Îmi plac până şi băltoacele alea pe care le-aţi înjurat voi toată săptămâna. M-am plimbat într-o zi vreo oră numai pentru amuzamentul de a le ocoli, de a găsi cea mai potrivită cale de a nu călca în ele, de a folosi cu eficienţă până şi cea mai mică punte sau potecuţă de zăpadă pe jumătate topită care adăsta pe margine. Că de mers drept, pe asfalt, merg tot anul, dar când mai găsesc eu o ocazie să ţopăi, să urc şi să cobor, şi asta în plină capitală?

Şi, în general, mersul pe jos, de fapt mersul, pur şi simplu, este o minune pe care n-o apreciem cum trebuie: simplul fapt de a pune un picior înaintea altuia, fără grabă, respirând, privind în jur, de a ne simţi corpul funcţionând perfect, fără vreo bătaie de cap din partea noastră, ceea ce e o minunăţie dată fiind compexitatea sa.

Azi m-am distrat de minune călcând cearceafuri pe ritmul ăsta*:

Ai, băi fraţilor, că-i mişto să fii p-aci!

Şi-i blogosfera atât de plină de suflete care-şi strigă diversele dureri şi greţuri în toate zările www-ului încât m-am gândit, de dragul echilibrului, să împărtăşesc oricui o vrea să citească şi nişte trăiri contrarii.

––––––––––––-

* Dacă vă place muzica în chestiune, puteţi downloada câteva melodii de aici, cu acordul artistului, (despre care eu am auzit de pe blogul lui verbiaj, un tip care ştie tot soiul de muzici mişto).