Episodul 2: Fata moşului şi împăratul verde — 26/02/2009

Episodul 2: Fata moşului şi împăratul verde

Din episodul precedent: Zmeul se pregăti de luptă…

*

GENERIC (că aşa se face şi fiindcă mi-am dat seama că am uitat să îmi descriu personajele).

Fata moşului: este fata viselor fiecăruia dintre voi sau fata care aţi fi vrut să fiţi. Are exact culoarea de păr pe care v-o doriţi, ochi de nuanţă misterios-năstruşnică, tenul perfect din reclamele la farduri, doar că la ea e natural. Nu e fată rea, dar n-are repere în viaţă, ba, mai mult, abia de curând a început să înţeleagă vag că există nişte chestii care s-ar putea numi repere şi se întreabă dacă nu cumva i-ar trebui şi ei. Face neapărat gropiţe în obraji. Pistruii sunt facultativi.

Împăratul Verde: este băiatul viselor mele. Nu pentru că personajul aici de faţă ar fi o chintesenţă a ceea ce visez eu, ci pentru că băiatul viselor mele îmi este cumva impregnat atât pe retină cât şi pe creier şi în consecinţă are obiceiul să apară cam în toate poveştile pe care mi le imaginez. (De ce am eu senzaţia că o bună parte din comentarii va viza ceea ce tocmai am scris? Hmmm… paranoia sau premoniţie?). Are ochii şi părul pe care vreau eu să le aibă şi cel mai frumos zâmbet din lume. Habar n-are cât de mişto e. Nu e omul costumelor dar poartă blugi şi tricouri cu atâta naturaleţe că nici nu ţi l-ai dori în altceva. (Decât în pat, well).

Zmeul: el este omul costumelor dar are şi motocicletă pentru că asta îl face să se simtă dur. e, în sufletul lui, un cowboy numai că s-a născut în timpuri şi locuri greşite. este extrem de competitiv, uneori şi în materie de lucruri pe care nu şi le doreşte cu adevărat.

Moşul: este tipul de baron local, cu excepţia faptului că nu s-a băgat în politică. i se pare mai simplu să o controleze din umbră.

*

Revenim: Zmeul se pregăti de luptă…

Adică îşi trase pantalonii, că mereu alunecau. Apoi îşi controlă coaiele. (Erau acolo, deci avea cu ce). Se dădu de trei ori peste cap şi:

– Fuckshitdamn! N-ar trebui să mai beau cola cu votcă! zise el, ridicându-se de pe masa peste care căzuse.

Apoi se adresă împăratului verde:

– Cum vrei să ne întrecem? În tequilla să ne înfruntăm sau la trântă să ne luăm?

– Ba în ţuică, că-i mai dreaptă! zise împăratul, care era patriot şi susţinea producţia autohtonă.

(Da, bine, deci a făcut o cacofonie. Bine că sunteţi voi deştepţi! Vă asigur că atunci când zmeul stă să vă caftească, vorbitul corect ar fi cam penultima dintre preocupările voastre. Ultima fiind probabil calcularea lui pi cu cât mai multe zecimale.) Continuarea

Publicitate
Fata moşului şi împăratul verde — 25/02/2009

Fata moşului şi împăratul verde

Cu drag şi cu nepricepere, pentru Alas şi ipo, care au cerut o poveste. Am vrut să scriu ceva romantic şi optimist dar se pare că nu pot.

Fata moşului îşi mai puse un strat de rimel, înhăţă cheile de la maşină şi ieşi, sub privirile dezaprobatoare ale tatălui ei. Era un copil făcut la bătrâneţe, după ce taică-su se decisese că o soţie tânără şi modernă era de preferat vechiului model comunist de nevastă cu părul sărmăluţe, fard verde la ochi, burtă, pantofi cu toc jos şi disperarea de a nu se mai simţi la fel de atrăgătoare ca fetele ce îşi fluturau tinereţea pe stradă. Între timp, soţia cea nouă se învechise, avea părul ars de permanenta decolorare până la blond, pleoapele otrăvite de ani în şir de farduri subtile, era angajată într-o luptă permanentă cu ridurile, celulita şi disperarea de a nu se mai simţi la fel de atrăgătoare şi venise rândul fetei moşului să îşi fluture tinereţea pe stradă. Ceea ce şi făcea, ignorând sfatul moşului de a şi-o înfăşura în vreo bucată de material mai mare decât o batistă.

Câteodată, prăpastia dintre generaţii o ameţea. Ar fi sărit peste ea dar nu i se părea că ar fi nimic interesant de partea cealaltă. Nici nu ştia pe nimeni care să o fi sărit, părinţii prietenilor ei erau toţi ocupaţi să facă bani şi să câştige o poziţie cât mai importantă iar prietenii ei erau ocupaţi să cheltuiască banii părinţilor şi să profite de poziţia importantă a acestora şi aşa trebuia să fie lucrurile. Aşa că, şi de data asta, se sui în maşinuţa ei trendy, se uită în oglinjoara de deasupra ca să vadă dacă nu i s-a şters rimelul şi se porni către o nouă seară la club.

Împăratul Verde trecea liniştit strada, ţinând cu grijă o sacoşă biodegradabilă în care ducea nişte becuri ecologice. Cum trecea el aşa, întoarse capul şi o văzu pe fata moşului, care, oprită la semafor, îşi refăcea machiajul, cochetă şi liniştită, arătând, în siguranţa maşinii sale, ca o bomboană de ciocolată în cutiuţa ei, în vitrina bine luminată a unei bombonerii de lux. Dând cu ochii de ea, Împăratul verde se simţi ca o sacoşă odioasă de plastic plină ochi cu produse de tot felul, căreia i se rupe mânerul şi i se revarsă tot conţinutul pe dinafară. Adică se simţi dintr-odată complet îndrăgostit de fata moşului şi în acelaşi timp total nevrednic de ea, un sentiment absolut firesc atunci când te îndrăgosteşti pe negândite.

Fata moşului, privindu-l la rândul ei, simţi că îl aşteptase dintotdeauna, secole şi secole de aşteptare cu inima uscată de dor,  într-un turn înalt, pe o stâncă bătută de valuri, chit că ea de fapt avea doar 17 ani şi nu aşteptase niciodată pe cineva fiindcă întârzia mereu, cum citise în Cosmopolitan, Elle şi alte reviste că ar trebui să facă o fată modernă. Se dădu jos din maşină.

– Făăăăă pizdooooo! Vezi că e verde, vacă idioată! se urlă la ea printre valuri de claxoane.

La auzul acestor vorbe proaste, Împăratul Verde îşi aminti cine era şi aruncă spre mârlani o privire cu forţa unui tsunami. Mârlanii deciseră că e totuşi cam curent afară şi îşi băgară capetele la loc în maşini. Continuarea

Fucking karma! — 24/02/2009

Fucking karma!

Azi noapte iar mi-a cedat adezivul şi din nou m-am făcut cioburi, exact pe vechile crăpături. Abia de dimineaţă m-am adunat într-o singură bucată, mă cam ţine lipiciul pe ici-pe colo, aşa că mă simt cam ţeapănă şi deloc îngăduitoare cu lumea.

În starea aceasta, ies din casă şi mă târăsc către serviciu, ca o moluscă. O moluscă puţintel cam nemâncată, decid eu, şi, fericită că am şi o problemă care măcar se poate rezolva, trag pe dreapta la patiserie, ca să îmi iau 200 de grame de ceva înfulecabil. Logic, îi cer vânzătoarei 200 de grame de pateuţuri cu mere.

– Cât? întreabă ea, cu o privire văcoasă, oiască, nu ştiu, goală de orice (nu găsesc cuvântul potrivit fiindcă mi-am amintit că vacile au totuşi o căldură în privire şi un calm al cuiva care ştie un secret, iar oile uneori par atât de îngândurate, în timp ce în dosul ochilor acelei femei era un vid total).

– Două sute, zic, arătându-i cu degetele semnul II, ca să fie mai clar.

– Una? întreabă ea.

O lămuresc că două, nu una. În ciuda faptului că nu ştie, pare-se, să numere două degete când le vede, reuşeşte să îmi dea corect restul la 100. Cred că problema ei e că procesează informaţia mai greu şi ajunge la rezultat cu mult după ce acţionează, pentru că în timp ce îmi pun banii în portofel, ea mă întreabă, capie:

– Mi-aţi dat o sută, nu?

Deci nu sunt eu singura care are o zi proastă azi. Mai sunt şi alţii.

Îmi continui drumul şi dau peste nişte poliţişti care încercau să elibereze şoseaua pentru coloana oficială. Sub ochii mei uluiţi, o şoferiţă grăbită, pe care apropierea coloanei o făcuse să acţioneze cam cu tot atâta coerenţă câtă are o muscă zburând bezmetică şi izbindu-se de geamuri – o şoferiţă, zic, ratează la milimetru să îl ia pe capotă pe poliţist drept în mijlocul intersecţiei.

Deci nu sunt eu singura care are o zi proastă azi. E tot oraşul.

Well, oricui i se întâmplă să aibă o zi proastă. O săptămănă proastă. O viaţă proastă. Asta e!

Cred că unul din cioburile alea de azi-noapte mi-a intrat şi în ochi, ca în „Crăiasa Zăpezilor”, că acum tot ce văd are numai muchii ascuţite.

Later edit: Ei, nu fi atât de dură cu tine. Poate efectiv nu este nimic rotund de văzut prin preajmă. Doar am stabilit că tot oraşul are azi o zi nasoală. În fond, ce să ceri de la o marţi?

Wrong timing! — 23/02/2009

Wrong timing!

Îmi scrie mama pe messenger (că nu degeaba a învăţat-o soră-mea să navigheze pe Net anul trecut, evident sub competenta mea supraveghere):

Mama: M-am dus azi cu taică-tu la Praktiker şi la Carrefour. Mi-am luat oale*.

Eu: Bravo!

Mama: Mi-am luat tot felul de chestii. Acuma vă înţeleg eu pe voi cu shoppingul.

Eu (debusolată dar triumfătoare): Hahaha! Păi supermarketurile aşa sunt gândite, să te determine să cumperi mai mult decât îţi trebuie.

Mama (cu o conştiinţă vinovată cum numai shoppingul îţi poate da): Mă şi mir de mine, că de obicei sunt atât de atentă şi taman acum, pe criza asta economică, m-am pus pe cheltuit.

Eu (consolatoare):  Da las că le-ai luat odată şi o să găteşti o grămadă de ani.

Mama: Da de unde, că după aia l-am întrebat pe taică-tu ce să-i gătesc şi m-a anunţat că el ţine regim şi nu vrea să îi gătesc nimic, iar eu n-am niciun chef să gătesc numai pentru mine.  Aşa că am o mulţime de oale dar nimic de făcut cu ele.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

* Mama voia de mult să schimbe oalele alea smălţuite cu unele de inox, că în alea cică s-ar găti mai sănătos.

Cu curul legat de gât — 22/02/2009

Cu curul legat de gât

Cică mergeam eu cu metroul, zilele astea. Şi cum mergeam eu aşa, ţinându-mă cu o mână de bară, cu una ferind geanta (căci sunt un om cu frică de Dumnezeu şi nu vreau să îl duc pe aproapele meu hoţul în ispita de a îmi fura portofelul) şi cu capul regretând profund că nu sunt caracatiţă, căci atunci aş fi putut totuşi să scot cartea din geantă şi să citesc…

… cum mergeam eu aşa, zic, ochii mei cei fără ocupaţie cad pe o femeie care şedea pe scaun. Sau pe scaune ar trebui să zic dat fiind volumul de spaţiu ocupat. Acuma, asta e o nenorocire pentru care oamenii nu sunt răspunzători întotdeauna, căci, dacă te îngraşi atât de tare, poa să fie şi o problemă de genetică sau de glande, fără neapărată legătură cu lăcomia. Da problema era alta. Problema era că femeia avea o bluză decoltată, cu vedere la Marele Canion care se schiţa între sânii lăbărţaţi pe care un sutien enorm se muncea de zor să îi ţină la un loc. Efectul era de-a dreptul sinistru.

Cum că vă povestesc eu vouă? Sunt departe de a fi o femeie îngustă în şolduri: dacă mi-aş vârî curul într-un sutien, probabil că ar arăta cam ca ţâţele femeii ăleia. Aşa uriaşe şi lăbărţate, cu şanţul ăla tectonic între ele, erau ca un cur, nu doar la figurat ci şi la propriu. Ca să fim drepţi cu biata femeie,  nu părea altminteri că ar fi vrut să fie provocatoare. Probabil încercase şi ea să-şi mai îmbunătăţească aspectul pe unde se putea, cu rezultatul că arăta ca şi cum ar fi umblat prin lume cu un cur atârnat de gât.

Ochii mei au fost atât de şocaţi de priveliştea pe care căzuseră, încât nu se mai puteau ridica de acolo. Eu am încercat să mă uit politicos în oricare altă parte, dar nu ştiu cum, oricât ar fi comandat creierul meu altceva, privirea mea tot într-acolo se întorcea. Or fi crezut ăia din metrou că sunt vreo lesbiană obsedată de grăsane. Sau că sunt travestit, dat fiind că mă uitam la ceva ce arăta ca un cur, fie şi amplasat altundeva decât e firesc.

OK, e meschin, e politically incorrect, e lipsit de generozitate ce fac eu aici dar pe bune că am retina traumatizată până şi azi. Iau în considerare foarte serios ideea de a face psihoterapie ca să pot uita ceea ce am văzut, cum vă povestii, acum câteva zile, în metrou.