Fotografii cu coada ochiului — 30/06/2009

Fotografii cu coada ochiului

O să vă povestesc ce-am mai văzut pe la munte, dacă tot mi-am uitat aparatul acasă:

♥ Cum am scos capul pe uşa hotelului, după o clasică noapte de insomnie, m-a cadorisit cu imaginea unui batalion de nori rostogolindu-se pe orizontul apropiat al munţilor, nişte nori alb-cenuşii în mijlocul căruia trona unul întunecat, negru-albăstrui, brăzdat de nişte fâşii albe. După ce m-am holbat la el preţ de un minut am realizat că ăla nu era un nor, ci vârful muntelui, care ieşea dintre nori şi ceţuri ca o insulă plutitoare.

♥ Gara din Predeal este mică, plină de verdeaţă şi foarte curată. Până a venit trenul, m-am uitat la porumbeii care se hrăneau cu pâine: hulpave fiinţe porumbeii, i-aţi urmărit vreodată? Dau cu ciocul în pâine atât de tare încât sare din loc, apoi se reped la altă bucată, la întâmplare şi dau cu ciocul în ea, apoi fac trei paşi în altă direcţie şi dau cu ciocul în altă bucată, iar hrana o înghit cu nişte mişcări convulsive din gât. O masă a porumbeilor este un soi de demenţă colectivă dar e foarte nostimă de privit. Pe lângă ei s-a aciuat la un moment dat şi o vrabie: a ochit o fărâmă mare de miez de pâine, s-a proţăpit lângă ea şi a început să ciugulească sistematic, pedantă, clămpănind din cioc foarte rapid pentru a-şi mărunţi îmbucătura, înghiţind-o, aplecându-se să mai ia una, mărunţind-o din nou, ca un funcţionar conştiincios care îşi ia prânzul lângă o gaşcă agitată de liceeni.

♥ La marginea unei păduri, din goana trenului, am văzut un ins în şlapi, şort, şapcă şi un maoiu de culoarea mizeriei, care îşi ţinea bicicleta de coarne cu o mână, în timp ce cu cealaltă îşi proptea celularul la ureche.

După care am ajuns în Bucureşti şi perechea suplimentară de ochi care părea să mi se fi deschis, s-a închis la loc.

Publicitate
Acest urs este un mistreţ — 27/06/2009

Acest urs este un mistreţ

„Acest urs este mistreţ”, se poate citi în holul hotelului unde m-am cazat, sub un pogon de blană maronie răstignită artistic pe perete şi finalizată printr-un cap care, odată ce ai citit avertismentul, chiar pare prea lung ca să aparţină unui urs. Cu ocazia asta am constatat că iar am uitat să-mi iau aparatul foto cu mine. Shit!

Acu trei zile, şeful m-a luat cu „dacă ai chef de o excursie la munte” şi cu „dacă vrei să mergi” ca să mă anunţe că tre să fiu sâmbătă la Predeal, la un seminar. De parcă puteam să-i zic că n-am chef şi nu vreau. So here I am…

„Here” adică în ceea ce sună somptuos drept „cameră single”, lucru corect, pentru că, în fond, singurele chestii care pot să încapă într-o cutie de chibrituri în număr mai mare de unu sunt… chibriturile, evident, iar eu nu sunt chiar atât de slabă. Când am deschis uşa cu elan, era să mă prăbuşesc peste birou, iar ca să deschid şifonierul trebuie să mă strecor între el şi pat şi să mă poziţionez între braţele primitoare ale uşilor. Fereastra este una îngustă, de donjon medieval, minus gratiile şi plasată la nivelul ocular al unei girafe de talie mică. În baie, neonul se aprinde abia după cinci minute de pâlpâieli, taman când încetezi să te mai întrebi dacă funcţionează şi devii sigur că nu va merge în veci. Altminteri, mobila nouă, totul proaspăt zugrăvit, elegant, cochet dar.. . în mic.

Nu ştiu ceilalţi oameni din ce au evoluat dar eu am evoluat în mod cert din cobaiul care se învârte în roată. Nu simt nimic, really, dar nici nu mă pot gândi la nimic altceva. Să umbli toată ziua cu un mort în cap nu e cea mai plăcută experienţă.

În curtea hotelului era o bancă suspendată de lemn, ca un leagăn. Mi-am luat cartea şi m-am aruncat cu voluptate în ea. S-a auzit un scârţâit înfiorător, de criptă bântuită, de spectru maniac, de garaj din care se iveşte maşina Christine a lui Stephen King… erau lanţurile leagănului, neunse, care au continuat să se vaiete mult timp după ce eu încremenisem, neândrăznind nici să mai respir ca nu cumva să destabilizez fragilul echilibru.

Normal că în cartea pe care o citesc acum există un personaj care ajunge la spital în comă, după o supradoză! Când ai o vânătaie tot universul concură la a te lovi tot peste ea.

Predealul e aproape pustiu şi foarte liniştit. Peste tot se văd construcţiile începute cu optimism anul trecut şi oprite la nivel de schelet de criza economică. M-am oprit într-o curbă, m-am uitat la blocul care se desena în apusul brăzdat de păsări neliniştite şi m-am întrebat ce fel de viaţă or fi având oamenii care locuiesc într-un orăşel de-ăsta? Viaţa unui om de la ţară are măcar nişte rosturi, este modelată de munca la câmp sau în grădină dar oamenii ăştia cum trăiesc ei oare şi ce rosturi îşi găsesc?

Într-o clădire de beton, nefinisată şi pustie, pe platforma a ceea ce ar fi urmat să fie balconul unei vile, atârnau halucinant rufe întinse pe o frânghie. O bună ocazie să mă mai înjur o tură vizualizând aparatul foto cum stă el pe poliţă, acasă!

M-am plimbat prin singurătatea oraşului, în voie, târându-mi deliberat manşetele blugilor pe caldarâm, în başcheţi* şi cu părul lălâu. Pentru vreo câteva ore am reuşit mă eliberez de mine, să nu mă mai frământe cum arăt, dacă m-am îngrăşat, dacă îmi stă părul aiurea sau nu şi dacă başcheţii ăştia îmi fac sau nu fundul mare.** Am fost doar o chestie care merge, aude, respiră şi din când în când vede şi munţii, când se mai crapă un luminiş în pădurea de vile de-a stânga şi de-a dreapta. Un organism viu, acolo.

Iubiţi-vă! Că de aici încep cam toate problemele. Luaţi o pauză de la iubitul aproapelui şi iubiţi-vă pe voi înşivă! Pentru început, alegeţi-vă măcar o zi pe lună în care să vă iubiţi pe voi înşivă EXACT AŞA CUM SUNTEŢI, NU CUM VĂ VREŢI SAU VISAŢI, să vă răsfăţaţi şi, pentru fiecare gând negativ pe care-l aveţi despre voi în ziua aia, luaţi-vă o ciocolată. Sau o bere. (Da încercaţi să gândiţi pozitiv, totuşi, că altfel o să daţi fie în diabet, fie în comă alcoolică!).

După care, aşa lălâie, m-a agăţat un tip! Tocmai acolo, în pustietatea aia!

E drept, cam ca adam pe eva, că eram singura femeie de pe toată strada şi pân la urmă unde să se facă remarcată o femeie dacă nu în pustietate? Nuş ce voia el de la mine***, dar de căpătat a căpătat doar o plimbare la pas prin toată staţiunea, timp de câteva ore, în care am discutat despre călătorii prin diverse zone muntoase – omu el din ăla care pleacă de nebun câte un week-end pe munte, cu rucsacul – de muzică, de istorie şi de dracu mai ştie ce. La un moment dat ne-am întrebat dacă există viaţă interlopă în oraşul ăsta micuţ şi adormit şi cam cum o arăta ea – poftim ce idee!

Oricum nu-i cazul să fiţi geloşi, sunt o doamnă, chit că mai înjur din când în când, aşa că m-am dus la culcare singură. Nu-i cazul nici să mă compătimiţi, că ştiu eu ce fac.

A fost o zi ciudată şi banală.

Am ascultat toată ziua cântecul ăsta. Nici nu ştiu de câte ori.

Atunci când am încercat să nu-l ascult, versurile lui au continuat să mi se învârtă prin cap, aşa că am cedat, nu de alta dar Johnny Cash cântă mai bine decât cânt eu, chiar şi în gând.

––––––––––––––––––––––––––––––––

* ştiu că nu se scrie aşa dar azi eu aşa am chef să scriu

** răspunsul este că da, başcheţii FAC  fundul mare, tocurile schimbă total perspectiva.

*** să ştiţi că io l-am prevenit şi m-am ţinut de cuvânt!

Speachless… — 26/06/2009

Speachless…

Lângă data pe care o puteam spune şi trezită din somn, 29 august  1958, trebuie să adaug azi încă una: 25 iunie 2009.

michael

Sau, cum spunea chiar el acum două luni, „This is it!”

Şi cum acuma se vor umple presa şi Internetul de aprecieri şi laude care, evident, i-ar fi folosit mai mult când încă era în viaţă, eu una aleg să nu mai spun nimic.

Ca să-l parafrazez pe autorul român Dan Doboş (într-un context mult mai fericit), îmi vine să tac în hohote.

La vânătoare de vulpi cu bunicul — 24/06/2009

La vânătoare de vulpi cu bunicul

Pe vremea aia nu descoperisem ecologia. Sigur, pe vremea aia aveam doar şase ani şi, oricum, o vânătoare de vulpi imaginare nu-i chiar o crimă împotriva planetei.

Pe vremea aia aveam toate păpuşile posibile, aşa că mă plictisisem de ele, o pusesem pe mama să îmi cumpere o sabie şi eram oşteanul credincios al împăratului. În general, cu ceilalţi copii mă jucam de-a mama pentru păpuşile mele, de-a învăţătoarea şi alte alea dar în visele mele întotdeauna porneam călare, cu sabia în mână, şi îmi scăpam prinţul sau eroul din toate belelele. Nu mă visam prinţesă care merge la bal şi îşi pierde pantoful –

– de fapt mereu am fost nedumerită că nu îi ţinuse minte faţa şi trebuia să umble cu papucu la probat prin ţară; deşi, dacă mă gândesc bine, este acolo o lecţie despre ţinerea de minte şi atenţia bărbaţilor pe care noi o ratăm seduse de strălucirea balului*; cât despre Albă ca Zăpada mi se părea proastă de-a binelea să se înece cu un măr –

– nici care aşteaptă în turn să fie salvată, de aia cred că rolul de acompaniatoare de cratiţă şi veghetoare la uşă cu papucii şi ziarul în dinţi nu mi se potriveşte: structural nu sunt făcută pentru asta, s-a văzut din copilărie. Eu mă implicam, domle, eram proactivă, războinică, partener egal, înger protector. (De unde şi alegerile tâmpite de mai târziu în materie de bărbaţi dar despre astea chiar NU am de gând să scriu p-aici vreodată. Decât ca să zic că io, mama răniţilor, îi alegeam pe toţi prăbuşiţii, crezând că ei au fost răniţi în lupte eroice cu viaţa, când ei doar se împiedicaseră de trotuar şi acuma şedeau vitejeşte în cur şi plângeau „bubaaaa” ).

Ei, în ziua aia, nu mai ţin minte de ce, eram oşteanul împăratului şi mergeam cu el la vânat de vulpi prin parcul oraşului (parc obţinut prin turnarea unor alei de beton printr-o autentică şi străveche pădure, de unde copaci şi verdeaţă cât cuprinde). Umblam prin pădure şi eu scormoneam cu sabia prin toate scorburile de la rădăcina copacilor, unde, se presupune, vulpile îşi aveau bârlogul. Fireşte că ele nu erau acasă taman atunci şi, ca să ştie că le-a căutat chiar Măria-Sa, Împăratul, (!!!!), răscoleam frunzişul de la intrare. (Dacă aşa ştia bunicu să vâneze vulpi, nici nu mă mai mir că se întorcea de la vânătorile adevărate doar cu iepuri).

Împăratul de bunică-miu îmi explica, uite, aici e cămara, aici e camera copiilor, ăsta e holul, în fine, chestii de arhitectură vulpească, nu le ştiu toţi neiniţiaţii. Era primăvara, aşa, prin mai, pe vremea aia în mai încă purtai mânecă lungă, eheiii! alte timpuri, altă climă. Iarba era înaltă sau poate eram eu mică sau ambele. Pădurea era minunat de frumoasă, o pădure de câmpie, cu soarele găsind suficient loc prin coroanele copacilor, cu flori sălbatice, cu frunzişul plin de triluri invizibile, cu cărări bătute, cu mirosul ăla de pământ umed care, de atunci, pentru mine înseamnă primăvară, fără nimic întunecos sau ameninţător, o pădure numai bună pentru copilărit prin ea.

La un moment dat, dăm noi de o scorbură adâncă, având la intrare nişte urme de labe întipărite în noroiul uscat. Bunicul bagă băţul în ea, explicându-mi didactic – io cred că nici cu frate-meu mai mic nu s-a distrat atât de bine vreodată, că nu ştiu să se fi jucat de-a vânătoarea de vulpi, dar eu eram un copil cu imaginaţie – „uite, p-aici a intrat vulpiţa, p-aici” iar eu mă aplec curioasă când un mârâit şi sticlirea verzuie a doi ochi ne iau pe amândoi prin surprindere. Majestatea Sa sare în sus de doi coţi, iar eu arunc cât colo sabia şi, ţipând, o iau la goană în jurul lui bunică-miu, cu intenţia eroică de a mă ascunde în spatele lui şi de a rezista până la capăt. Bunicu nu a fost şi nu este nici acum un tip gras dar mi s-a părut o eternitate până l-am ocolit şi am ajuns în siguranţă.

Cel puţin la fel de speriat ca noi şi ţipând după ajutor în limba lui, câinele – culmea, era un exemplar cu blana roşcată dar clar nu era vulpe decât dacă era una poliglotă, care ştia şi câineşte – o tuleşte îngrozit, trezind din somn şi alte potăi care dormeau ascunse în iarbă. Alea încep să latre şi ele, nu îmi e clar dacă la noi, în semn de solidaritate sau la câinele cu pricina, ca să-l înjure că le-a trezit. Şi dă-i hărmălaie, până a venit un paznic şi a ţipat la ei sau poate partea asta am inventat-o, că nu mi-e prea clară dar oricum nu ne-au halit câinii că altfel n-aş mai fi aici să vă povestesc.

Mama şi bunica au făcut un mare mişto de bunicu, pentru că nu deosebeşte urmele de câine de alea de vulpe de mare vânător ce e! Eu nu ştiam atunci, dar am aflat între timp, că ele căutau să-i plătească o poliţă pentru vremurile alea în care a plecat el la vânat duminică dimineaţa şi atât de tare s-a luat cu aspectele conexe vânătorii că a uitat să mai vină acasă până marţi, de l-au căutat bunica şi mama inclusiv la morgă.

Şi-acu mai râdem de faza aia, la noi în familie. E una din chestiile alea la care membrii familiei se prăpădesc de râs de fiecare dată, iar străinii zâmbesc politicos şi îşi spun că au ei altele, muuult mai comice. Nu ştiu de ce v-am povestit-o. Aşa, că mi-am amintit-o. Şi pentru că îmi tot bateţi obrazul că n-am mai scris nimic…

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

* azi probabil că ar umbla după ea la probat cu sutienul cu cupa mărimea D or something…

Revin în cinci minute — 17/06/2009

Revin în cinci minute

Dragilor,

Întrucât în următoarele seri voi fi ocupată să comit diverse aspecte alcoolice în preajma şi sub pretextul Bookfest, într-o companie dintre cele mai mişto, vă zic de pe acum: nu contaţi pe mine până săptămâna viitoare.

Nu exclud complet să mă bântuie muza printre sticle de bere Leffe dar nici nu mă angajez că voi avea dispoziţia – ca să nu zic capacitatea – de a posta ceva p-aci până nu trece acest eveniment crunt ce se abătu asupra vieţii, creierului şi portofelului meu.

Pup ya!