Caut bloguri — 25/09/2014
Generația lui Ponta. Țeapa pe care ne-am luat-o cu întinerirea clasei politice — 24/09/2014

Generația lui Ponta. Țeapa pe care ne-am luat-o cu întinerirea clasei politice

Venirea la putere a tinerilor prin partide nu se dovedește a aduce cu sine cine știe ce schimbare. Se încăpățânează toți să ne-o dovedească, de la Ponta și garnitura lui de inepți pe care i-a făcut miniștri și până la adormiții ahtiați numai după funcții din Opoziție. Dacă până acum vreo doi-trei ani mai puteai nutri speranța că o să vină o nouă generație la putere în partide și va face politică altfel decât cei mai vechi, tarați de comunism – speranță pe care am auzit-o inculsiv de pe buzele unor pensionari ce se recunoșteau a fi tarați de același comunism – acum că generația a scos capul la lumină îmi vine s-o rog să intre înapoi de unde a venit.

În mod cert în România există tineri – adică mă rog, adulți, că în politică la 40 de ani ești tânăr – bine pregătiți profesional, muncitori și cinstiți, cu doctorate luate pe merit și care știu că vulpea nu-și are locul în etnogeneza poporului roman. Însă ei au ales, pe bună dreptate, să se implice în alte domenii decât politica. Așa se face că noua generație politică în România se dovedește a fi superficială, găunoasă, excesiv de preocupată de imagine în dauna conținutului, incultă, nepregătită profesional dar decisă să nu lase lipsa de experiență într-un domeniu să stea în calea ocupării unei funcții, cu un orizont vizual mai mic decât numărul de la pantof și o lipsă totală de altruism în codul genetic. Mie de fapt asta mi se pare cel mai grav, că nu le pasă de nimic în afară de propria persoană, nu, nici măcar de partidul din care fac parte, ce să mai zic de electorat sau de România.

1. Generația Campionii neperformanței. Nu știu cum se face, dar, cu puține excepții, ăștia mici nu performează electoral și nici nu sunt interesați să performeze. Ei nu sunt oameni care să-și câștige colegiile, care să atragă voturile, care să-și asume riscuri. Sunt oameni care se aleg pe munca altora, în colegii sigure, pe cârca și prin munca vreunui baron local care e dispus, în speranța unor viitoare recompense, să-i care în spinare și la alegerile astea. Și cei mai mulți nu se dovedesc performanți nici în domeniile de activitate pe care și le-au ales și în care au profesat înainte să intre în politică. Rezultatul este că avem niște oameni politici care nu știu ce înseamnă aia performanță și nu se simt motivați oricum s-o atingă în activitatea lor, că doar merge și așa. Sau care, mai grav, iau acest efort de a se cocoța pe spinarea altuia drept performanță politică și consideră că nu mai au de învățat nimic. Un alt rezultat este că deja se agață cu încăpățânare de fotolii sau funcții mai rău ca seniorii pentru că altminteri ar trebui să se întoarcă la profesiile lor de bază și mulți dintre ei nu prea ar avea la ce se întoarce, de fapt. Aș vrea, de exemplu, s-o văd pe Elena Udrea trăind din avocatură sau pe Ponta procuror, deși e mai bine pentru justiție în general ca niciuna dintre astea două să nu se întâmple.

2. Generația cu cât mai nul, cu-atât mai cool. Premierul e bâtă la economie, ministrul său de finanțe ia decizii cu sufletul, ministrul educației a fost prins cu vulpea-n sac, fiica președintelui are succesuri. Cred că nici nu-i bine, ca politician, să te pricepi prea bine la vreun domeniu, că riști să îi complexezi pe colegi și te pomenești săpat*. Tânărul politician nu lasă nepriceperea să-l împiedice să ocupe o funcție importantă. Cum ar fi aceea de ministru de Finanțe, ca să ne formăm experiența la locul de muncă direct pe seama bugetului unei țări. Sau de ministru al Marilor Proiecte, cum a fost Șova, ca să demonstreze pe urmă că nu are niciun fel de proiecte, nici măcar mici și mijlocii, darămite mari. Fascinant la oamenii ăștia este că nu simt niciun impuls să-și completeze golurile, să-și îmbunătățească performanța publică măcar. E înspăimântător că te întrebi cum dorm ăștia noaptea, te uiți la ei și ajungi la concluzia că bine…

3. Generația creștinilor de ocazie. Politicianul român este lesne pupătoriu de icoane nevinovate și fără apărare, care nu se pot feri de contactul cu gurile ipocrite. Politicianul român n-are nicio jenă să pupe icoane cu aceeași gură cu care spune minciuni toată ziua, pentru că e creștin numai de fațadă și nici fațada aia nu-i prea groasă. Ion Iliescu măcar avea coaiele să se declare liber-cugetător. Continuarea

Publicitate
… să te asculți din nou pe tine însăți în speranța că mai e ceva de auzit — 17/09/2014

… să te asculți din nou pe tine însăți în speranța că mai e ceva de auzit

În 2011 am mutat tot conținutul pe blogul celălalt, în speranța că o să pot să țin măcar un blog, pentru că urma să-mi schimb serviciul și nu mai aveam timp pentru două. E momentul să separ din nou apele, deci cine vrea să știe în general ce-mi trece mie prin cap poate citi aici, iar cine e interesat de cărțile pe care le-am citit se poate uita cu încredere alături.

Să comasez cele două bloguri a fost o greșeală, nu însă una atât de mare pe cât a fost schimbarea serviciului. Presa, unde am lucrat din septembrie 2011 și până în august 2014 când am decis că mie una îmi ajunge, a fost o mare pierdere de timp. Revenisem la ea mânată de nevoie, firește, dar și de o nostalgie stupidă, crezând că va fi așa cum mi-o reaminteam eu din experiența anterioară de jurnalist. A fost o eroare; presa se schimbase cum nu mi-aș fi imaginat și nu pot să privesc anii ăștia din viața mea altfel decât fiind pierduți. Au fost ani în care nu am mai scris aproape nimic sau în tot cazul n-am mai terminat nicio povestire, deși de început am început multe; în care am trecut mai rar pe la ai mei; în care nu m-am văzut aproape deloc cu prietenii; în care am citit cum alții beau ca să uite – și nu așa merită cărțile să fie citite; în care am încetat să mai observ lumea din jurul meu: în care am făcut totul pe fugă, în care, fără exagerare, mersul la pas nu era o opțiune valabilă. Cui i s-a întâmplat să se trezească de dimineață și să-și spună că nu mai poate suporta nici măcar o zi serviciul ăla, dar cu toate astea s-a ridicat și s-a dus la muncă, și a continuat s-o facă zi de zi de zi de zi știe despre ce vorbesc.

Îmi citesc postările de dinainte de septembrie 2011 și nu mă mai recunosc în ele, ca și cum le-ar fi scris altcineva, o ființă mai senină și mai puțin înrăită de contactul cu toate scursorile de care acum și politica, dar din păcate și presa sunt pline, dar și cu oamenii  buni pe care meseria asta, așa cum e acum, i-a încâinoșit dincolo de recunoaștere. Cred că urmează un soi de convalescență, în care să nu mai fiu atât de plină de furie, să uit, să am timp să merg și să privesc în jurul meu, să redescopăr că oamenii pot fi și cumsecade, nu doar meschini și în care să aflu dacă mai pot da de mine cea de dinainte, ceea ce tare mi-ar plăcea.