Iată un fragment din povestirea mea, Lună nebună, publicată în antologia „Dragostea când te doare”, coordonată de scriitoarea Doina Ruști pentru editura Litera:

Lună nebună, albă ca un os spălat de ploi, razele tale-mi fac sângele să fiarbă! Alerg pe sub chipul tău rotund și rece, cu chemarea semenelor mele în urechi. Aromele nopții de vară îmi biciuiesc nările, miros de ierburi frânte, de flori deschizându-se, de animale în rut, de prăzi ascunse în tufișuri, pe care în noaptea asta n-am să le vânez, lună, ba chiar și mirosul satului oamenilor, familiar, ispititor. O vulpe își scapă prada din bot și fuge, un iepure înlemnește în mijlocul cărării la vederea mea și nu-i strivesc capul în fălcile mele, lună, nu-i simt sângele mustindu-mi cald printre dinți, ci sar peste el și gonesc înainte cu chemarea ta cântându-mi prin trup. Alerg tot mai iute, dar tu, pe cer, ții pasul cu mine, alergăm amândouă până mă dor mușchii, până când durerea fugii e atât de puternică, încât ascunde cealaltă durere, a mușchilor rupându-se, a oaselor lungindu-se, a trupului schimbându-se. Mirosurile se estompează treptat, pământul se depărtează de mine, pădurea capătă adâncime. Alerg lepădând bucăți de blană și crengile copacilor îmi biciuiesc pielea goală, vițe de iederă mi se încurcă în păr, dar cântecul tău îmi răsună în vine neschimbat, lună, o beție care-mi face picioarele goale să nu atingă pământul, brațele să mi se deschidă larg ca să te îmbrățișeze, trupul să se întindă pe toată noua sa înălțime.

Năvălesc în poiană și ele sunt acolo, albe ca tine, cu vițe și flori încâlcite în păr, cu sânii goi, cu petice de blană încă atârnându-le pe trup, cu capetele date pe spate, râzând spre tine cu dinții lor ascuțiți. Ne prindem de mâini și ne învârtim, repede, tot mai repede, tot mai ușoare, până când devenim un vălmășag de ochi și dinți și plete.

El e acolo, îl simt, îl simțim cu toatele, mereu e unul dintre ei, atras de curiozitate sau de dorință sau poate chiar de tine, lună, care ne oferi o pradă. Ne repezim râzând și-l scoatem din tufișuri, iar el nu se împotrivește, râzând odată cu noi, privindu-ne fermecat trupurile goale, căci suntem frumoase și sălbatice și libere așa cum femeile lui nu sunt niciodată. Ne lasă să-i punem deoparte pușca, ne ajută să-i scoatem hainele și îl prindem în cercul nostru, rotindu-ne tot mai iute, purtându-l aproape pe sus, până când e prea mult și ne prăbușim grămadă în iarba înaltă a poienii. El râde cu părul în ochi și mâinile lui găsesc o pereche de sâni, apoi o alta, buzele lui ne caută sfârcurile cu lăcomie, ca puii când sunt flămânzi, își plimbă palmele aspre pe pulpele și fesele noastre, în timp ce noi îl înconjurăm, frecându-ne de el, lingându-i gâtul, pipăindu-l cu mâini curioase. O prinde pe una dintre noi și o răstoarnă în iarbă, desfăcându-i coapsele și pătrunzând-o, în timp ce noi continuăm să-l mângâiem. Nu suntem geloase, ne va veni tuturora rândul până la urmă, lună, se va învârti în cercul nostru cu ochii tot mai sticloși, cu părul vâlvoi, cu trupul plin de mușcături, din ce în ce mai sfârșit, dar mânat de o dorință pe care numai noi o putem stârni. Îl ațâțăm, îi acoperim fața cu sânii, îi dezmierdăm mădularul cu limbile noastre aspre când se moleșește. De data asta eu sunt ultima care-l încalecă, în timp ce zace în iarbă. Încearcă să mă împingă deoparte murmurând ceva, dar mă înfig în el sau îl înfig în mine și brațul lui cade moale și trupul lui se înfioară, în timp ce gemete de plăcere îi umflă gâtlejul și-i țâșnesc printre dinții încleștați. Simt căldura sămânței lui răspândindu-mi-se în pântece. Inima lui ratează o bătaie. Apoi încă una. Dar e tânăr și puternic, lună, așa că nu moare, deși alții au murit. Cade într-un somn adânc și noi ațipim împrăștiate în iarbă în jurul lui.

Peste câteva ore se va trezi. Chipul tău va fi încă pe cer. Vei privi în jos și-l vei vedea cum se deșteaptă, cum se ridică împleticindu-se, cu iarbă în păr, cu zgârieturi și dâre de țărână pe trup, cum își îmbracă hainele cu un aer rătăcit și cum pleacă pășind nesigur, ca-n vis, fără să ne mai arunce o privire, uitându-și pușca în urmă. Ne vom trezi și ne vom întinde. Vom căsca leneș și ne vom scutura de somn, apoi vom porni pe urmele lui. Vom începe să alergăm, chemându-ne una pe alta cu glasuri subțiri. Mirosul lui ne va purta după el ca un fir de foc, un miros de oboseală și spaimă, de sudoare și sânge, tot mai puternic pe măsură ce vom alerga mai repede, fără să luăm în seamă durerea din mușchi sau faptul că pământul devine mai apropiat, că pădurea se închide în jurul nostru, că verdele ei întrevăzut în lumina zorilor piere. Îl vom ajunge din urmă și-l vom ataca sărindu-i în spinare și doborându-l, îngrămădindu-ne din nou în jurul lui, înfigându-ne colții adânc și simțind sângele lui care ne țâșnește bogat și cald, pe limbă. O să-mi înfund botul în pântecele lui și o să mă hrănesc cu măruntaiele calde încă sau poate o să-i sfâșii gâtul și-o să beau din belșug.

Când ne vom fi săturat, ne vom împrăștia ca la un semn, lăsând în urma noastră iarbă răscolită, tufișuri strivite, pete de sânge, oase golite de carne și supte de măduvă.

Din nopți ca asta se nasc legendele, lună.