Epistola a II-a către băieţi — 29/04/2009

Epistola a II-a către băieţi

Dragi băieţi,

Pot să accept că, în această epocă a egalităţii dintre sexe, unele lucruri trebuie să stea altfel decât până acum.

Pot, de exemplu, să accept că eliberarea femeii v-a eliberat oarecum şi pe voi, de obligaţia de a da flori, de a suna a doua zi, de a repera onoarea demuazelei luând-o de nevastă şi altele asemenea.

Pot să accept că aveţi acelaşi drept ca şi mine să staţi pe scaun când sunteţi obosiţi.

Puteţi să  nu-mi sărutaţi mîna, că eu nu sunt fanul pupăturilor în public, indiferent care e organul pupat.

Sunt o femeie de modă veche, îmi place să mi se ţină uşa – deşi sunt perfect capabilă să o deschid şi singură – şi dacă îmi faceţi complimente NU trebuie să vă temeţi că mă voi simţi cumva hărţuită sexual. Dar, în numele modernităţii, o să îmi deschid uşa chiar eu şi, dacă este învechit să faceţi complimente asta e, o să învăţ să mă iubesc eu  însămi. (Mi-a luat vreo zece ani din viaţă ca să învăţ să nu mă mai urăsc, deci e clar că sunt capabilă de evoluţie).

Pot chiar să admit că marii gastronomi ai lumii au fost bărbaţi.

E OK, din partea mea coada cratiţei vă aparţine, afirmaţi-vă plenar în acest domeniu. Dezlănţuiţi-vă! Provocaţi-mi trei orgasme culinare simultane la fiecare masă! Şi nu mă lăsaţi să tulbur nici măcar cu o privire momentele de magie prin care tansformaţi tot felul de ingrediente brute în mâncare cu gust.

Puteţi chiar să rămâneţi gravizi, eu v-o cedez şi p-asta! Greţuri matinale plăcute, promit să vă fiu alături în caz de depresie post-partum! Schimb eu scutecele copilului toată noaptea dacă îl căraţi voi în burtă nouă luni şi vă treziţi după naştere cu zece kile în plus!

Dar există o limită şi de-aia vă scriu!

Dragilor,

Nu încercaţi să purtaţi pantaloni de velur mov asortaţi cu tricou lila, cum am văzut eu azi la metrou. Nu vă vine cum ne vine nouă şi, pe mine cel puţin, mă faceţi să visez la  fapte sancţionabile prin pedeapsa cu moartea fără eliberare condiţionată.

Publicitate
Leapşa pe ouate — 14/04/2009

Leapşa pe ouate

oooAzi am fost cu colegul meu la o întâlnire cu un client şi am decis să luăm maşina de la firmă. Acuma, cu maşina de la firmă treburile stau aşa: când ne întâlnim cu un client, mergem cu maşina ca să nu zică ăla că suntem nişte troglodiţi care umblă cu metroul şi să nu ne mai respecte; ca rezultat, fie ajungem cu întârziere din cauza traficului, fie nu găsim loc de parcare decât trei străzi mai încolo şi ne înfiinţăm tot pe jos, fie clientul nu stă pe fereastră cu ochii scurşi după noi şi, ca urmare, nu ne vede ajungând cu maşina ca nişte lorzi.

Am decis, ziceam, să luăm maşina:

– Băi, dă-o naibii, zice colegul, ce-i cu oul ăsta pe parbriz?

Mă uit şi eu şi, într-adevăr, pe parbriz se vedeau câteva urme de coajă şi ceva cam ca nişte albuş uscat.

– S-o fi ouat o pasăre aşa, din zbor, emit eu o primă ipoteză.

– Nu se poate, zice colegul.

Într-o secundă realizez şi eu că nu prea se poate, că păsările nu se ouă în aer, se ouă în cuiburi, până şi cucul chit că el se ouă în cuiburile altora.

– Adică vrei să zici că a aruncat cineva cu ouă în maşina noastră? îl chestionez  pe colegul, care între timp dăduse drumul la ştergătoarele de parbriz.

– Nu, zice el, eliminând cealaltă ipoteză.

Între timp ştergătoareele îndepărtaseră de pe parbriz nişte coajă şi ceva praf, lăsând intact albuşul uscat.

– Bine, zic, şi ne ducem la client aşa ouaţi?

Păi aşa ouaţi ne-am dus, că nu mai aveam timp de cosmetizări suplimentare.

Evident, parcarea era plină de maşini aşa încât clientul nu ne-a văzut ajungând cu maşina noastră, ca o firmă serioasă ce suntem. Ceea ce este mai bine, fiindcă la întoarcere m-a apucat o criză de râs cu lacrimi observând nişte coajă de ou încă rămasă pe marginea parbrizului.

Da oricum, misterul rămâne: cine s-o fi ouat pe maşina noastră?

Ei, poftim maniere! — 13/04/2009

Ei, poftim maniere!

Dacă se poate spune că o clasă politică este expresia poporului ei, atunci am putea deduce, judecând după politicienii noştri, că poporul român e unul care vorbeşte atât de mult încât oboseşte până să mai treacă la fapte.

Săptămâna trecută, după cutremurul din Italia, presa română şi diverşi specialişti s-au apucat să ne sperie şi pe noi cu cutremurul, mai ales că, judecând după ciclicitatea fenomenului, s-ar părea că se cam apropie unul, că prea a stat pămîntul liniştit din 77 încoace. Prevăzătoare, autorităţile s-au apucat de treabă: primarul Sorin Oprescu a numărat deja morţii şi i-au ieşit vreo 500.000 numai în Bucureşti, iar guvernul, aflăm, a dat de anul trecut o ordonanţă de urgenţă care, printre altele, a prorocit iminenţa unui „shake” la scară mare. S-a mai constatat odată că o grămadă de clădiri nu ar face faţă nici la un Crivăţ mai hotărât darămite la cutremur, inclusiv Primăria – ducă-se! – şi o serie de spitale  şi s-a pus cruce poveştii.

Ceea ce constituie încă o demonstraţie că merităm drepturi de autor pentru uitatul cu ochii înlăcrimaţi la drobul de sare, fiindcă, e clar, e o invenţie românească. Stăm cu curul în drumul undei seismice de atâţia ani şi numărăm viitorii morţi dar nu se apucă nimeni să consolideze clădirile alea şubrede sau să le dărâme, să consolideze naibii măcar spitalele, că de ele ar fi maaare nevoie sau, măcar, dacă astea sunt prea complicate, să instruiască populaţia cum e de procedat în caz de cutremur (în afară de aia cu „stai în tocul uşii şi roagă-te la toţi sfinţii” pe care o ştim şi noi graţie înţelepciunii populare). Eu nu zic că ar fi uşor, la partea cu consolidatul mă refer, dar măcar să începem de undeva în loc să ne tot servim de „Doamne, fereşte!” ca de unica strategie posibilă.

Iar pentru cei care mai voiau dovezi că România e o ţară tristă, plină de un turbat umor involuntar, ia ascultaţi aici: scrie în ziare că, în caz de cutremur, printre primele clădiri care se vor prăbuşi s-ar afla unul dintre depozitele Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă…

Degeaba râdem de ei — 09/04/2009

Degeaba râdem de ei

Domnilor de la Radio Guerilla, Realitatea şi alţii,

Duminică, în timp ce mă preumblam prin Cişmigiu, am trecut pe lângă un grup aşezat confortabil pe băncile din ceea ce se numeşte „Cetatea”. Erau doi tineri – un el şi o ea – curăţei şi deloc stridenţi, de care şedea lipită o femeie mai în vârstă, cu look tipic de vânzătoare de seminţe. Numai că nu vindea seminţe, ci le mânca, din pungă, împreună cu cei doi, scuipând toţi cojile pe jos la unison. În faţa grupului statuar – cum altfel poţi să te referi la nişte bolovani? – pe un pietroi şedea un puşti în trening şi, puţin mai încolo, alţi doi. Şi ăştia spărgeau seminţe, de zici că era concurs pe echipe. Nu se auzea decât zgomotul produs de fălcile a şase persoane ocupate să cronţăne seminţele şi să le pufăie cojile pe jos: cranţ-cranţ, puf-puf, cranţ-cranţ, puf-puf.

Unul dintre tipi întrerupe sextetul pentru fălci şi pungă şi zice către ceilalţi o chestie din care nu am auzit decât ultimele cuvinte, care însă m-au făcut să mă împiedic.

Cuvintele erau acestea:

– … mitocanul de parc!

WTF?! zic eu, atâta spirit autocritic nu am mai pomenit. Adică e posibil să fie mârlan şi conştient de asta?

– … au dat la televizor, explică tipul: mitocanul de cinematograf, mârlanul de Dorobanţi…

– Era una şi cu piţipoanca, intervine tipa cea tânără, între doo crănţănituri.

Ceea ce mă aduce, domnilor, la aceste concluzii:

î) Fie oamenii ăia nu se socoteau cu adevărat mârlani şi atunci degeaba vreţi să îi ruşinaţi public pentru că ei nu se recunosc în descriere, râd de alţii şi ei înşişi se consideră deasupra oricăror categorisiri.

h) Fie se ştiu vizaţi de campania dvs dar nu le pasă, pentru că asta le dă o recunoaştere pe care o savurează – că, de, sunt la televizor – şi, în loc să îi faceţi să se ruşineze, le alimentaţi ego-ul.

Acuma, nu zic că încercarea dvs nu o fi având şi rezultate educative per ansamblu, că nu am cum să estimez efectul general. Acest caz  indică tocmai contrariul dar este un singur caz, de pe urma căruia, tipic pentru mine, m-am ales numai cu întrebări şi cu niciun răspuns.

Anomalii — 06/04/2009

Anomalii

Am zis că nu scriu nimic despre Becali – şi despre el unul chiar nu am de gând să scriu – dar nu pot să nu observ cum acest caz pune în evidenţă, din nou, o serie de anomalii ale societăţii româneşti:

1. Să luăm doi oameni aflaţi la extreme: Raed Arafat şi Gigi Becali. Primul a venit într-o ţară străină şi, prin muncă perseverentă şi de multe ori cu beţe în roate din partea autorităţilor, a pus pe picioare serviciul SMURD şi a salvat vieţi, vieţi pe care altfel sistemul sanitar românesc nu le-ar fi putut ajuta; pentru asta a primit în cele din urmă un post de secretar de stat care va însemna, în cazul său, muncă multă şi satisfacţii puţine. Cel de-al doilea se bate zilnic în piept la ore de maximă audienţă cu cărămida patriotismului lui, se înzorzonează cu toate binefacerile sale (eu ştiam că Iisus a spus să nu ne fălim cu faptele noastre bune dar probabil Gigi o fi citit altă ediţie a Bibliei, una pentru milionari) şi dă bani oamenilor ca să primească în schimb voturi. Dacă Arafat ar avea vreun necaz, oricare – ceea ce eu nu îi doresc – câtă lume credeţi că ar ieşi în stradă ca să îl susţină moral?

2. Apărătorii lui Becali, dintre care unii oameni cu carte, care susţin că bine a făcut că a luat legea în mână, mă disperă din niscai motive, dintre care enumăr:

a. Dacă s-ar ajunge să ia fiecare legea în mână, nu noi am fi ăia care ar aplica-o, ci ei, Gigi şi fanii lui, ne-ar aplica-o nouă şi pe drept şi pe nedrept. Pentru că în cazul nostru luarea legii în propriile mâini este o fantezie, pur teoretică, pe care o avem în timp ce stăm la computer şi ne amintim de mârlanul care ne-a tăiat faţa în trafic, în timp ce în cazul lui, al mîrlanului, ar fi o chestie practică, pe care ne-ar aplica-o NOUĂ, ăstora care facem exerciţii intelectuale: adică, pe scurt, tot el s-ar simţi îndreptăţit să tragă cu pistolul cu bile în noi pentru un loc de parcare sau să arunce cu ciocanul fiindcă nu i-am dat prioritate la semafor. Deci, dragii mei care scrieţi corect gramatical, când îi daţi dreptate lui Gigi poate vă gândiţi şi la asta, da? Noi stăm să îi aplicăm lui Becali nuanţe în timp ce el ne-ar aplica nouă o flegmă în faţă, împreună cu tot dispreţul lui, fire-ar mamele noastre ale dreacu de intelectuali!

b. Dacă vouă vi s-a furat maşina şi nu aţi mai primit-o nici până azi, nu înseamnă că acelaşi lucru ar fi fost valabil şi pentru Gigi. El, dintre toţi, avea cel mai puţin nevoie să ia legea în mână, pentru că, dacă se ducea la Poliţie, i-o aduceau în 24 de ore, proaspăt spălată. Este suficient să revedeţi filmul cu mascaţii cărora Gigi le-a permis cu generozitate să îl escorteze când el, ca reţinut, se ducea la Poliţie la volanul maşinii sale, ca să vă daţi seama ce mobilizare ar fi fost la poliţie în cazul căutării maşinii lui. Păi dacă domnii ăia care, de obicei, se lasă filmaţi spărgând uşi şi punând lumea la perete  s-au purtat atât de slugarnic cu Becali când avea calitatea de arestat, vă daţi seama cum ar fi procedat poliţiştii cu el în calitate de păgubit, nu? Hai să terminăm cu copilăriile, sunteţi solidari cu cine nu trebuie!

c. Faptul că oamenii ăia au furat maşina nu dă nimănui dreptul să îi bage în portbagaj. Sechestrarea de persoane e un act grav, care nu are justificare. În primul rând că vinovăţia o stabileşte Justiţia şi până atunci oricine e presupus nevinovat. Dacă îi băga în portbagaj pe oamenii ăia şi de fapt nu ei furaseră? În al doilea rând, dacă e vreo problemă, aia ar fi, eventual, dacă presupuşii hoţi sunt în libertate sau dacă nu sunt cercetaţi. Dar aici ar trebui să cerem, eventual, arestarea lor, nicidecum elibararea lui Becali. (Mie personal mi se pare mai grav să răpeşti un om decât să furi o maşină dar, nefiind magistrat, nu vreau să elaborez pe tema asta).

Aceste reacţii de solidarizare cu Becali arată, din păcate, cât de nemulţumiţi şi de frustraţi de mersul instituţiilor statului sunt românii şi cât de nesiguri se simt în propria lor ţară, asta fiind o problemă mai mare decât arestarea lui Becali dar pe care lumea o ignoră.

3. Am văzut o duduie burduhănoasă luată pe sus de jandarmi după ce i se făcuse rău de atâta protestat în faţa Tribunalului. Pentru drepturile ei nu ar fi protestat cu atâta înverşunare, pentru că nici nu îi trece prin cap că ar avea drepturi şi că şi le-ar putea cere.

4. Alegerile din Republica Moldova, ţară de care, la nivel de discurs, pretindem că ne pasă nemaipomenit de tare, că-s fraţii noştri, după care plângem cu lacrimi de sânge la un pahar de bere, vin sau ţuică, au trecut total ignorate, acoperite cu totul de telenovela becaliană.

5. România a câştigat Marele Premiu la salonul de inventică de la Geneva. Din partea unei ţări cu atâta mândrie naţională declarativă şi cu o atât de mare frustrare faţă de modul în care e percepută peste hotare, te-ai fi aşteptat să ne lăudăm cu toţii, pe toate posturile, cu acest succes românesc incontestabil. Dar nu, în loc de asta, noi ne preocupăm de spaţiul de cazare pe următoarele 29 de zile al unui cioban agramat, care a transformat bădărănia în reţetă de succes şi înjurătura grosolană în discurs public. Şi ne mai mirăm că ne pleacă inventatorii şi cercetătorii… da chiar aşa, de ce or fi plecând oare, mofturoşii?

6. Duhovnicul lui Becali i-a luat partea, ceea ce e frumos, numai că eu nu am mai auzit de alţi duhovnici sau preoţi care să ia partea unor enoriaşi amărâţi, arestaţi pe nedrept, în numele spiritului creştin şi a egalităţii oamenilor în faţa lui Dumnezeu (nu şi în faţa preoţilor se pare).

Cât despre ideea că Băsescu ar fi dispus arestarea lui Becali, ca să abată atenţia de la problemele familie sale, zic unii, sau de la problemele ţării, spun alţii, works fine for me, cu excepţia faptului că am următoarele doo nedumeriri:

x. Cum l-o fi convins Băsescu pe Becali, mai întâi de toate, să bage un om în portbagaj şi să sechestreze alţi doi, lucru care în mod clar s-a întâmplat şi pentru care Becali e arestat?

y. Cum o fi determinat Băsescu televiziunile ca, în ciuda faptului că tot ele denunţă această tentativă de abatere a atenţiei, să îşi lase abătută atenţia şi chiar să nu mai difuzeze altceva, de aproape o săptămână? Cine le-a împiedicat? Ratingu? Aidi băăă, că om mai fi unii prin ţara asta care om vrea să ne mai uităm şi la altceva!

P.S. A, şi nu mai aduceţi în discuţie copiii lui Becali care săracii etc… sunt o grămadă de amărâţi care fură de foame, peste care intră poliţia şi îi ia pe sus de sub ochii familiei şi de mila copiilor lor nu mai plânge nimeni la TV, direct în prime time!