Ce mă enervează la femei — 27/04/2011

Ce mă enervează la femei

Ca să evităm o tonă de istericale pe-aici, vreau să fie clar că nu fac parte dintre femeile care-şi detestă semenele din oficiu şi din principiu, ba chiar mă împac foarte bine cu alte femei. Există însă nişte aspecte ale inefabilului feminin care mă irită pur şi simplu, după cum urmează:

– că beau tot felul de cocktailuri care costă cât un pantof dintr-o pereche de lux, înglobează jumătate din tabelul lui Mendeleev, au o culoare imposibilă şi conţin în denumire cuvântul „cherry”

– că recurg la tot felul de pisiceli deplasate, în contexte în care nu-şi au locul, gen „miha de la conta”* (grrr! „conta”! mi se revoltă pancreasul!)

– că sunt nişte martire ale umblatului în pantofi incomozi, strâmţi sau cu toc mai înalt decât le permite piciorul să poarte, şi nişte apărătoare entuziaste ale tuturor modelor tâmpite, care nu le stau bine şi nu le fac bine la sănătate, dar pe care le poartă cu atâta disperare că nu mai găseşti altceva în magazine.

– că gătesc tot soiul de chestii care par făcute pentru pozat, nu pentru mâncat, a căror pregătire implică trei ore de lucru continuu şi care se dau gata în trei minute. Da mâncarea de mazăre ce-are? Continuarea

Publicitate
Ce-ar trebui să ştii — 26/04/2011

Ce-ar trebui să ştii

Tot ce li se întâmplă celorlalţi, ţi se va întâmpla şi ţie. N-o să-ţi găseşti jumătatea perfectă, pentru că aşa ceva nu există decât în filme. O să îmbătrâneşti şi trupul o să te trădeze ba, mai rău, dacă nu eşti atent, spiritul însuşi o s-o facă. (Mai devreme chiar decât te aştepţi, în ambele cazuri). Cu foarte rare excepţii, o să fii unul din mulţime. O să-ţi pierzi, treptat, părul şi iluziile (nu neapărat în această ordine). O să te descoperi făcând greşeli pe care te-ai jurat că n-o să le faci. O să preferi adesea o minciună comodă unui adevăr neplăcut, mai ales când va fi vorba despre tine însuţi. Eşti o alcătuire de însuşiri şi acte care-s valabile numai în anumite condiţii de temperatură şi presiune, nu şi în altele. Nu eşti neapărat mai bun decât cei pe care-i judeci, poate doar netestat. Viaţa ta e în mâinile unei divinităţi nepricepute – tu însuţi.

Ei, nu poţi să mai spui că viaţa te-a luat prin surprindere, iată că te-am prevenit eu. Acuma, că ştii, vezi ce faci cu asta…

Natură şi cultură — 24/04/2011

Natură şi cultură

Nu ştiam şi nici acum nu-mi vine să cred, dar graurii se pare că pot să imite diverse sunete produse de om. Ieri şi azi, mi-am petrecut o bună parte din zi ascultând un graur cum amesteca în cântecul lui sunete care aduceau cu sirena poliţiei şi, din când în când, cu ale unei păpuşi de jucărie zicând „mama-mama”. Şi nu, nu mi s-a năzărit, că am ascultat cu atenţie.

Din păcate, la cum merg lucrurile pe-aici pe la ţară, în curând o să-i auzim, probabil, cântând manele.

Nedumerire — 20/04/2011

Nedumerire

Bine, altceva voiam eu să scriu acuma, inclusiv anunţul că o să fiu mai des prezentă pe blogul ăsta, pentru că mi-a venit cheful de vorbă şi de cârcoteală. Amân însă aceste chestii cu o zi, fiindcă am o mare nedumerire. Este pentru a doua zi consecutiv când merg pe stradă îmbrăcată din cap până-n picioare într-un mod cu totul oarecare şi, cu toate acestea, un pensionar se repede libidinos la mine. Ieri, era unul care m-a ameninţat cu ziarul aşa, parşiv, de parcă aş fi făcut altceva decât să merg pe stradă călcând în gropile din asfalt. Azi, un altul mi-a tăiat calea şi nuş ce o fi dat să-mi zică, întrucât de data asta aveam ipodul în funcţiune, dar vă asigur că, după limbajul gestual judecând, nu cerşea şi nici nu cerea indicaţii.

Şi d-aia zic: nu pricep, domle! Aţi auzit careva că au trecut Viagra pe lista medicamentelor compensate?

Şedinţă la bloc (I) — 11/04/2011

Şedinţă la bloc (I)

(continuare)

Vinerea trecută, cum mă întorceam şi eu acasă, văd pe uşa liftului un anunţ care glăsuia astfel din literele sale:

URGENT!

ŞEDINŢĂ DE BLOC

SÂMBĂTĂ, 9 APRILIE, ORELE 11.00

VENI-ŢI CÂŢI MAI MULŢI!

Ete scârţ! mi-am zis eu cu simţ civic şi mi-am văzut de ale mele. A doua zi însă, dându-mă matinală jos din pat  pe la vreo 12:30, cu gândul la o cafea, am auzit o hărmălaie teribilă la etajul de deasupra. M-am simţit oarecum îngrijorată, dar mi-am zis că a trecut vremea ţăranilor cu furci şi topoare. Cum însă gălăgia nu se potolea, m-am îmbrăcat şi am luat-o pe scări în sus, însoţită de Capucino, să vedem despre ce-i vorba.

Într-adevăr, nu erau ţăranii cu furci şi topoare, ci comitetul de bloc, înarmat cu chitanţiere, liste şi calculatoare (deşi mi s-a părut că am observat la unul dintre ei o bâtă de baseball), plus o mare de vecini. L-am luat pe Capucino în braţe şi ne-am croit drum către linia întâi a acţiunii, unde administratorul şi preşedintele, secondaţi de Mariana de la 10, aia care-l bate pe bărbat-so urlând: „Ce faci, mă, nenorocitule, dai în mine?”, erau ocupaţi să-i explice ceva domnului Balaurexu. Preşedintele avea pe cap o cască de biciclist, administratorul un tuci de mămăligă – pus invers, evident – şi se adăposteau împreună în dosul unei tăvi mari de inox. Mariana de la 10, prevăzătoare, adusese drept pavăză cratiţa mare în care fierbea borcanele de conserve. Continuarea