Femeia care s-a îndrăgostit de un ac

Ştiu că o să vi se pară romantic şi drăguţ, dar este, de fapt, o poveste despre obsesia feminină. Nu, nu aia legată de greutate. Nu, nici aia legată de aspectul cât mai tineresc. Ei, vă las pe voi să ghiciţi la care obsesie mă refer, dar pentru asta trebuie să citiţi această nouă istorioară din categoria „Iubiri contemporane”. Şi, pentru că v-aţi plâns că aţi mai fi citit, dar s-a terminat textul, de data asta v-am scris pe săturate.

Era o notă excentrică pe care toţi ajungeau să o observe la un moment dat: această femeie elegantă şi modernă şi distantă purta mereu la reverul sacoului un ac. Era, în rest, aşa cum trebuie să fie o femeie în epoca asta a noastră, mereu în costum, mereu pusă la punct, încremenită într-o tinereţe fără bătrâneţe şi fără vârstă, vorbind două limbi străine şi navigând pe Internet ca la un raliu, având ipod şi ipad şi iphone şi ipocrizia socială necesară pentru a supravieţui, la curent cu toate trendurile şi cărţile şi filmele şi ultimele inovaţii din branşa în care lucra (şi care era una perfect inutilă şi, logic, foarte bine plătită). Acul era singura notă nelalocul ei, pentru că nu era un ac aurit, nici argintiu şi împodobit cu perluţe sau ştrasuri, nu era o bijuterie, ci pur şi simplu un banal ac de cusut. Ceea ce era bizar, fiindcă, oricât ai fi încercat, nu ţi-o puteai imagina în niciun chip cusând un nasture.

Când se găsea cineva care să-i atragă atenţia, câte o persoană care, cu toată bunăvoinţa, îşi imagina că şi-a uitat ustensila de cusut la rever, ea zâmbea vag, atingând ciudatul ornament cu vârfurile degetelor şi zicea: „A, da!”  Şi aşa rămâneau lucrurile. Oamenii se minunau, dar nu prea tare, căci le aveau pe ale lor cu care să-şi bată capul.

Ceea ce nu ştiau ei era că, atunci când ajungea acasă şi rămânea singură cu ea însăşi, femeia încuia uşile, trăgea draperiile în faţa ferestrelor, apoi se aşeza în genunchi pe covor, ţinând acul cu ambele mâini, în dreptul feţei. Şi pe vârful acului dansa un înger.

Nu o mie, nu o legiune, nu toate armiile cereşti, ci unul singur. Dar un singur înger este deja mai mult decât prea mult şi nici nu-i sigur că ochii noştri şi inimile noastre şi minţile noastre ar face faţă la mai mult de un înger odată. Nu-i bine să-i dai omului mai multă frumuseţe decât poate să îndure. Cuvintele nu pot descrie cum era acest singur înger, pentru că îngerii nu-s de pe lumea asta, în timp ce cuvintele sunt. Ar trebui nişte cuvinte care să aibă miros şi relief şi muzică şi adâncimi şi culori, nişte cuvinte care să fie ele însele mişcări într-un dans, iar dansul să fie dansatorul însuşi, dansându-şi viaţa sau trăindu-şi dansul sau ambele. Îngerul dansa sau era el însuşi un dans al lui Dumnezeu şi mişcarea lui făcea firele covorului să crească vălurind precum iarba, şi florile din tapet să-şi ia zborul prin cameră ca nişte păsări parfumate,  şi becurile veiozelor să se transforme în sori mititei, fiecare cu sistemul lui minuscul de planete. Femeia însăşi era un copac de carne cu rădăcinile înfipte în cer, părul ei era încâlcirea de rădăcini prin care mintea îşi extrăgea din azur sevele vitale, în timp ce sub picioare nu mai simţea pământul, de care nu mai avea nevoie, şi fiecare celulă din corpul ei dansa ca un înger şi toate celulele  la un loc erau o legiune dansând după o melodie care o alcătuia pe ea.

Publicitate

„Mă-ta are draci pe ea”

Azi, undeva prin Militari. Două femei tinere, în haine lungi de fâş negru, asortate la adidaşi, cu părul roşcat strâns în vârful capului astfel încât să lase la vedere rădăcinile negre, traversează strada ţinând de mână, între ele, un copil.

Mama: (aproape neinteligibil şi neimportant în contextul poveştii, ceva despre faptul că lu ăla mic îi era frică să traverseze)

Copilul: Mi-e frică.

Cealaltă (către copil): Ei, repetă şi el după tine. (către copil): Mă-ta are draci pe ea!

Cealaltă (către copil): Ia zi „pula mea”!

Copilul nu zice nimic, din fericire. Deocamdată.

Mă-sa. Nu zice nici ea nimic. De genul „nu-mi mai învăţa copilul la prostii”. Că doar tot aşa a crescut şi ea.

Eu. Nu zic nici eu nimic, că nu văd ce-ar mai fi de zis. Dacă sunteţi cumva în căutarea unei  explicaţii privind violenţa, prostul-gust şi vulgaritatea care ne copleşesc, puteţi începe de-aici, pentru că de-aici începe. Dar, dacă ne consolează cu ceva, aşa erau românii şi acum 400 de ani:

“De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vreun cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemîndu-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. (…) În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături”.

– Anton-Maria Del Chiaro – Revoluţiile valahe, 1718

Faza de azi mi-a reamintit, totodată, de demonstraţia făcută de Florin Lăzărescu în povestirea „Pulp Fiction” din volumul „Şase moduri de a descrie un cal„, disponibil online pe LiterNet:

– (…) Specificul românilor constă în ceea ce fac românii şi în ceea ce spun românii. Corect?

(…)

– Ce cuvinte repetăm cel mai des în copilărie, când nu ne ascultă părinţii?

– Pizda mă-sii! răspunse corul.

– Dacă ne săturăm de ceva cum spunem?

– Dă-l în pizda mă-sii!

– Dar despre un obiect frumos, de exemplu, când vrem să ne exprimăm admiraţia, cum spunem?

– E dat în pizda mă-sii!

– Ei, bravo! Acum cine poate să ne cânte o doină din popor?

Tăcere.

Nu pot decât să mă întreb dacă  n-am evoluat deloc în 400 de ani sau dacă, şi mai grav, asta o ţine de esenţa noastră naţională.

O iubire pe viaţă

În cinstea valului de iubire programată care invadează România cu începere de Valentine’s Day şi până după 8 martie, o să vă spun o poveste despre o dragoste împlinită. Aşa, ca o continuare la seria aia de poveşti de iubire contemporană pe care am început-o anul trecut.

Când a întâlnit-o, nu mai credea de mult în dragoste şi cu atât mai puţin în dragostea la prima vedere. A fost însă de ajuns s-o vadă trecând prin dreptul lui cu o indiferenţă regală, silueta ei îşi tăia practic locul într-o lume silită să-i recunoscă, plină de umilinţă, frumuseţea, aerul însuşi se dădea la o parte din calea ei. În clipa în care ea se pierdea după colţ, şi-a jurat că trebuie să fie a lui, pentru că simţise, deodată, că nimic din ceea ce era şi din ceea ce realizase până atunci n-avea valoare dacă ea nu-i era alături, că ea era, pentru el,  confirmarea supremă.

A muncit mai mult ca oricând, a pus la cale felurite stratageme – pentru că una ca ea aparţinea lumii celor cu bani, se vedea asta dintr-o ochire, că era obişnuită cu răsfăţul, cu luxul, cu ce era mai bun şi mai scump, că în acel mediu înflorea ea. S-a apucat, pas cu pas, să-şi câştige o situaţie demnă de ea, muncea ca un apucat, dar nu-i părea rău fiindcă avea un ţel şi fiecare zi, fiecare oră peste program, fiecare proiect îndrăzneţ erau o treaptă către ea. O zărea din când în când pe stradă, îi privea uneori pierdut de dragoste silueta întinsă languros prin paginile vreunei reviste de lux şi ceva în mijlocul pieptului îl durea, îl durea, ca şi cum ar fi tânjit după o îmbrăţişare. Ieşea cu prietenii uneori în oraş, mai vedea un meci, un film, dar toate astea i se păreau cumva îndepărtate, străine, ca şi cum n-ar fi făcut cu adevărat parte din viaţa lui; viaţa lui era asta, dorinţa pentru ea, drumul către ea, visele despre toate lucrurile mari şi mici pe care aveau să le facă împreună.

Fericirea lui când în sfârşit şi-a atins scopul, când ea a fost a lui, cu el, când a simţit-o însufleţindu-se sub mâinile lui, vibrând din toată fiinţa… e un lucru ce nu poate fi povestit. Nu există cuvinte pentru asta. S-a predat complet şi fără reţineri acestei iubiri, fără să-i pese dacă nu cumva un abandon atât de total era o nebunie. Se plimba nopţile pe străzi cu ea, ameţit de fericire, printr-un Bucureşti care, odată cu lăsarea întunericului, îşi lepăda chipul cenuşiu de zi cu zi şi îmbrăca o mantie de frumuseţe doar pentru ei doi. Îşi petrecea week-end-uri întins sub trupul ei sau dezmierdându-i cu palmele fiecare curbă, iubind-o cu privirile atunci când nu o atingea, împodobind-o cu daruri care să pună şi mai bine în valoare înfăţişarea ei spectaculoasă. A renunţat complet la alcool, deşi ea nu i-o ceruse niciodată: voia să facă sacrificii ca să fie demn de ea. Nu mai ştia unde începe el şi unde se termină ea, resimţea fiecare o zgârietură a ei ca pe o rană deschisă în propriul trup, un uşor acces de tuse al ei îi provoca nopţi de panică. Uneori se obişnuia cu ea, dar, din când în când, apropiindu-se de ea pe stradă, văzând-o încă de la distanţă, frumuseţea ei îl asalta brusc şi se simţea mai îndrăgostit ca niciodată şi mai mândru ca oricând.

Apoi a venit criza şi odată cu ea iubirea lor parcă şi-a pierdut din strălucire. El avea mai puţini bani şi nu putea să-i mai asigure luxul cu care fusese învăţată. Ea a început să aibă probleme de sănătate, ceva din vitalitatea şi aroganţa ce-i erau obişnuite s-a pierdut, în ciuda îngrijirilor lui, iar frumuseţea i-a pălit. Începea să arate comună, puţin uzată de viaţă; el simţea legătura dintre ei slăbind. Uneori, lângă el, ea era o străină, nu o parte din trupul lui. Alteori, un elan regăsit îi mâna din nou unul către altul, trimiţându-i, hoinari melancolici, prin noaptea încărcată de amintirea vechilor lor plimbări.

Câteodată se surprindea uitându-se la altele, mai tinere, mai altfel, poate nu neapărat mai frumoase, dar ALTFEL. Se dojenea cu asprime, n-avea nevoie de ele, în ciuda tuturor necazurilor ea era tot ce-i trebuia. Nu i-a zis-o niciodată dar ea trebuie să fi simţit aceste mici trădări, aceste clipe fugare când iubirea lui pâlpâia ca un bec cu filamentul şubrezit. Însă nu i-a reproşat nimic, iar prezenţa ei familiară era odihnitoare şi el se cuibărea în culcuşul cald al obişnuinţelor pe care şi le formaseră împreună.

Într-un fel, se poate spune că nici moartea nu i-a despărţit. Au făcut-o sanitarii, desprinzând cu grijă degetele lui de volanul ei, alegând dinţii lui dintre cioburile parbrizului ei, separând carnea lui însângerată de metalul ei sfâşiat, atunci când i-au găsit, contopiţi într-o ultimă şi totală îmbrăţişare, înfipţi în parapetul de beton al unui pod, după ceea ce s-a dovedit a fi fost ultima lor noapte de dragoste.