(continuare)

Stau în gangul Inima frântă a mamei. La această oră, mamele își înfășoară în șaluri farmecele ofilite și ies în balcoane, trăgând din țigări și privindu-și cu ură fiicele cu sâni fermi și toată viața înainte, în timp ce muzica din cluburi le ajunge la urechi ca un ecou al tinereții lor pierdute. Îmi plac aceste flori veștejite mai mult decât fiicele lor.
De multe ori le-am alinat singurătatea preț de o noapte, iubindu-le și ascultând acele crâmpeie din viețile lor pe care au ales să mi le împărtășească. Uneori am revenit, alteori nu, dar țin minte sentimentul de satisfacție împletită cu tristețe care parfuma aceste nopți.
Și pe urmă am cunoscut-o pe Makinda și m-am convins cumva că așa e mai bine, că nu mi-e dor de frumoasele fanate ale nopților mele de burlac.
Un bărbat se așează la masa mea, întrerupându-mi reveria. Trăsăturile îi sunt nedefinite, se compun și se recompun, culoarea ochilor, forma nasului, solzii sau fantele alternând într-un ritm imprevizibil. Un morface aplicat pe figură. Foarte scumpă chestia asta.
Bărbatul scoate din buzunar un sul de bancnote și îl împinge către mine.
– Ăsta pentru ce-i? întreb eu.
– Cinci sute, spune el. Ca să nu mai cauți ceea ce cauți.
– Adică?
Ridică din umeri.
– Știi tu. Ce-ai tot căutat prin bordeluri.
Omul adaugă câteva vorbe despre clientul lui care îmi respectă profesionalismul și nu m-ar insulta trimițându-și mardeiașii să mă convingă.
Cinci sute. Asta înseamnă că pot să cumpăr contractul lui Dangor. Până acum a fost doar o fantezie, dar gândul că aș putea-o lua acasă cu adevărat mă deconectează de lumea înconjurătoare. Îmi dau seama că mâna mi s-a încolăcit în jurul sulului de bani.
– Un om de înțeles. Știam noi, spune străinul.
Își dă băutura pe gât și se ridică.

Profesoara mea de fizică din liceu se târăște spre mine, cu coada blondă șerpuindu-i pe spatele gol și transpirat. Formule îi străfulgeră pe suprafața iGlass-ului, singurul lucru pe care-l mai poartă. Îmi presar pe pântece pliculețul de zahăr găsit cu o seară mai-nainte în buzunarele mardeiașului și ea se apleacă nerăbdătoare…
– Ce-ai zice să vii să stai cu mine? o întreb când ne-am terminat treburile și și-a reluat chipul. Pot să-ți cumpăr contractul. N-o să trebuiască decât să-mi gătești micul-dejun și cina și să facem dragoste. În rest o să fii de capul tău toată ziua.
Dangor zâmbește ca o floare care se deschide.

Când ajung acasă mă întâmpină un gol, un soi de absență stranie pe care o simt de cum deschid ușa. Și, încă dinainte să ajung în dormitor și să-l descopăr pustiu și cu patul perfect făcut, știu că Makinda a plecat.
Mă așez la masa din bucătărie, îmi aprind o țigară și încerc să-mi pară rău, dar în ultimul timp Makinda n-a mai fost pentru mine o persoană sau măcar un chip, ci două mâini pătrunzând în câmpul meu vizual cât să-mi așeze o farfurie de mâncare dinainte și o voce bombănind permanent undeva în fundal. Cândva am iubit-o și mă străduiesc să rechem sentimentul, dar a pierit și nici măcar un ecou al lui nu mai stăruie prin cotloanele amintirii.
Fumez și visez la viața mea cu Dangor, la mirosul ei de scorțișoară imprimat în perna mea, în fiecare colț al casei, în pielea mea, până se face o oră decentă. Apoi formez numărul lui Gerais, având grijă să dezactivez camera. Răspunde imediat.
– Renunț la caz, îi spun direct. Fata e de negăsit în bordeluri, iar tipul care i-a provocat accidentul prietenului tău e mort.
– Stai așa! protestează el în timp ce chipul lui capătă o vagă nuanță albastră. Cum, îmi spui pur și simplu că n-ai găsit fata și ți se pare că-i în regulă?
– Am și eu o onestitate profesională. Când simt că irosesc timpul și banii clientului…
– Te-a plătit! spune el. Cineva te-a plătit să n-o mai cauți!
– Celelalte contracte ale mele nu te privesc, puștiu’. Vezi-ți tu de școală…
Gerais e de un albastru atât de intens, încât bate spre negru. Nările-i vibrează de mânie stăpânită.
– Ascultă, zice el, orice sumă ți-a dat, eu pot s-o dublez. Așa că lucrezi în continuare pentru mine. Mă aștept să-mi dai primul raport mâine la prânz.
Se apleacă și, deși nu mă vede, mă fixează cu ochii lui aurii.
– Pentru că-ți știu fața. Îți știu amândouă fețele!
Și după fraza asta dramatică închide, cu un aer foarte mulțumit de sine.

(Episodul următor.)

VEZI AICI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR!

COPYRIGHT © 2020 Laura Ciobanu. Materialele și imaginile îi aparțin autoarei. Reproducerea integrală sau parțială a acestora este interzisă fără acordul scris al autoarei și se va pedepsi conform Legii 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. 

Desigur, această povestire este o operă de ficțiune. Autoarea jură că nu și-a vârât în text niciuna dintre cunoștințe și că orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.