Găini fără pene — 28/03/2009

Găini fără pene

Stau cu geamurile deschise, prilej să ascult doo idioate care bârfesc de la balcoane diferite – de ce nu s-or fi ducând una la alta nu pricep? Au vorbit 10 minute despre cum plătesc încălzirea pe repartitor, apoi că or să vină căldurile alea mari la vară – waw, ce surpriză, nu? şi că o să bată soarele pe partea aia a blocului, de parcă în atâţia ani până acu ar fi bătut pe cu totul altă parte… Apoi una a dezvoltat teoria că ei nu îi vine apa caldă până la zece pentru că ăia de dedesubt nu se spală şi de aia nu are ea presiune la apă… Eu de pe vremea comunismului îmi aminteam că e exact invers dar mă rog… După care şi-au bârfit vecinii sistematic: ăla bea, ălălalt nu se spală, ăla dă bani la străini şi nu lui fi-su şi în mod sigur a omorât-o pe mă-sa, ăla fumează prea mult etc. Apoi au vorbit despre Ion Dolănescu şi ce  familie unită etc.

Bomboana de pe tort, cireaşa de pe colivă a venit la final, după faza cu Dolănescu, când una a oftat, întristată şi filosoafă:

– Ce-i omul? Numai ură şi duşmănie….

– Da, aprobă cealaltă, în loc să îşi facă treaba şi să se ducă acasă se preocupă că ce are ăla în casă, ce face ălălalt…

… adică exact ce făcuseră şi ele până atunci!

Acu nu pretind să fie toţi filosofi dar unii oameni chiar că se descurcă nepermis de bine cu o gaură de cur în loc de creier, asta judecând după calitatea conţinutului pe care îl lasă să iasă afară. A spune despre ei că au viaţa interioară a unei găini ar fi o jignire pentru găini, care sigur nu sunt atât de meschine. Sunt unii care degeaba trăiesc într-un oraş, fie el capitală sau nu, degeaba trăiesc în secolul 21, că mentalitatea lor e tot aia înapoiată, de pe vremea satului neglobal.

Ştiu că e de râs. Am rîs. Dar după aia m-am enervat.

Publicitate
Head in the clouds or clouds in the head? — 22/03/2009

Head in the clouds or clouds in the head?

Zilele astea mă simt ca un spaţiu vacant, în căutare de locatari. Şi, la fel ca în viaţa reală,  e criză pe piaţa imobiliară.

Nicio idee nu vrea să46_01_46-clouds_web locuiască permanent în capul meu, deşi de trecut trec într-o grabă şi-o vânzoleală comparabilă cu Gara de Nord în ajunul unei sărbători legale. Se uită chiorâş la creierul meu şi îşi zic: nnooo, hai să căutăm ceva mai liniştit. Orice lucru care necesită concentrarea atenţiei mai mult de trei secunde este o corvoadă pură. Mintea mea vrea să zboare razna pe la soare, pe sub flori, prin tot felul de ţări care, ultima dată când am verificat harta, nu existau.

Mă simt vacantă de idei, de principii, de capacităţi de argumentare, incapabilă să duc până la capăt o idee sau să articulez un raţionament. Sunt conştientă că sunt tot felul de aspecte care reclamă atenţia mea imediată, că situaţia generală este îngrijorătoare şi că şi situaţia mea particulară ar avea nevoie de o revizie, că în jurul meu există variate sortimente de mitocănie şi prost-gust care ar trebui sancţionate, că sunt cărţi profunde care aşteaptă să fie citite etc. Azi de exemplu, n-am făcut nimic toată ziua, am pierdut-o de la cap la coadă şi aş putea s-o declar nulă.

Dar nu-mi pasă deloc. N-am chef să gândesc, n-am chef să muncesc, n-am chef să stau de vorbă cu oamenii, ba nici pe blog nu am chef să scriu.

Parcă mi-a vârât cineva un pai prin ureche şi mi-a suflat bule de aer în creier. Am senzaţia că tot ce am gândit vreodată s-a dus în cele patru zări, că nu am principii, păreri sau valori, că nu ştiu nimic despre nimic.

Altminteri sunt bine-mersi, adică mă simt ciudat de bine în starea asta de împrăştiere fără explicaţie. Oi fi atins Nirvana spirituală unde toate lucrurile sunt în mod egal neimportante? Cumva mă îndoiesc, de unde stau eu se vede mai degrabă ca o năuceală cu meniu complet.

Nobody fucks me like I do — 18/03/2009

Nobody fucks me like I do

E un cântec atât de frumos că nu mă pot opri din ascultat şi atât de trist că mi se rupe inima de fiecare dată.

Ca urmare îl ascult de nuşcâte ori pe zi şi mă întristez teribil dar nu mă pot abţine şi o ţin tot aşa. Şi de fiecare dată este ca şi cum mi-aş plimba un glaşpapir peste o rană deschisă, încet şi deliberat.

Cum ziceam, nobody fucks me like I do…

Romanian suckcess story — 16/03/2009

Romanian suckcess story

(Fragment din şedinţa de comitet de bloc, surprins de mine aşa, în trecere):

Vorbitor: Domle, problema nu e cu X (firma care citeşte repartitoarele de căldură şi calculează facturile – n.m.). Problemele sunt altele: să facem reabilitarea termică a blocului, să îl îmbrăcăm şi să ne modernizăm centrala de la subsol. După care putem să pupăm firma X pe portofel!

Voci în cor: Da dumneata unde lucrezi?

C-aşa-i românu: nu poate să asculte o idee a cuiva şi să se gândească dacă e bună sau nu, fezabilă sau nu, că e prea ocupat să îl bănuiască pe celălalt că are un interes ocult. Şi nu doar să îl bănuiască şi să urmărească, în linişte, dacă bănuielile i se adeveresc au ba, nuuuuu, românul se grăbeşte să-l acuze pe ălălalt în gura mare, din start, numai ca să vază lumea că e e dăjtept.

Şi uite de aia aici nu se face nimic.

Mi se pare în felul ei o poveste atât de românească încât poate fi folosită ca brand de ţară, în ciuda sau tocmai datorită derizoriului ei.

Cum m-a făcut Capucino să mă fac de râs — 06/03/2009

Cum m-a făcut Capucino să mă fac de râs

El este cel despre care de obicei nu auziţi, fiindcă Hoţoaica este cea care face toate prostiile. Capucino este motanul meu birmanez, cu cei mai frumoşi ochi albaştri din lume, cu blana asortată cochet la numele pe care îl poartă. Are o pată de culoare albă drept în vârful cozii şi un canin spart. Veterinarul zice că are cam 9 ani. Nu ştiu mai bine, pentru că nu l-am avut de pui. L-am căpătat acum câţiva ani, când stăpână-sa l-a gonit pe scara blocului şi când mi-a fost adus de o prietenă, exasperată de repetatele mele tentative de a-i ademeni propriul ei motan birmanez în geantă, ori de câte ori mă duceam în vizită. Capucino este foarte curat, nemaipomenit de liniştit (în general) şi extrem de tandru. Îi place să se urce pe diverse dulapuri şi apoi să miaune până vin eu să îl iau în braţe şi să îl dau jos.

Bun, acesta este unul dintre personaje. Pe celălalt îl ştiţi: sunt eu.

Ei bine, anul trecut îmi cumpărasem o conservă de pateu de nisetru sau alt peşte d-ăsta de fiţe. Am mâncat-o eu în linişte dar n-am fost prea atentă cu cutia. Ca urmare, când am ajuns din nou în bucătărie, Capucino şedea liniştit pe masă şi se lingea cu aplicaţie pe bot, după ce hăpăise uleiul din cutie şi rămăşiţele de pateu care pluteau în el. M-a umflat râsul când l-am văzut ce satisfăcut arăta, i-am urat poftă bună şi mi-am văzut de ale mele. Pentru destul de puţin timp, fiindcă am remarcat, cu îngrijorare, cum motanul meu, din ce în ce mai nervos, se tot lingea pe bot, din ce în ce mai insistent, apoi pe labele din faţă, apoi din nou pe bot.

După două ore, în pragul isteriei, dădeam buzna în cabinetul veterinar, convinsă că animalul s-a intoxicat cu conserva. (Eu, pe de altă parte, mă simţeam bine, mulţumesc de întrebare). Doctoriţa, evident, când a auzit de conservă mi-a zis că oxizii din conservă în reacţie cu metalul şi nuştiu ce şi mă rog, deci, în fine, putea să fie ceva grav şi trebuia să aduc animalul la control.

M-am dus acasă, am făcut nişte greco-romane cu Capucino care nu voia să stea în geanta cu care îl transportam la veterinar. Între timp mi-am cumpărat cuşcă dar atunci n-o aveam şi treburile decurgeau astfel: cu o mână înhăţam ditamai animalul, care se zbătea ca un ghem de şerpi, cu alta ţineam geanta ca să pot să îl îndes în ea şi cu cea de-a treia dădeam să închid fermoarul genţii, ocazie cu care observam că nu am decât două mâini. Buuun. Am îndesat motanul în pisicobuz şi hait cu el la medic.

Tipa îl scoate din geantă – că după ce acasă nu voia să intre, aici nu voia să iasă, logic – şi îl pune pe masă. Aflu, cu această ocazie, şi vă spun şi vouă, că dacă pupilele pisicii reacţionează la lumină, atunci nu e intoxicaţie.

Ce avea, atunci? Păi ce să aibă, nimic! Numai că pateul de peşte mirosea, evident, foarte puternic, iar motanul, dând să se spele pe bot, îşi întinsese uleiul pe labele din faţă, apoi şi pe piept, şi, cu cât mirosea mai puternic, cu atât încerca mai insistent să se spele şi cu cât se spăla mai insistent întindea uleiul şi mai tare pe blană. Şi, evident, mirosea şi mai puternic.

Lucru de care mi-aş fi putut da şi eu seama dacă n-aş avea rinită cronică, din care cauză simţul mirosului îmi este serios afectat. Ceea ce este o binecuvântare vara la metrou dar, iată, nu şi în cazul relatat aici.

Cred că au râs veterinarii de mine o lună.

Buuun. Deci aşa m-am făcut eu de râs din cauza lui Capucino. Voi cum v-aţi făcut de râs de dragul animăluţelor voastre? Că doar n-oi fi eu singura pisicopată…