Peisaj tipic românesc, complet paralel cu realitatea. Sau cu Realitățile. — 27/10/2011

Peisaj tipic românesc, complet paralel cu realitatea. Sau cu Realitățile.

Momentul în care Elan fost a lu Miaiela Rădulescu l-a șutat pe Sebastian Ghiță de pe frecvența Realitatea TV este în atâtea feluri o metaforă a României actuale încât aproape că nu mai e nevoie de comentarii. De ce, în aceste condiții, vă mai pun filmulețul de mai jos, realizat „cu camera ascunsă” de operatorul lui Florin Iepan, care arată cum au decurs lucrurile în platoul „eliminaților”?

În emisiunea care nu s-a mai văzut, adică aia de la televiziunea lui Ghiță, scoasă din eter duminică la ora 18, ar fi urmat să se difuzeze un interviu cu unicul supraviețuitor al masacrului de la Odesa. Foarte puțină lume a mai văzut această discuție. Ca urmare, aceasta a trecut fără niciun efect, ignorată, în timp ce toată lumea scrie și dezbate de trei zile-ncoace rahatul derizoriu al faptului că o televiziune neonorabilă s-a scindat în două. Și de-aia zic: ceea ce s-a petrecut este România, la scară mică, dar cu o fidelitate înspăimântătoare a detaliului.

Este tipic pentru România că privește răpită la manevre de doi bani în loc să facă efortul de a-și cunoaște istoria. Istoria nu este doar trecut, ea ne modelează prezentul (și invers, cum ar zice Lucian Boia), felul în care ne percepem și de raportăm la noi ca popor. Dar în loc să ne înțelegem trecutul, traiectoria și rostul, noi ne uităm la tot soiul de gherțoi penibili cum și-o trag la gioale. Ne hlizim chiar cu admirație, cum făceau Drăgoteasca și Chiriac în studio, în timp ce, discret, oamenii care ar avea ceva de spus, precum invitatul din seara respectivă, se strecoară de colo-colo, stingheriți, fără să priceapă limba străină a acestei agitații meschine. Admirăm mâna care ne-a tras una peste bot și găsim că golănismul este un lucru genial, care merită felicitări. Zicem, ca deșteapta de Drăgoteasca, vai, trăim un moment istoric. Chiar ironic, dacă te gândești că invitatul ei i-ar fi putut spune exact ce înseamnă să trăiești anumite momente istorice și că de dorit ar fi să te lipsești de ele.

Continuarea

Publicitate
Bruxelles — 20/10/2011

Bruxelles

Dacă e marți, e Belgia. Și la fel și miercuri, și joi. Bruxelles mă năucește prin combinația de familiar și neobișnuit; sunt zone care aduc cu bulevardul Magheru, altele care sunt bucățică ruptă din Ardeal și unele care seamănă nu cu centrul istoric din București, dar cu cel din Oradea sigur. Și totuși, ceva nu-i la fel, și nu mă refer la vreme, care ar merita în sine o postare separată; după un timp, impresia se concentrează în două cuvinte: spațiu și finisaj. Totul e mult mai spațios, inclusiv străduțele cu mașini parcate pe lângă bordură. În plus, fațadele clădirilor sunt extraordinar de îngrijite. Criza  are viză de flotant și la Bruxelles, pe bulevardele principale se văd clădiri de închiriat și magazine care s-au închis, dar cumva orașul reușește să nu aibă aerul de dezolare al bulevardelor bucureștene.

Centrul are multe case înalte și înguste, cu câte un apartament pe fiecare etaj, înghesuite unele în altele dar impecabil întreținute. Este evidentă existența unui plan urbanistic: culorile sunt armonizate, n-o să vezi o casă portocalie lângă una verde, iar clădirile de tip office au fost integrate – cât se poate – în peisaj prin adăugarea unor elemente arhitecturale care să se potrivească cu stilul arhitectural al clădirilor vechi.

Un alt lucru pe care-l observi este că belgienii sunt absolut îndrăgostiți de lămpi. La lăsarea serii, prin ferestrele foarte spațioase  se vede lumina lor discretă, pe care locatarii o preferă luminii de plafon.

Continuarea