Marea greșeală a „Dreptei” — 12/12/2016

Marea greșeală a „Dreptei”

rezultatul-votului-alegerile-parlamentare
România, începând de ieri. Sursa foto: Hotnews

Dacă deschizi computerul și vezi roșu în fața ochilor, nu e o iluzie optică, e România, țara în care trăiești. Ieri, o Românie sărăcită și înșelată de corupți i-a votat pe aceiași corupți ca să o sărăcească și să o jefuiască în continuare. Vom merge în continuare în spitale unde intri cu o boală și ieși cu trei, la medici care cer șpagă ca să îți facă tratamente fanteziste, ca doctorul Burnei. Ne vom da copiii la școli din care vor ieși fără să fie capabili să proceseze o informație. Vom da în continuare mită autorităților mari și mici, vom sta în continuare la cozi de opt ore ca să ne preschimbăm permisele și vom aștepta iar trei zile să aflăm rezultatele alegerilor, deși azi ni s-a demonstrat că voturile pot fi numărate și centralizate într-o noapte când organizatorul alegerilor nu fură. Dar înainte să îi înjurăm pe pensionari că au votat sau pe tineri că nu au făcut-o, haideți să mergem cu colindul la cei care chiar sunt vinovați: partidele cărora în lipsa unui alt nume le spunem Dreapta, pentru că partidele-care-nu-sunt-psd ar fi prea lung.

  • Marea greșeală a Dreptei a fost că ea nu s-a adresat niciodată electoratului PSD, ca și cum bazinele electorale ar fi un dat al sorții, nu ceva ce se poate schimba. A presupus că intelectualii nu au de ales decât să voteze cu ea (greșit) și că oamenii cu venituri reduse nu pot fi deturnați. A crezut că urbanul îi aparține de drept: altă greșeală. Și în urban  găsești oameni săraci, că România nu e o țară de metropole. Nimeni de pe dreapta nu a venit cu un mesaj, cu o ofertă țintită către această categorie, deși statistic ea era mult mai numeroasă. Nimeni de pe dreapta nu s-a ostenit măcar să le vorbească acestor cetățeni ai României într-o limbă pe care ei s-o priceapă, cu mesaje anume gândite, în loc să le rostogolească pe deasupra capului sloganuri fără conținut. Niciunul dintre partidele de dreapta, ajuns la guvernare, nu a elaborat și aplicat o strategie de micșorare a discrepanțelor dintre sat și oraș, deși a te naște la țară acum, în România, înseamnă deja să ai cu 50% mai puține șanse. Plus că nu doar satul este o problemă. La nivel național, o cercetare a INS publicată în septembrie arăta că o familie din trei are restanțe repetate la plata utilităților și că 46% dintre gospodării au dificultăți cu plata cheltuielilor curente. Poate ar fi fost bine să citească și cineva de pe dreapta cercetarea asta; nu s-ar mai mira azi de rezultatul PSD. Când de abia te ajungi de pe o zi pe alta, ăla care îți promite că îți mai dă 50 de lei în plus e mai bun decât ăia care promit eradicarea sărăciei, echitate socială și alte cuvinte de-astea mari care nu-ți țin de foame. Înainte să-i judecați pe oamenii ăștia că votează cu PSD, gândiți-vă dacă ați fost vreodată în locul lor.
  • Cealaltă greșeală mare a Dreptei, ei, o să râdeți, o să pară naiv, dar cealaltă mare greșeală a dreptei e că, ajunsă la putere, s-a dovedit la rândul ei coruptă, lacomă, pusă pe căpătuială și deloc dispusă să dezrădăcineze sistemul de pile-șpagă-corupție care și-a întins rădăcinile de sus până jos în România. Am avea dreptul să-i înjurăm pe cei care au votat cu PSD sau au stat acasă dacă ar fi avut de o parte pe hoții și corupții din PSD și de alta pe cinstiții din PNL, PMP (că de USR unii nici n-au apucat să audă) și ar fi votat cu corupții. N-a fost așa. Din lăcomie, sete de căpătuială și egoism, Dreapta și-a anulat viitorul politic pentru o avere pe care oricum amenință să i-o ia DNA-ul. (Asta dacă nu-i salvează Dragnea acum că ajunge la guvernare.)
  • Sigur, o altă greșeală, a PNL mai ales, a fost că a defilat cu aceiași oameni impopulari și corupți. Alinuța și Blaga oricum tot zero capital electoral au adus partidului: dacă ar fi avut curajul să se retragă în planul doi și să lase la conducere o garnitură tânără, chiar și lipsită de notorietate, nu puteau ieși mai rău. Celor de la USR le-a mers și ei nu aveau filialele și notorietatea PNL.
  • Despre Băsescu ce să mai zic? Orice urmă de capital pe care și-ar fi putut-o conserva după plecarea de la Cotroceni și-a irosit-o prin discursul aproape identic cu al PSD-ului la adresa DNA și prin plasarea pe liste a unor oameni cu probleme în justiție, cum ar fi Dan Andronic, plus prin înghițirea resturilor râncede numite UNPR, care votanților lui de odinioară le-au stat în gât.

Aici ar trebui să fie o încheiere. N-am niciuna. Aștept cu interes să văd dacă PNL-ul se va rupe între PSD, ALDE și PMP (foștii pedeliști mai ales) și dacă USR va reuși să ia din capitalul liberalilor. În rest răbdare și lămâie, că o să avem nevoie de ambele timp de patru ani.

Publicitate
Nu mă mai deranjează că votez „anti” — 09/12/2016

Nu mă mai deranjează că votez „anti”

PSD este cel mai bun agent electoral. Al altora. Și uite așa au reușit Dragnea și Ponta, încă o dată, nu doar să mă facă să mă duc la vot, ci să-i mobilizeze în această direcție și pe soră-mea și frate-meu, care nu-s niște împătimiți ai procesului electoral. Ca urmare, ne deplasăm cu toții la Buzău ca să votăm duminică.

Mă plângeam că nu știu cu cine să votez. Dar după campania asta plină de minciuni grosolane (gen Soroș vrea să stăpânească România, Cioloș fiul lui Soros, Soroș în spatele incendiului de la Colectiv!!!!!!!!) nu mă mai deranjează deloc să votez „anti”. E un motiv foarte bun să te duci la vot ca să-i scuipi în bot pe ăștia care nici măcar nu se mai deranjează să te mintă și ei mai elaborat și care, prin jegul ăsta de campanie, au întors România nu pe timpul lui Ceaușescu, ci mai înapoi, pe vremea lui Dej, când s-au pus bazele prostirii acestui popor. E un motiv foarte bun să votezi ca să nu lași țara pe mâna unora care nu se pot opri din furat nici cu DNA-ul la ușă și care ne-ar vrea pe toți proști, săraci și dependenți de ei. În momentul de față suntem cu toții ostaticii actualei clase politice care a ignorat toate semnalele în acest sens ce i-au fost trimise și singura șansă de a ni-i da jos din cârcă pe paraziții ăștia este duminică, la vot.

Dacă partidele tradiționale nu sunt deloc preocupate de primenirea rândurilor lor, este de datoria mea să o fac, trimițând în Parlament un partid cu oameni care nu cunosc clădirea decât pe dinafară, chiar dacă asta înseamnă că și politica o cunosc cam tot așa. În patru ani, s-or ridica dintre ei unii care să poată guverna competent, dacă o mai rămâne ceva de guvernat. Da, ăia de la USR sunt stângaci și nu întotdeauna convingători, dar bine că ați mers voi drept de la primii pași și n-ați căzut în fund! Cu liberalii nu am de gând să votez pentru că a). nu i-am iertat încă pentru USL și b). nu vreau cumva să rămână Alina Gorghiu cu impresia că a făcut ceva bine.

Mă gândeam la un moment dat, dintr-un calcul pervers, să votez cu PMP, pe ideea că USR oricum intră în Parlament, iar dacă PMP-ul, fiind la limită, ratează pragul, voturile lui prin redistribuire tot la PSD ar ajunge în cea mai mare parte. Din păcate nu mă pot autoconvinge să mai pun ștampila pe Băsescu, nici măcar din pragmatism.

Teaser: Planeta gunoaielor — 03/12/2016

Teaser: Planeta gunoaielor

stiinta-tehnica-61-smallIată un fragment din cea mai recentă povestire pe care am scris-o, „Planeta gunoaielor”, publicată în numărul din noiembrie al revistei Știință&Tehnică. Primul meu text SF, unul despre oameni care trăiesc, la propriu, în groapa de gunoi a Universului.

Planeta gunoaielor

Laura Sorin

Mă feresc și lanțul ranforsat îmi șuieră pe la ureche. Îmi proptesc stânga – cu tot cu boxul electronic – în mutra Slinosului și-l văd dând îndărăt cu masca spartă și cu obrazul amorțit. N-am vreme să văd ce fac ceilalți Îndrăzneți. Caut din ochi un alt Surtuc Galben și sar pe el. O ghioagă cu ghinturi șuieră undeva în apropiere și un cuțit scrâșnește în contact cu pieptarul din polifibră al altcuiva.

De jur împrejur, ca niște năluci în ceața cafenie, veghează nepăsători roboții de pază.

Cât vezi cu ochiul și adânc sub picioarele noastre se întind straturile de gunoaie ale generațiilor prezente și trecute, la care noile transporturi adaugă periodic dealuri, ravine, platouri.

Mă mănâncă degetele să scot blasterul, dar în Groapa de Gunoi nu-i voie cu arme energetice, cel puțin acolo unde te pot vedea roboții de pază. Îmi avânt ranga prin aer, gata să-i dau o lovitură devastatoare Slinosului, dar acesta dispare brusc și simt că terenul îmi fuge de sub picioare. În imensa masă de fiare vechi, electronice uzate, pantofi, mobilier de plastic rupt, se deschide o pâlnie, ca un vârtej de apă, gata să absoarbă fără mofturi Îndrăzneți și Slinoși deopotrivă. Platoul denivelat pe care ne-am încăierat se transformă cu iuțeală într-un crater. Două Surtuce Galbene alunecă zbătându-se spre gura lacomă și strâmbă. Mă ridic în picioare și îmi acționez cizmele propulsoare, dar e greu să îți iei avânt pe un teren în mișcare. Aterizez prea departe de buza craterului și mă târăsc în susul pantei, în timp ce râul de deșeuri de sub mine curge din ce în ce mai repede. Deasupra, cerul cenușiu, pe care soarele e o minge roșie, ștearsă, se vede ca de pe fundul unui puț.

Am ajuns aproape de buza prăpastiei, când aceasta se surpă sub ochii mei. Urlu de furie în interiorul măștii și, tocmai atunci, un braț metalic numai cabluri și tije se întinde și mă prinde de mână, trăgându-mă sus, în siguranță. JRK-20 mă pune jos, mă privește fără o vorbă, cu ochiul lui funcțional sclipind sumbru, și se îndepărtează șchiopătând. Pe Groapa de Gunoi, cunoscută cândva drept planeta Galaction, până și paznicii sunt defecți. Asta-i umilința supremă, să-ți salveze viața ticălosu’ de JRK, dar oricum, când ajungi cetățean al Gropii mare mândrie nu ți-a mai rămas.

Și gata. Ne adunăm și ne numărăm. Trei camarazi dispăruți, striviți sau sufocându-se lent undeva sub masa de deșeuri. Slinoșii au pierit, parcă i-ar fi înghițit pământul. Poate i-o fi și înghițit, cine știe. Îndrăzneții stau o clipă cu capul plecat, apoi se împrăștie explorând noul peisaj, în speranța că alunecarea de teren va fi dezgropat ceva de valoare. Pe Galaction, oamenii sunt mai puțin prețuiți ca deșeurile, ăsta-i adevărul.

Cotrobăi prin nimicuri, dar nu mi-e mintea la asta. Mă întreb ce-a provocat alunecarea de teren. Poate undeva, în adâncuri, a cedat vreo structură care ruginea în pace încă de când era bunica ADN sau poate a fost un plastivorm bătrân și lacom. Mă mai întreb de ce au încercat Slinoșii să își bage primii nasul în transportul de deșeuri de pe Hymera Tertius, când se știe că pe sectorul ăsta al Parcelei 13 noi, Îndrăzneții, avem prioritate.

Robotul îmi răsare brusc înainte din pâcla cafenie. Androizii defecți, executând în buclă o anumită mișcare, sunt o priveliște obișnuită în Groapa de Gunoi. Se văd câțiva chiar acum, unul care lecturează la nesfârșit aceleași două pagini din biblioteca virtuală a minții lui și altul care mereu trage după el în lesă câte un câine mort. Chestia e că după ce petreci ceva timp în Groapă ajungi să-i știi pe toți, iar ăsta care mi-a tăiat calea nu-i dintre ei. E elegant. Carcasa argintie e lucioasă în ciuda zgârieturilor, membrele, prelungi și grațioase, curba de metal a obrazului, perfectă. Pe planeta asta a ciurucurilor, e, probabil, singurul lucru frumos. Și eu n-am mai văzut ceva care să fie pur și simplu frumos de pe vremea când eram cetățean al Geraniei.

– Bună seara, domnule, mă salută robotul. Îmi puteți spune unde mă aflu?

– E dimineață, de fapt, și ești pe Galaction, spun eu.

Robotul, fiind robot, nu se arată șocat. Se întoarce și dă să plece.

– Stai așa! zic eu. Robot, identifică-te!

– Sunt SMRT-376, robot de companie de clasa A. Am funcții pentru lectură, muzică, conversație, cosplay, sex real și virtual.

Cu pulsul iuțit, mă uit în jur. Nu-i văd pe ceilalți Îndrăzneți, ceea ce înseamnă că nici ei nu mă văd pe mine. E bine. Robotul ăsta ar putea fi șansa mea.

– Vino!

Acționez comanda gliderului și în ceață, undeva spre dreapta, se ivește o luminiță roșie. Mă împleticesc până acolo pe terenul neregulat, cu robotul după mine. Gliderul e un model de acum cinci ani și după zece minute de zbor se cam lasă spre dreapta, dar cu vopseaua gri pe care i-am dat-o de curând zău că n-arată rău. Îl încalec, îl ridic la înălțimea regulamentară de o jumătate de metru, apoi activez harta și-l las să-și găsească singur drumul. În dreapta mea scânteiază stins în ceață focurile forjelor și atelierelor familiale de reciclare cărora ThelonCorp le îngăduie să contribuie la procesul de reciclare pe câțiva bănuți.

– Ce defect ai? întreb robotul.

– Niciunul, domnule, îmi răspunde el politicos. Niciunul despre care să știu.

– Las’ c-aflăm noi imediat, zic.

Simt Zebulonul înainte să-i văd forma mătăhăloasă prin perdeaua de smog. Mi-l anunță mirosul acru al incineratorului care convertește deșeurile în energie, asigurându-ne 12 ore de curent pe zi și o baie caldă pe săptămână. Mai mare decât un complex de locuințe și mai mic decât un oraș, e adăpostul nostru, al deșeurilor umane. Mai multe containere imense, destinate comerțului extraplanetar, sudate la un loc, în linii drepte, alcătuiesc străzile. În pereții acestora se deschid containere mai mici, cu o latură decupată, care formează străduțe sau adăposturi colective și individuale, baruri, ateliere. Filtre de aer recondiționate fac atmosfera dinăuntru ceva mai respirabilă decât cea de afară.

În fața intrării zumzăie glidere și respirociclete. Îl parchez pe al meu și îi zic robotului:

– Prefă-te defect!

Robotul se oprește brusc.

– Stăpânul meu mi-a zis să mă ascund, spune el.

– Păi asta și facem, îl asigur eu.

Pătrundem prin ușa etanșă și pornim pe coridoarele cu pereții acoperiți de țevi, cabluri și graffiti. Alături de mine, robotul își târâie un picior, clătinându-și capul și scoțând un bâzâit surd. E convingător. Îl conduc pe lângă ateliere care își expun produsele în stradă și pe lângă locuințe personale în fața cărora se joacă veseli copii cu ochi prea mari și brațe prea subțiri. Lumina lucește pe craniile rase ale trecătorilor, iar zumzetul mulțimii e punctat ici și colo de accese de tuse care îmi reamintesc că trebuie s-o șterg de pe planetă înainte să pună cancerul gheara pe mine. Trec de atelierul de umflat plasticle și cotesc la dreapta, către atelierul Ginei.

Gina, Gina-Mașina, bună la electronică și bună la pat, o bucățică nemaipomenită în ciuda protezei de oțel care îi înlocuiește piciorul drept. Și l-a pierdut într-un accident pe autostrăzile ca niște focuri lichide ale Holariei, și odată cu asta coeficientul social i s-a dus în jos, a urmat declasarea locativă, scăderea coeficientului de integrare la locul de muncă și așa mai departe. Bărbat-su, firește, a divorțat imediat și i-a luat și copilul, ca să nu ajungă toată familia la groapa de gunoi. Oricum, Gina se numără printre cei care s-au adaptat, deși numai ea știe ce-o fi în sufletul ei. Mă întâmpină cu un sărut pe buze și se apucă să se învârtă imediat în jurul robotului, cuplându-l la computerul ei și rulând diagnostice pe care nici nu le înțeleg.

– N-are nimic, zice ea scuturându-și peruca neagră.

– Adică vrei să zici că vreun idiot a aruncat un robot perfect funcțional?

– Așa s-ar părea, ridică ea din umeri. Poți să scoți bani buni pe el de la Bill Juma’ de Cașcaval. Acum stai să vedem ce noutăți are pentru noi, zice ea.

Nu mai avem conexiuni intracraniene. Ecranele colective nu difuzează decât divertisment penibil și propagandă guvernamentală. Memoriile roboților, așa defecți cum sunt de obicei, le mai oferă locatarilor Gropii câte o veste despre cum merg lucrurile în restul galaxiei civilizate. Pe mine nu mă interesează, dar pe Gina da. Când ai lăsat o familie în urmă, a afla lucruri despre planeta pe care ai locuit e ca și cum ai primi o scrisoare de acasă.

– Extra! exclamă Gina. E robotul unui fost ministru galactic, Cassio Selznick. Parc-am auzit de el.

Eu dau din umeri ca unul pe care îl doare fix în dos de politică.

– Ți l-aș mai lăsa, dar e o marfă care trebuie vândută repede…

Bag mâna în tașcă și îi întind un pantof albastru, fără toc, pe care l-am cules înainte de încăierarea cu Slinoșii. Ginei îi plac pantofii, chiar dacă nu mai poartă decât unul. Ea își freacă obrazul de al meu și eu îmi amintesc, înfiorat, de locul unde metalul întunecat al protezei se încleștează pe carnea albă a pulpei ei. Îmi place să-mi plimb buzele pe locul ăla, dar acum n-am timp. Trebuie să pun robotul la adăpost.

Restul, după cum ziceam, în Știință&Tehnică.