Viața mea ca un infarct

Ora 18.30. Eu muncesc de nebună la serviciu, făcând trei chestii deodată. Sună telefonul. Eu îmi răsfoiesc în grabă carnețelul de lucru, încercând să-mi dau seama care dintre cele trei numere trecute acolo mă sună, în final, înapoi. Niciunul. Răspund.

Mama: Mi-au furat teleonul. Sună să-l blocheze!

Eu (gândindu-mă că telefonul ei e pe numele meu și factura la fel): Of, da, bine!

Închid telefonul și realizez că a: numărul meu de serviciu e pe Orange, nu pe Vodafone și că b: probabil trebuie să le dau codurile alea sau ceva. Care sunt acasă, adică în cealaltă parte a Bucureștiului. Dacă or mai fi și acasă, că eu am numărul ăla de mult, i l-am cedat mamei și mai de mult, iar hârtiuțele cu codurile naiba știe unde sunt.  Și codurile alea or fi pentru blocat aparatul sau pentru blocat cartela? În mintea mea, factura începe să treacă de un milion.

Mama (sună din nou): Ei, ai vorbit?

Îi explic cum stă treaba și că, probabil, trebuie să mă duc direct la un magazin Vodafone. Mama zice: Du-te!

Mă duc la șefu, predau treaba, mă scuz, decolez din post. În metrou, pun mâna pe telefon și sun la mama. Sună. Degeaba.

Publicitate

Buy, buy, baby! Sau despre lansare și alte nebuloase…

Probabil că, după ce v-am bătut atâta la cap cu antologia, ar trebui să vă spun și cum a fost lansarea, numai că practic s-a terminat înainte să-mi dau seama ce se întâmplă. Și, cum am ajuns acolo cu cinci minute înainte și într-o fugă – jurându-mă, firește, că niciodată n-o să mai ajung în halul ăsta de înghesuită de timp – nici de poze nu am apucat să mă ocup, așa că n-am.

Ce pot să vă spun este că ne-am îmbrăcat cu toții în negru și am încercat să arătăm cât mai gotici, că a venit o mulțime de lume, că editorul, Oliviu Crâznic, a ținut un discurs scurt în care a spus și ceva drăguț despre mine, după care s-a făcut pierdut, subit și fără să-și ia la revedere, într-o ceață atât de deasă încât eu nu știu nici până în ziua de azi ce s-a întâmplat cu el, mai ales că și blogul pare să-i fi dispărut, că nu s-a făcut nicio poză de grup, ceea ce e păcat, întrucât cred că ar fi ieșit trăsnitor de mișto și că m-am trezit deodată dând autografe. Asta înseamnă că am stricat cu scrisul meu îngrozitor o grămadă de cărți care ar fi fost mult mai frumoase fără aceste decorațiuni, dar măcar m-am străduit să fac niște dedicații cât mai personalizate, acolo unde s-a putut, firește.

Este de prisos să precizez că primul autograf l-a căpătat voicunike.