Drumul spre casă (II) — 28/01/2011

Drumul spre casă (II)

(continuare)

Am zis, cântărindu-mi foarte bine cuvintele:

– Ştii, nu mi-e foarte clar ce conţine exact fişa postului. Adică, despre ce vorbim aici?

– Nici eu nu ştiu…

– … că n-am mai avut niciodată…

– … un nazgul.

Am răsuflat ceva mai uşurată, deci nu putea fi cine ştie ce.

– Cineva, aşa,

– … care să aibă grijă…

– … de tine…

– … să-ţi zică…

– … pe unde…

– Vecine, fii atent pe unde zbori! am urlat eu.

– … să zbo….

Drept e că văzusem că ne apropiem cam mult de căminul Leu – ăla înalt – dar pân la urmă Domnul Balaurexu avea două capete care se uitau în direcţia de zbor, aşa că nu m-am gândit să-l avertizez decât în ultimul moment. Ca urmare, ne-am izbit în plin de clădire. Toate geamurile de la etajul nouă s-au făcut ţăndări, borcanele cu mâncare ale studenţilor au căzut de pe pervazuri pe caldarâm ca o ploaie şi cineva a început să ţipe: „cutremur!”. Continuarea

Publicitate
Drumul către casă — 25/01/2011

Drumul către casă

(continuare)

Nu-i uşor să opreşti un taxi când la doi metri de tine, pe trotuar, se lăfăie ditamai balaurul. Domnul Balaurexu şi Voicunike îşi tot luau la revedere unul de la altul, bătându-se pe spinare, zicîndu-şi unul altuia „zmeule” – ceea ce, am dedus, e de bine – tot amintindu-şi faze din cărţi pe care le citiseră, râzând, în fine, ştiţi voi cum e cu iubitorii ăştia de cărţi care beau citesc împreună până la trei dimineaţa. Bebe s-a dus după colţ şi a reuşit să pescuiască un taxi pentru mine, dar când taximetristul a dat cu ochii de balaur a întors maşina şi a demarat ca la raliu.

Auzind scrâşnetul frânelor, Domnul Balaurexu s-a uitat în jur şi a zis:

– Ei, hai…

– …să mai plecăm…

– … şi noi acasă…

A săltat în spinare un geamantan mare, plin cu cărţile cumpărate la târg şi care avea ataşate două curele zdravene, ca un fel de rucsac. După care, înainte să apuc să zic ceva, m-a săltat şi pe mine în spinare.

Problema când întâlneşti un balaur este că el conţine atâta balaur încât n-ai cum să-i observi toate aspectele şi unele mărunţişuri îţi mai scapă. Deşi nişte aripi cu o deschidere de 10 metri nu-s chiar un mărunţiş. Mă rog, cred că erau zece metri, da cine credeţi c-a stat să le măsoare, că în clipa următoare eram deja în aer, iar Voicunike şi Bebe se făceau tot mai mici în urma noastră. Când a ajuns deasupra Arcului de Triumf, domnul Balaurexu a aterizat în vârful construcţiei. Şi-a întins gâturile, contemplând traficul destul de anemic al nopţii.

Continuarea

Foc şi fum — 23/01/2011

Foc şi fum

(continuare)

M-am decis să tatonez terenul cu grijă:

– Păi şi l-ai lăsat în viaţă? Ce generos din partea ta!

Domnul Balaurexu s-a înroşit atât de tare încât nici nu i s-au mai văzut vânătăile cu care cele trei capete erau garnisite din belşug după lupta cu Voicunike. Din păcate, acesta din urmă mă auzise.

– Ce zice, băi, urâtu ăla?!

– Că el te-a bătut pe tine, a intervenit bebe îndatoritor, înainte să apuc eu să dreg lucrurile.

– Cine mă? Ăla pe mine? s-a ambalat Voicunike. Mamă, să vezi ce geacă din piele de balaur îmi fac io acuma, numa adu-ţi tu moacele alea urâte pe lângă pumnii mei! Ce vrei? În săbii să ne tăiem sau la trântă să ne luăm?

Domnul Balaurexu a pufnit ironic pe nări. Din fericire, de data asta nu eram pe direcţia vântului. Când atmosfera s-a clarificat niţel, Voicunike se metamorfozase iarăşi într-un negru furios.

– Păi ultima dată…

– … când ne-am luat…

– …la trântă…

– …te-am îngropat …

– … până la gât…

-… într-un morman de cărţi! i-a reamintit Domnul Balaurexu cu satisfacţie.

– Ce zici mă, n-ai venit tu ultimul aici, la masă?, a mârâit Voicunike.

– Păi da pentru că am rămas…

– … să pun cărţile la loc…

– … nu ca alţii…

– … cărora nu le pasă…

– … şi le lasă să fie călcate..

– … în picioare! Continuarea

Foc şi pară (II) — 20/01/2011

Foc şi pară (II)

(continuare)

Cei doi au luat poziţiile de luptă. Ca să nu se trezească iarăşi cu gâturile legate laolaltă, Domnul Balaurexu şi le mişca în mod independent, după o schemă complexă care avea un vag efect hipnotic. Când am reuşit să-mi vin în fire, câteva secunde (minute?) mai târziu, Voicunike era agăţat de unul dintre gâturile balaurului şi tocmai îi trăgea un cap în gură. Capul balaurului s-a moleşit, iar Voicunike a sărit cu un chiuit victorios şi s-a agăţat de un alt gât, mai ceva decât Tarzan, scoţând din circulaţie şi cel de-al doilea cap printr-o lovitură bine plasată. Din nefericire pentru el, tocmai când se pregătea să procedeze la fel şi cu ultimul, primul cap a căscat ochii, a privit aiurit în jur şi, dezmeticindu-se, a dat să-l prindă pe Nicu de turul pantalonilor. Acesta i-a trosnit rapid una capului cu numărul trei, apoi a sărit din nou la capul numărul unu. Din nefericire, capul numărul doi tocmai se trezea.

Şi tot aşa, de nu mai ştiam unde să mă uit mai întâi, iar Voicunike se făcuse roşu la faţă.

– Cum dracu se opreşte nenorocirea asta? striga el, ca şi cum Domnul Balaurexu ar fi fost vreo maşinărie scăpată de sub control căreia trebuia numai să-i găseşti butonul potrivit.

Între timp veniseră şi pompierii, cu furtunurile gata să tragă, numai că se poticniseră de rezistenţa neprevăzută a posesorilor de standuri din zonă, care săriseră să-şi apere cărţile expuse. Expuse, adică, pericolului de a fi stropite cu apă sau spumă, răsturnate, călcate în picioare şamd.

Nu ştiu cum se vor fi simţit domniţele alea din vechime când cavalerul şi balaurul se luptau pentru ele. Eu mă simţeam teribil de iritată de ritualurile masculine de curtare, cam stânjenită să fiu centrul atenţiei tuturor şi-mi mai era şi sete de-o bere. M-am uitat în jur şi am dat cu ochii de bebe librarul, care şedea cu braţele încrucişate şi privea încăierarea cu un aer blazat, ca şi cum ar fi zis: „Eh! Mare brânză!”. M-am dat pe lângă el ca o vampă ce sunt şi, una-două, i-am bătut un apropo finuţ cum că nu se cade să lase o biată domniţă să moară de deshidratare. Din trei mişcări experte şi folosind tehnica specială la care recurge când începe ploaia pe neanunţate, bebe a dosit cărţile de la stand el ştie unde, apoi m-a luat frumos de braţ şi am părăsit locul faptei. Am aruncat o privire peste umăr şi m-a bufnit râsul când am dat cu ochii de patru moace în mod egal dezolate, una umană şi trei balaureşti. Domnul Balaurexu încetase să mai bâţâie din capete, iar Voicunike îi atârna de gât ca un soi de ghirlandă de Crăciun cu spiriduş ataşat. Continuarea

Voi ce ziceţi? — 11/01/2011

Voi ce ziceţi?

Întrucât mă tot gândesc şi mă răzgândesc şi nu reuşesc să iau o decizie, am zis să vă întreb şi pe voi, nu de alta, dar tot intră oameni pe-aici în ciuda faptului că eu nu am mai scris de vreo lună şi mă gândesc că le datorez ceva, cumva.

Ideea era să comasez blogul ăsta cu celălalt, Biblioteca Babel, adică să export toate postările de pe acest blog pe ăla şi să continui acolo. De ce? Pentru că nu-i acelaşi lucru să ţii două bloguri sau unul singur, pentru că în felul ăsta consum timp pe care altfel poate l-aş petrece mai productiv pentru mine (adică încercând să scriu povestiri şi nu postări pe blog, că, după cum aţi văzut, a dat mania scrisului peste mine) şi pentru că celălalt blog este situat mai bine decât ăsta, ca trafic şi vizibilitate, aşa că de asta l-aş vărsa pe ăsta în celălalt şi nu invers.

Pe de altă parte, nu ştiu dacă oamenii care vin să citească trăsnăile mele de pe aici au ei chef să citească şi cum îmi dau cu părerea despre cărţi. D-aia şi întreb. Aşadar, iaca poll-ul.