„Un om nu e o insulă, dar oamenii moderni pot fi niște bule solitare care se ciocnesc” — 11/04/2022

„Un om nu e o insulă, dar oamenii moderni pot fi niște bule solitare care se ciocnesc”

Am răspuns la un chestionar al revistei literare „Opt motive”. Rezultatul îl vedeți mai jos.

Cum explici ego⁠-⁠proza: egomanie, exacerbare a sinelui, criză identitară generalizată, groaza ratării, un brav act estetic etc?

Este în primul rând expresia lipsei unei experiențe mai vaste de viață, dar și refuzul uneia. Adevărul este că viața modernă, relativ confortabilă și cu niște etape destul de rigide pe care trebuie să le parcurgi în plan personal și profesional dacă vrei să te conformezi normei, normalului, nu favorizează ieșirea din zona de confort și cunoașterea reală a altor lumi. Dacă adăugăm la asta accentul intens pus pe individ în societatea modernă – toate reclamele încearcă să te convingă că ești special pur și simplu fiindcă te⁠-⁠ai născut, fără alt efort din partea ta, iar filmele și cărțile pun accent pe „omul obișnuit” – nu e de mirare că oamenii – și autorii – au tendința să se întoarcă spre sine, să se preocupe excesiv de ego⁠-⁠ul lor, de imaginea pe care o proiectează către alții și de imaginea pe care o proiectează în interior, către sine. Suntem atât de preocupați de noi înșine, încât ajungem să cunoaștem cu adevărat foarte puțini oameni, chiar și pe cei de lângă noi.

Un om nu e o insulă, dar oamenii moderni pot fi niște bule solitare care se ciocnesc unele de altele în zumzetul propriului monolog interior. Sigur, adevărata cunoaștere de sine, cu condiția să fie sinceră, ar putea fi o aventură, dar pentru a adânci cunoașterea de sine trebuie să schimbi mediul în care evoluezi, să te pui la test – să vezi cine ești în alte condiții de temperatură și presiune decât cele care-ți sunt firești. Or este foarte greu să te smulgi din confortul hipnotic al bingingului, facebookului și shoppingului de la hypermarket și din rutina muncă-serviciu, mai ales că mulțimea de lângă tine în direcția aia te poartă. E drept, poți să-ți părăsești locul în societate mai ușor ca în alte epoci, dar de ce ai vrea s⁠-⁠o faci?

Toate astea, evident, cele de mai sus și tot ce voi mai scrie, mă vizează și pe mine. Nu mă socot, în niciun fel, o excepție.

Restul răspunsurilor – aici:

Publicitate
Nu au rușii monopolul pe cruzime — 10/04/2022

Nu au rușii monopolul pe cruzime

Am vești proaste pentru voi: ăia care râd la postările despre genocidul din Ucraina, care vă anunță superior că nu pun ei botul la falsuri și fac mișto de Zelenski că-și apără țara sunt exact ăia care, la o adică, ar face ce face și armata rusă invadatoare: ar trage în copii ca să se distreze, că doar nu-s copiii lor, ar viola, ar încărca mașini de spălat, televizoare și haine și le-ar căra acasă la nevesticile lor cu FB-ul plin de citate existențiale, inimioare și mesaje pioase despre credință.

Mi-e rușine mie de gâștele proaste care n-au nici măcar o tresărire când citesc știri despre copii și fete tinere violate sau despre soți smulși de lângă familii și împușcați în cap. Nici măcar un vag semn de întrebare că poate e adevărat și atunci e ceva îngrozitor? Niciun fior de îndoială că, bă, eu nu mi-am însușit ca lumea regulile gramaticii, care se predau la clasa a treia, dar am pretenția să pricep politica mondială după un curs scurt, de o lună, făcut aici, pe FB? Dacă voi chiar credeați că femeile nu ar porni niciun război, fiindcă-s ființe sensibile și pline de compasiune, citiți aberațiile pe care le pot scrie unel dintre ele și mai gândiți-vă o dată!

Serios, îmi pare rău că v-o zic, nu au rușii monopolul pe cruzime, meschinărie, miopie și autosatisfacție groasă ca slănina râncedă gen „numai mie să nu mi se întâmple”. Ăștia sunt printre noi, sunt dintre noi și sunt mulți. Sunt ăia care spun că tinerii de la Colectiv meritau să moară că erau sataniști, fără să se pună o clipă în locul părinților și să vadă cum ar fi să scrie cineva așa despre copiii lor. Sunt ăia care s-au crezut nemaipomenit de deștepți și de spirituali pentru că au scris covrig în loc de COVID și vaxin în loc de vaccin, demonstrând, încă o dată, ce ziceam mai sus: că nu depășesc, intelectual și emoțional, nivelul unor copii de clasa a treia. Sunt ăia care se milogeau de PIedone să candideze din nou la sectorul 4 că nu le-a mai strâns nimeni frunzele de pe jos de când a demisionat el (după Colectiv). Dă-i la naiba de tineri morți, lor să le strângă frunzele de pe jos. Sunt ăia care l-au votat în sectorul 5. Sunt toate proastele care o plâng pe Elena Udrea după condamnare, că „săraca, ce dreptate s-a făcut, cum să desparți o Mamă de copilul ei?” dar n-au compasiune pentru copiii omorâți din Ucraina, pentru ăia care și-au văzut părinții împușcați și pentru cei care s-au pomenit smulși din confortul lor și duși de părinți oriunde numai să-i scape de război. Și sunt ăia care de 30 de ani votează cu hoți dovediți și le plâng de milă când sunt băgați la pușcărie, că „doar n-a furat el/ea toată țara” și „a mai și făcut.” Sunt cam aceiași, există o suprapunere aproape perfectă pe toate temele astea. Cine pune botul la una, a pus botul și la celelalte, aproape fără excepție.

Și ni se cere să îi înțelegem pe oamenii ăștia. Să fim politicoși cu ei. Să nu-i jignim. Să le acceptăm părerile, că au și ei dreptul la opinie. Nu înțeleg ce ar fi de respectat la unii care cred că armata rusă a invadat Ucraina politicos, adunând gunoiul după ea, plantând panseluțe și toaletând copaci și când colo nerecunoscătorii de ucraineni au înnebunit și s-au apucat să se omoare între ei și să dea vina pe ruși. Adică ai două armate: una invadatoare și alta care apără o țară. Cam cât de mononeuronal să fii ca să te întrebi care dintre ele comite atrocități?

Am încercat o vreme să mă conving că negarea asta e pur și simplu un refuz al unora de a admite că asemenea orori sunt posibile. Nu vrei să crezi că oamenii chiar își mai pot face așa ceva unii altora, și atunci preferi să crezi în trucaje, conspirații și extrase din filme artistice, căci raalitatea e prea cruntă ca să-i faci față. Dar citindu-le comentariile nu mai cred asta. Cred că nimic nu le-ar putea răni sensibilitatea, pentru că n-au. Și dacă n-ai compătimire și sensibilitate, drumul până la ce face acum mujicul rus nu e lung, dacă s-ar întruni condițiile potrivite.

Clasicii literaturii fantasy, la pas — 23/01/2021

Clasicii literaturii fantasy, la pas

Din această lună, voi publica în revista online Galaxia 42 o rubrică destinată clasicilor literaturii fantasy. Dacă pe clasicii SF-ului i-am cunoscut în traducerile din anii 90 și din reeditările ulterioare, fantasy clasic nu prea s-a tradus la noi și este chiar păcat. Pentru că ratăm bijuterii cum este „The Broken Sword” de Poul Anderson, cu care am deschis această rubrică.

Mai multe, aici:
https://galaxia42.ro/recenzii/clasicii-literaturii-fantasy/spada-franta-a-lui-poul-anderson-la-nord-de-tolkien-8899.html

Planeta gunoaielor (1) — 23/06/2020

Planeta gunoaielor (1)

Mă feresc și lanțul îmi șuieră pe la ureche. Îmi proptesc pumnul – cu tot cu boxul paralizant – în mutra Slinosului și-l văd dând îndărăt cu masca spartă și cu obrazul amorțit. N-am vreme să văd ce fac ceilalți Îndrăzneți. Caut din ochi un alt surtuc galben și sar pe el. O ghioagă cu ghinturi șuieră undeva în apropiere și un cuțit scrâșnește în contact cu pieptarul din polifibră al altcuiva.
De jur împrejur, ca niște năluci în ceața cafenie, veghează nepăsători roboții de pază.
    VEZI AICI LISTA EPISOADELOR
Cât vezi cu ochiul și adânc sub picioarele noastre se întind straturile de gunoaie ale generațiilor prezente și trecute, la care noile transporturi adaugă periodic dealuri, ravine, platouri.
Mă mănâncă degetele să scot blasterul, dar în Groapa de Gunoi nu-i voie cu arme energetice, cel puțin acolo unde te pot vedea roboții de pază. Îmi avânt ranga prin aer, gata să-i dau o lovitură devastatoare Slinosului, dar acesta dispare brusc și simt că terenul îmi fuge de sub picioare. În imensa masă de fiare vechi, electronice uzate, pantofi, mobilier de plastic rupt, se deschide o pâlnie, ca un vârtej de apă, gata să absoarbă fără mofturi Îndrăzneți și Slinoși deopotrivă. Platoul denivelat pe care ne-am încăierat se transformă cu iuțeală într-un crater. Două Surtuce Galbene alunecă zbătându-se spre gura lacomă și strâmbă. Mă ridic în picioare și îmi acționez cizmele propulsoare, dar e greu să îți iei avânt de pe un teren în mișcare. Aterizez prea jos, sub buza craterului și mă târăsc în susul pantei, în timp ce râul de deșeuri de sub mine curge din ce în ce mai repede. Deasupra, cerul cenușiu, pe care soarele e doar o minge roșie, ștearsă, se vede ca de pe fundul unui puț.
Am ajuns aproape de buza prăpastiei, când aceasta se surpă sub ochii mei. Urlu de furie în interiorul măștii și, tocmai atunci, un braț metalic numai cabluri și tije se întinde și mă prinde de mână, trăgându-mă sus, în siguranță. JRK-20 mă pune jos, mă privește fără o vorbă, cu ochiul lui funcțional sclipind sumbru, și se îndepărtează șchiopătând. Pe Groapa de Gunoi, cunoscută cândva drept planeta Galaction, până și paznicii sunt defecți. Asta-i umilința supremă, să-ți salveze viața ticălosu’ de JRK, dar oricum, când ajungi cetățean al Gropii mare mândrie nu ți-a mai rămas.
Și gata. Ne adunăm și ne numărăm. Trei camarazi dispăruți, striviți sau sufocându-se lent undeva sub masa de deșeuri. Slinoșii au pierit, parcă i-ar fi înghițit pământul. Poate i-o fi și înghițit, cine știe. Îndrăzneții stau o clipă cu capul plecat, apoi se împrăștie explorând noul peisaj, în speranța că alunecarea de teren va fi dezgropat ceva de valoare. Pe Galaction, oamenii sunt mai puțin prețuiți ca deșeurile, ăsta-i adevărul.
Cotrobăi prin nimicuri, dar nu mi-e mintea la asta. Mă întreb ce-a provocat alunecarea de teren. Poate undeva, în adâncuri, a cedat vreo structură care ruginea în pace încă de când era bunica ADN sau poate a fost un plastivorm bătrân și lacom. Mă mai întreb de ce au încercat Slinoșii – cum le zicem noi, sau Surtucele Galbene, cum își zic ei – să își bage primii nasul în transportul de deșeuri de pe Hymera Tertius, când se știe că pe sectorul ăsta al Parcelei 13 noi, Îndrăzneții, avem prioritate.
Robotul îmi răsare brusc înainte din pâcla cafenie. Androizii defecți, executând în buclă o anumită mișcare, sunt o priveliște obișnuită în Groapa de Gunoi. Se văd câțiva chiar acum, unul care lecturează la nesfârșit aceleași două pagini din biblioteca virtuală a minții lui și altul care mereu trage după el în lesă câte un câine mort. Chestia e că după ce petreci ceva timp în Groapă ajungi să-i știi pe toți, iar ăsta care mi-a tăiat calea nu-i dintre ei. E elegant. Carcasa argintie e lucioasă în ciuda zgârieturilor, membrele, prelungi și grațioase, curba de metal a obrazului, perfectă. Pe planeta asta a ciurucurilor, e, probabil, singurul lucru frumos. Și eu n-am mai văzut ceva care să fie pur și simplu frumos de pe vremea când eram cetățean al Geraniei. Continuarea

Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun (9) — 15/05/2020

Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun (9)

(continuare)

La prima vedere, nu există nicio legătură între TYrsen și firmele care o ofertează pe Faya. Poate așa o fi înhățat-o și prima oară: nu de pe stradă, cu scandal, ci dintr-o clădire în aparență respectabilă de birouri, unde fata s-a dus să se angajeze în încercarea de a scăpa de căsătoria forțată. Mi se face milă de copila asta neiubită, care s-a chinuit atâta să-și țină capul deasupra apei numai ca să se scufunde tot mai mult la fiecare mișcare. Cred că știa și ea că n-are nicio șansă, de aici fumatul, chiulitul, băieții…
Clădirea în care intră Dangor purtând chipul Fayei e un imobil nici prea-prea, nici foarte-foarte, din zona rezonabilă a Nomenslei, aia unde nu riști să ți se taie gâtul cât timp e lumină. Stau la pândă, cu chipul lui Dawood, monitorizându-i iGlass-ul dintr-o mașină parcată trei străzi mai încolo. Văd prin ochii ei zâmbetul drăgălaș al recepționerei, mocheta cenușie, săgeata roșie de pe perete care o călăuzește pe culoare – înregistrez imediat traseul –, o încăpere neutră în care o întâmpină o corcitură de aquarian cu ostrih. Faya își pune iGlass-ul pe birou, de unde acesta continuă să transmită bine mersi, deși acum nu mai văd decât solzii de pe dosul palmelor femeii care îi va lua interviul.
Apoi brusc imaginea se întrerupe.
Fir-ar să fie! E un dispozitiv de bruiaj! Cum de nu m-am așteptat la asta?!
Țâșnesc afară din aeroglisor și străbat în goană cele trei străzi. Doi cumpărători de la un stand de plăcinte își leapădă deghizările și se reped după mine. Mai multe glisoare sosesc în viteză. I-am înconjurat!
Pătrundem în goană în clădire, ignorând exclamațiile fetei de la recepție. Oameni se ivesc în ușile birourilor și ne văd trecând în trombă. Suprapun înregistrarea primită de la Dangor peste decorul real și mă reped către biroul în care e închisă. Coridorul cotește la stânga, apoi la dreapta… și deodată izbucnește strident o alarmă de incendiu.
Ușile birourilor se dau toate de perete și mă pomenesc luptându-mă cu un val de oameni care se năpustesc în direcția opusă. Se îmbrâncesc, cad, se lovesc, țipă. Scot boxul cu electroșocuri și izbesc cu el în stânga și-n dreapta fără să-mi mai pese. Calc pe ceva moale. Mă izbesc de perete. Îmi activez funcția waterproof a iGlass-ului exact la timp, căci peste câteva clipe din tavan încep să curgă șiroaie de apă.
Treptat culoarul se golește. Nu știu unde-mi sunt camarazii. Nu simt fum de nicăieri, doar apa șiroindu-mi pe față. Urmez drumul întortocheat pe care cine știe câte fete l-or fi parcurs o singură dată și într-un singur sens. Ușa nu e încuiată, dar încăperea e pustie și în ea stăruie un miros subtil de gaz. Îl trag în piept fără să vreau, apoi mă pomenesc bâjbâind după o ieșire secretă cu mâini tot mai grele, cu mișcări tot mai nesigure. Dar continui să caut până mi se face negru în fața ochilor.
Mă trezesc la spital peste jumătate de zi. Lângă patul meu stă Gglouk, foarte nefericit. Dangor a dispărut. Femeia care o intervieva a dispărut. Ieșirea secretă dă într-un tunel care iese undeva lângă un parc de glisoare date la casat. Angajații firmei susțin că nu știu nimic despre operațiunile ce se derulau în micul birou din spate. Patronul firmei e de negăsit.
Ies din spital peste două zile.
În prima dimineață când revin la serviciu, perii rapoartele poliției căutând unul despre un cadavru de femeie. Am unghiile roase până în carne și mă ustură gâtul de cât calmin am fumat. Nu-mi dau voie să simt altceva despre Dangor și dispariția ei. Despre camerele mele pustii și fără miros de scorțișoară. Despre mesajele iritate pe care Gerais mi le lasă pe ambele conturi.
Și, ca întotdeauna în asemenea situații, Rigmor preia controlul.

Continuarea