O zi de păstrat în memorie (I) — 30/08/2010

O zi de păstrat în memorie (I)

Sunt momente sau zile de care o să-ţi aduci aminte şi peste 20 de ani, aşa, fără niciun motiv, pentru că nu reprezintă ceea ce restul lumii ar numi „repere importante”  în viaţa ta. Nu-i vorba nici de primul sărut, nici de prima iubire, nici de ziua când afli că ai luat un examen important. Sunt zile care-ţi rămân în minte pentru că, pur şi simplu, aşa trecătoare şi neimportante cum au fost, viaţa a avut atunci un gust nespus de bun.

Cea mai recentă dintre ele a fost o banală zi de luni din ultima mea săptămână de concediu, care m-a găsit, împreună cu părinţii şi cu frate-meu, într-o excursie ad-hoc de tipul „ia să plecăm undeva în week-end” care ne-a dus până pe malul Lacului Bicaz.

Buuun, păi cel mai sigur mod să mă dai pe mine jos din pat înainte de ora opt şi să fii sigur că nici nu te înjur, nici nu sunt îmbufnată jumătate de zi, este să-mi spui în şoaptă să mă trezesc repede să văd ceva şi apoi să mă duci la uşa de la balcon şi să-mi arăţi asta:

Pisica dormea, împreună cu pisoii ei, pe balconul nostru. Din poză nu se vede prea bine, că am făcut-o prin geam, ca să nu stric tabloul, dar pe cel mai din stânga îl ţine cumva cu piciorul din spate pe după gât.

Cu o seară mai înainte se jucau pe lângă motel şi, când treceam pe acolo, se ascundeau în tufişuri. De dimineaţă, însă

– întâi s-a trezit ăla de la coadă, s-a sculat, s-a întins şi şi-a pierdut locul. Ca urmare, i-a trezit şi pe ceilalţi. După care a început foiala, fiecare se aşeza confortabil, rezemat de alt pisoi; cum se făcea comod, „rezemătoarea” se scula şi aranja într-un mod care să-i convină ei. Şi tot aşa, în combinaţii de trei luate câte doi –

după ce am făcut ochi şi eu şi ei, puii au intrat peste noi în cameră, să le dăm mâncare. În special ăla roşcat care era ăl mai curajos. Nu stătea la mângâiat dar se juca bucuros cu degetele mele, dând delicat cu lăbuţa, fără gheruţe. Pân la urmă a venit şi pisica, să toarcă şi să se lase mângâiată şi atunci puiul a prins şi mai mult curaj şi a venit mai aproape. Era tare nostim: se lăsa mângâiat şi arcuia spinarea, neatent, apoi, când realiza că de fapt eu îl mângâi, fugea vreo trei paşi, venea înapoi, punea o lăbuţă pe genunchiul meu şi cu cealaltă dădea să mă prindă iar de mână. Mă rog, dacă nu vă plac pisicile nu prea aveţi cum să înţelegeţi cât de drăguţă era toată chestia.

După aia am trecut prin cheile Bicazului, care sunt spectaculoase dar pe unde şoseaua s-a dus, la propriu, de râpă şi e dificil de circulat. Ele arată cam aşa (şi pentru că am scris atâta numai ca să vă descriu nişte pisici, ca o obsedată ce sunt, adevăratul subiect, cu tot cu poze, o să-l pun mâine, că acum m-am lungit din cale-afară; fiţi pregătiţi să vedeţi versiunea mea de paradis, preveniţi fiind că eu nu visez la caraibe şi nuci de cocos pe plajă):

Publicitate
Don’t drink and ride — 25/08/2010

Don’t drink and ride

Nu puneţi mâna pe hăţuri sub influenţa alcoolului, mai ales dacă şi calul a băut.

Cu alte cuvinte, am revenit din locurile unde s-a auzit de internet în locurile unde acesta nu numai că există dar şi funcţionează.

Partea bună e că pot să pun poze din concediu. Partea proastă e că mi s-a terminat concediul.

În imaginea de sus este o statuie din centrul oraşului Miercurea Ciuc. Ce mi-a plăcut mie la Miercurea Ciuc este că, în afară de curăţenie, în afară de unitatea stilistică a oraşului (arhitectul-şef sau arhitecţii-şefi, dacă au fost mai mulţi de-a lungul timpului, merită tot respectul pentru asta, că până şi clădirile moderne, de genul sedii de bănci, sediul Electrica sau care e aia acolo respectă linia şi stilul arhitectonic al clădirilor din zonă), ceea ce mi-aplăcut, deci, e că acolo până şi capacele de canal au stil, domle!

Şi morala fabulei este că… — 20/08/2010

Şi morala fabulei este că…

La firma unde lucrează tata au venit reprezentanţii unei anumite etnii la care nu e politicos să te referi că eşti cică rasist, au realizat o breşă în gard şi prin ea au dat să elibereze perimetrul firmei de una bucată matriţă de 200 de kile, din criterii estetice, sunt convinsă, şi ecologice, de asemenea. Paznicul de noapte, un ins fără educaţie şi principii estetice

– care nu înţelege exigenţele stilului minimalist de decorare a curţii şi probabil ascultă Beethoveen, ca un conservator ce este –

a făcut opinie separată în raport cu această viziune hartistică, mâncaţi-aş! şi a chemat poliţia. Realizând cu înţelepciune că nu merită să mori cu principiile artistice de gât şi că nici nu le poţi explica unor gradaţi sculaţi din somn în miez de noapte, decoartiştii au lăsat matriţa şi s-au uşchit.

Veniţi la faţa locului, poliţiştii le-au explicat politicos reprezentanţilor firmei că nu au ce să le facă artiştilor underground menţionaţi mai sus, pentru că la infracţiuni atât de mici nici nu-i mai închid, că şi aşa nu au locuri în puşcării. După care, şeful patrulei s-a uitat în jur şi a zis:

– Da plan de pază aveţi?

Ăia, că hâr, că mâr, n-aveau!

– Da casă de valori cu cod aveţi?

Nici de-asta n-aveau!

– Aaaa, grav, 20 de milioane amendă!

Morala nr 1: Hoţul cu un păcat, păgubaşul cu o amendă.

Morala nr 2: Poliţia nu vine niciodată degeaba, găseşte ea ceva.

Acuma eu sunt de acord că, dacă legea cere plan de pază şi alea-alea, firesc ar fi să ai sau să ţi-o iei. Partea unde mi se rupe filmul e aia în care Poliţia refuză să urmărească o infracţiune mai serioasă, tentativa de furt, da se ia de tine că n-ai bască şi-ai mai fost şi bolnav când erai mic.

Fleacuri domestice — 15/08/2010

Fleacuri domestice

♥ Vecinul de alături pune manele. Cum suntem la ţară, evident că manelele se aud şi la mine în curte, de fapt la ţară cam totul se aude în curţile din jur. La refren, când interpretul îşi chirăie jalea mai cu foc, eu urlu, de la mine din curte: „Vaiiiii, câtă suferinţăăăăăăăăă!”. Vecinul dă muzica mai încet. Ai mei i-au zis de nuş câte ori să nu o mai asculte atât de tare dar nu prea s-a sinchisit; cred că e mai eficient să audă că oamenii râd de el.

♥ În fiecare seară, de la orele 19.00,  îmi pun pălăria de pai, îmi iau rămas bun de la familie şi plec în Spania. Adică mă duc în grădină să plivesc căpşunile, care s-au umplut de buruieni.

♥ Descopăr că mama, şi după atâţia ani, e plină de surprize. Dacă astă iarnă am reuşit s-o corup să citească fantasy, iar de Paşte a urmărit „Lord of The Rings” şi a cerut singură să-i pun continuarea (e drept că i-au trebuit încă patru luni ca să admită că i-a plăcut filmul, că atunci făcea mofturi), descopăr acum că a ascultat Rammstein şi i-a plăcut! Mă rog, şi mie îmi place Rammstein şi toată lumea se miră; cred că ar trebui să le-o prezint pe mama.

Enervări de ultimă oră — 09/08/2010

Enervări de ultimă oră

Întrerup această tăcere pentru a vă anunţa cât de tare mă enervează idioatele alea care se descalţă în tren şi-şi mai pun şi picioarele pe banchetă. Fă doamnelor, nu mă interesează deloc pedichiura voastră, nu vreau să citesc îndeaproape istoria tuturor pantofilor prost aleşi, aşa cum este înscrisă pe bietele degete, sub formă de bătături şi deformări. Care dracu este sensul să te îmbraci cu geanta asortată la sandale şi cu accesoriile asortate la mai ştiu eu ce, dacă, pe urmă, te porţi ca o ţărancă ignorantă?

Şi dacă e la modă nu înseamnă că e şi de bun gust, cum naiba vă daţi toate cu mizeria aia de ojă roz fosforescent care nu stă bine nici pe puştoaice şi îmbătrâneşte mâinile şi picioarele cu cel puţin 5 ani? Ce dracu, voi nu aveţi ochi?! A, ba da, că pe ei vă puneţi tona aia de rimel, de poate să vi se aşeze vrabia pe gene. Îgh!

Ia să facem terapie: pe voi ce v-a enervat zilele astea?