Arhivele lunare: decembrie 2017

Textele mele

RECENT

Prizoniera, în numărul din decembrie 2016 al revistei online Gazeta SF

— Cred că mă bântuie o casă, zice ea și bărbatul dă din cap înțelegător.

Este probabil singurul om din tot Cosmopolisul căruia i-ar putea spune asta fără s-o ia drept nebună. Sunt un cuplu ciudat, femeia îngrijit coafată și discret machiată, într-un costum gri cu dungulițe fine, și bărbatul slab, nebărbierit, în blugi și tricou. Tricoul a petrecut prea multe ore în mașina de spălat, iar părul castaniu al bărbatului ar avea mare nevoie de o tunsoare, dar, dintre ei doi, el este cel complet în largul său, așezat la masa din fundul pub-ului, punând întrebări, luând notițe pe laptopul care-i stă deschis în față și, din când în când, sorbind din ceașca de capucino. Pe masă, mai într-un colț, se află o plăcuță pe care stă scris: Funes, doctor de case.

O poveste despre lucrurile pe care le lăsăm în urmă când creștem.

*

POVESTIRI

Planeta gunoaielor, în numărul din noiembrie 2016 al revistei Știință&Tehnică.

Apariția lui Jude, pe gliderul lui, mă smulge din gânduri. Toată lumea-l știe pe Jazzy Jude, omul orchestră. Jazzy Jude, cow-boy-ul muzicii, umblând din așezare în așezare cu șoldurile slăbănoage încinse cu un brâu în care se vede scânteierea metalică a mai multor muzicuțe. Jazzy Jude și chitara lui legendară, un instrument demn de Groapa de Gunoi, cu gâtul din două țevi metalice și cutia de rezonanță confecționată dintr-o fostă casetă de trabucuri, cu două găuri în partea superioară și cu vechea închizătoare încă vizibilă pe o parte. De fapt, și-acum o are atârnată de-a curmezișul spatelui.

O poveste despre oameni care se chinuie să supraviețuiască la groapa de gunoi a Universului, planeta unde toate sistemele locuite își depozitează deșeurile. Inclusiv pe cele umane.

*

Odihna cea lungă – Revista Galileo 6, Millennium Books, 2015

Lumea era plină de pericole. Copiii ştiau, chiar dacă părinţii lor uitaseră. Adulţii îi sfătuiau să se ferească de maşini şi de necunoscuţii care voiau să stea de vorbă şi habar nu aveau de adevăratele ameninţări printre care copiii se strecurau toată ziua. O tufă de trandafiri nevinovată era de fapt o fiară care îi putea înhăţa de picior şi de care nu se puteau elibera decât cu efortul colectiv al tuturor prietenilor. Aleile familiare de pe lângă blocuri şerpuiau şi, dintr-odată, la capătul lor se aflau locuri necunoscute. Odată Denisa fusese cât pe ce să se înece în prăpastia de ape deschisă în faţa blocului. Adulţii încărcaţi cu sacoşe păşeau liniştiţi pe apă fără să fie conştienţi că fac o minune şi se amuzau de jocul copiilor, uite ce le-a mai trecut prin cap. În cele din urmă, celelalte fete, refugiate pe scara blocului din faţa potopului, o salvaseră aruncându-i un fular şi trăgând-o în siguranţa corabiei.

Și dacă tot ce credeai în copilărie era adevărat? Dacă într-adevăr crăpăturile dintre dalele din jurul blocului erau cozi de lei? Dacă omul negru chiar locuia în dulapul tău, de unde ieșea noaptea cu scârțâit de uși ca să ți se așeze pe marginea patului? Dacă tu și prietenii tăi ați salvat lumea, și nu doar o dată? Și dacă viața ta de acum, cu toate frustrările ei, nu este decât o lungă odihnă după toate pericolele copilăriei? O odihnă de care nu știi să te bucuri fiindcă ai uitat tot?

*

Foamea – în antologia „Zombii, cartea morților-vii” realizată de Mircea Pricăjan, Millennium Books (2013)

„Lumea era alcătuită din carne şi lucruri care nu erau de mâncat. Carnea era carne care stătea s-o prinzi şi carne care nu stătea. Fie că stătea sau nu, el se îndrepta spre ea. Dacă nu stătea, mai devreme sau mai târziu găsea altă carne. (…) Când apucai carnea, nu-i mai dădeai drumul. Dacă altul venea şi trăgea de carne, trăgeai şi tu şi, până la urmă, fiecare rămânea cu câte o bucată în mână. Pentru că mai erau şi alţii care semănau cu carnea, dar care nu erau carne, care nu fugeau, ci stăteau pe loc, pe care nu voiai să-i mănânci şi care voiau ei să mănânce. Când nu mânca, mergea. Când nu mergea, mânca. Uneori, când nu mai avea unde să meargă, stătea până când apărea Foamea. Foamea ştia întotdeauna încotro să-l ducă.”

Cu acest text pătrundem în mintea unui zombi. Ceva trebuie totuși să se petreacă acolo. Cum răvășește foamea procesele mentale ale creaturii? Își mai poate ea înțelege propriile amintiri? Cum traduce ceea ce i se întâmplă în termeni pe care să-i poată pricepe?

*

O zi obișnuită după sfârșitul lumii – Revista Galileo 5, Millennium Books, (2012) și în antologia „Zombii, G5-front-196x300cartea morților-vii”, Millennium Books (2013)

Primul lucru pe care-l aud când mă trezesc este ultimul lucru pe care l-am auzit înainte să adorm: paşii lui târşâiţi. Lenţi, neobosiţi, ca o coasă tăind în fâşii egale timpul nefericirii mele. Asta e bine. În felul ăsta, nu pot să mă păcălesc nicio clipă că lucrurile ar fi la fel ca înainte, aşa că nu mai pierd vremea încercând, deja sunt jos din pat şi mă îmbrac.

Ce urmează? Apocalipsa cu zombi sau mai bine zis viața de după, cu strategiile ei de supraviețuire, într-un București bântuit deopotrivă de morți și de cei vii.

*

 

Copiii Diavolului în antologia „Dincolo de noapte, 12 fețe ale goticului”, editor Oliviu Crâznic, Millennium Books (2012)

Adineauri, la metrou, am văzut un înger fumînd. Stătea pitit după un stîlp şi trăgea din ţigară, cu capul în jos şi cu spatele la mulţime, ca unul care ştie că nu e bine ce face. M-am apropiat de el încetişor. Era aşa cum sînt toţi îngerii, adică frumos de mi se înmuiau genunchii şi luminos pîn’ la orbire. Nu m-aş fi aşteptat niciodată să văd aşa ceva în pasaj la Universitate.

Un înger pe care nu-l mai vede nimeni, o diavoliță în căutarea propriei identități și un sfârșit al lumii pe care nu l-a provocat niciunul dintre ei, dar care, inevitabil, vine.

*

SERIALE

Vincent – pe blogul suspans.ro al editurii Nemira (2014)

Când Vali îl zări pentru prima oară, Vincent stătea în mijlocul unei arene prin care dădea târcoale un zombi înfuriat şi recita poezie în huiduielile mulţimii. „Vincent Malloy is seven years old/He’s always polite and does what he’s told”. De-aia i-a zis Vincent. Nici nu l-a întrebat cum îl chema de fapt.

Strânşi în arena Circului de Stat, în siguranţă dincolo de gratiile protectoare, pariorii urlau ca nebunii. Supraveghetorii îşi introduseseră ţepuşele de fier printre gratii şi îl înghionteau, dar să încerci să enervezi în felul ăsta o fiinţă cu terminaţiile nervoase aproape inutile era la fel de eficient ca proverbiala frecţie la piciorul de lemn.

Un serial cu desene originale, concepute special pentru mine. Cum arată România după o epidemie care-i transformă cetățenii în zombi, cum supraviețuiesc oamenii, cum s-a schimbat fața politicii – sau poate nu s-a schimbat – și ce utilizări absolut originale au găsit românii ca să tragă foloase de pe urma zombilor? Personajele principale sunt Vincent – care este un zombi – și Vali, ziaristă în Bucureștiul de după epidemie. Urmează să-l reiau pe un site propriu, dar cel mai probabil abia din a doua parte a anului curent. Până atunci, cine nu l-a citit poate începe de aici.

Reclame

Teaser: Prizoniera

— Cred că mă bântuie o casă, zice ea și bărbatul dă din cap înțelegător.

Este probabil singurul om din tot Cosmopolisul căruia i-ar putea spune asta fără s-o ia drept nebună. Sunt un cuplu ciudat, femeia îngrijit coafată și discret machiată, într-un costum gri cu dungulițe fine, și bărbatul slab, nebărbierit, în blugi și tricou. Tricoul a petrecut prea multe ore în mașina de spălat, iar părul castaniu al bărbatului ar avea mare nevoie de o tunsoare, dar, dintre ei doi, el este cel complet în largul său, așezat la masa din fundul pub-ului, punând întrebări, luând notițe pe laptopul care-i stă deschis în față și, din când în când, sorbind din ceașca de capucino. Pe masă, mai într-un colț, se află o plăcuță pe care stă scris: Funes, doctor de case.

În fața lui, femeia, în uniforma ei corporatistă, stă cu umerii căzuți, răsucindu-și nervos brățara sau bătând cu vârfurile degetelor în paharul cu gin tonic. Uneori aruncă priviri furișe către fereastra barului, dincolo de care trec zoriți locuitorii Cosmopolisului, prizonieri ai pulsului accelerat al acestui oraș ce trăiește după cele mai noi rețete ale succesului

— Puteți să-mi spuneți exact cum a început? întreabă bărbatul, cu mâinile osoase dansând pe tastatura laptopului.

Și, cu ochii în gol, răsucind brățara subțire de la încheietura stângă, Silvia Stark începe să povestească. În ochii bărbatului se aprinde o lumină stranie, dar ea n-o observă, cufundată în amintiri.

(Puteți citi restul povestirii online, în Gazeta SF)