E mai simplu să vorbești despre labagiul din parc — 20/10/2017

E mai simplu să vorbești despre labagiul din parc

„Da violu, maică, unde-i violu?”, comentează unii de pe margine făcând mișto de campania #metoo. Pentru unii femeile care vorbesc despre asta acum sunt niște „damicele pe care nu le-a mai băgat nimeni în seamă” și care spun „povești despre care nu știi cât de adevărate sunt” și care fie „sunt niște curve profitoare și acuma se dau violate”, fie „niște lașe care și acuma tot nu dau nume”.
Și eu mă gândesc că probabil fetele alea care povestesc despre labagiul din parc sau de ăla care s-a frecat de ele în autobuz ar avea de fapt povești mult mai cumplite de spus. Că încep cu incidentele neplăcute de pe stradă ca să testeze gheața, să vadă reacția publicului, ca o pregătire pentru momentul în care ar vorbi cu adevărat, despre lucrul ăla care chiar le doare.
E mai ușor să povestești despre labagiul din parc – specie des întâlnită, oricât v-ați mira voi, numai eu una am avut de-a face cu trei asemenea inși, în trei ocazii diferite, și nu-i calculez aici și pe frecangii din autobuz/metrou (adică ăia care se freacă de tine) – decât despre ruda apropiată care te-a abuzat, despre șeful care ți-a spus că altfel nu te promovează sau despre tipul care te-a iubit, dar te-a și bătut nițel așa, din dragoste. Deci chiar dacă femeile alea care au ieșit să vorbească ar avea și chestii mai grave de povestit, e posibil să nu îndrăznească încă s-o facă. Sau să nu vrea să retrăiască momentul, chestie inevitabilă când îl povestești și care te poate arunca înapoi, într-un loc unde tu nu mai dorești să mergi. Așa că spun întâi o chestie mai simplă. Una din care au scăpat tefere. Și vin privitorii de pe margine și le acuză că-i prea puțin, că-i prea târziu, că vor atenție, că se alintă.
În plus, să nu minimalizăm agresiunile astea gen labagiul din parc sau ăla care te pipăie în autobuz, că nu-s așa inofensive cum vi se par vouă. Pentru unele fete teama începe de mici, cu labagiul din parc. Cu colegii care le „mamelesc” în clasa a opta pentru că le-au crescut sânii (da, și asta e tot agresiune sexuală, să știți!). Sau cu ruda apropiată care se dă la ele pe neașteptate. Aceste agresiuni care unora li se par neimportante („da violu, unde-i violu?”) creează o stare de teamă perpetuă în care trăiești apoi ca femeie, teamă întărită periodic de agresiunile de la metrou, de pe stradă etc. Pentru că momentul în care se atentează la integritatea ta fizică e o experiență transformatoare, și nu în sensul bun al cuvântului.
Rezultatul e o viață în care privești mereu peste umăr, treci pe trotuarul celălalt, te uiți tot timpul la ceas seara când ești cu prietenii în oraș și în general te simți ca o pradă. Îmi pare rău că tensiunea asta perpetuă nu e destul de îngrozitoare pentru voi, dar vă asigur că e cumplită pentru noi și că n-o merităm. Când se mai întâmplă și agresiunile de la birou probabil că femeia se simte deja neputincioasă și crede că reclamând nu se va rezolva nimic, ba dimpotrivă, tot ea va avea probleme. Că ăla e mai puternic și el va fi crezut. Că va fi făcută de râs, acuzată că vrea atenție.
Sunt și cazuri de femei care au povestit ce s-a petrecut când i-au reclamat pe ăia (pe scurt, nimic), dar pe astea v-ați făcut că nu le vedeți ca să nu fiți zguduiți în judecățile voastre comode. Așa e. Lumea e un loc bun. Nu există războaie, că nu vi s-au întâmplat vouă. Și nici abuzuri sexuale nu există, ci numai femei dornice de atenție. Ce poa să fie mai cool decât să zici că ai fost abuzată? Și e posibil să existe violuri, că parcă ați văzut voi ceva la televizor, și niscai violență conjugală, dar și femeile alea și-o merită, au zis ele ceva, au stat prin preajma violatorului, deci dormiți liniștiți/liniștite că vouă nu vi se poate întâmpla.
Publicitate
Galben de toamnă — 18/10/2017

Galben de toamnă

IMG_0214În fiecare zi pe la ora două agăț traducerea în cui și o iau razna pe străduțele somnoroase din spatele blocului. Undeva în față bulevardul se rupe-n claxoane, agitat ca de obicei, dar pe străzile astea vara pare să nu fi plecat, ci să lenevească încă printre pensionari ieșiți să joace table, mâțe care se tolănesc la soare și mămici care-și scot bebelușii la plimbarea de după prânz. Umblu leneșă și înaintea mea se întinde tot timpul din lume, ca atunci când, copil fiind, înghesuiam toată eternitatea în cele patru ore de după prânz și mă lăfăiam în ea*. (Cred că încetăm să mai fim copii când ne dăm seama ce scurtă-i o oră.) Ici și colo îmi atrag atenția câte un balcon sau o fereastră și încerc să-mi imaginez viața tihnită ce se desfășoară chiar atunci dincolo de geamuri sau mobilele cuminți, așteptând scăldate în lumină și singurătate întoarcerea stăpânilor. Las în urmă blocurile și o iau pe străduțele de case, la voia întâmplării, călcând la nimereală pe propriile mele urme. Îmi propun să o iau pe strada Blandiana, pe unde n-am mai fost de mult, și descopăr că asta-i o stradă care-mi place mai mult seara când locuitorii o însuflețesc cu prezența lor făcând-o să pară un soi de locuință imensă, comună, o comunitate, deși probabil asta-i doar impresia mea. Pe strada Porumbelului, preferata mea, pe unde trec în fiecare zi, aud clinchete de linguri care vorbesc despre un prânz luat în curte, sub o boltă de viță. Altfel nu vezi țipenie, strada-și întinde spinarea la soare tihnită ca o mâță uriașă. Las drumul să mă poarte el pe unde vrea, văd bolți de viță, tufe exuberante de flori, jucării uitate, furtunuri încolăcite ca niște șerpi de casă, câini întâmpinându-și fericiți stăpânii, garduri elegante de fier forjat și garduri vechi din lemn, rufe și pisici înșirate la ferestre, vieți afișate cu îndrăzneală la stradă și vieți care se tupilează timide în curțile din spate și pe urmă mă trezesc pe străzi cu nume date parcă la beție, cum ar fi strada Govodarva și strada Sfeclei. O iau la nimereală pe Govodarva, o stradă cu căsuțe vechi, îngrijite, dar care-mi dau cumva impresia că stau spate în spate, ca un cuplu ce de mult nu mai are ce-și spune, și mă întâmpină cântând cocoșul ăla pe care îl aud într-unele nopți anunțându-mă că e ora trei și eu tot n-am adormit. „Muahahaha, acuma știu unde stai”, îi transmit în gând orătaniei îndreptându-mă spre capătul străzii. În lipsă de altă treabă, trec în revistă moda la copaci, sezonul toamnă-iarnă 2017. Sunt unii copaci despre care ai zice că s-au îngălbenit numai de-ai naibii, fiindcă știu că le stă bine albastrul cerului și s-au decis să arate că natura bate fotoșopul. Alții afișează mănunchiuri ruginii ici și colo în frunzișul altminteri verde, iar alții încă ezită între galben și verde ca și cum n-ar fi chiar siguri ce anotimp e ăsta și ar sta cu haina trasă numai pe o mânecă, întrebându-se dacă e cazul s-o lepede sau ba. Și, cu ochii la copaci, mă pomenesc pe strada Floare Roșie. Cred că urbaniștii bucureșteni, probabil mahmuri după beția de care vorbeam mai sus, s-au uitat pe hartă, au numărat toate capetele și căpețelele de stradă rămase fără nume și s-au decis să le zică Floare Roșie. Așa se face că Floare Roșie reușește să fie, simultan, șerpuită și dreaptă, paralelă cu sine și perpendiculară pe sine și ca urmare nici nu-i de mirare că-mi nimerește sub picioare când n-am niciun chef de ea. Îmi scutur tălpile ca să mă lepăd de pisăloagă, mă îndepărtez cu hotărâre și când mă uit mai bine mi se așterne din nou la picioare**, parc-ar fi rudă cu străzile însuflețite dintr-o povestire de China Mieville. Dau s-o șterg de pe ea, dar m-a simțit și, înfuriată de atâta nerecunoștință, Floare Roșie mă ia pe sus și mă varsă în strada principală, transmițându-mi, ca babele băgăcioase din copilăria mea, că ar fi cazul să mă duc la blocul meu și să-mi fac lecțiile, că mai am de tradus. The End. Generic de final, alea-alea.

________________

*Că după aia veneau ai mei de la serviciu și trebuia să fac teme etc

**Chiar m-am mirat, ajungând de curând în Galați, că nu am dat peste ea și acolo.