Foamea (8) — 21/08/2020

Foamea (8)

Bobo dădu să se prindă de de tocul ușii, dar nu reuși. Apoi toţi ceilalţi începură să ţipe, cineva ţâşni pe lângă el şi se pomeni căzând, în timp ce Zina, ţinând bastonul cu ambele mâini, împingea un zombi, zombiul lor, tatăl lui, mai precis, spre uşa de la intrare, iar Deea şi Gipanu se repezeau să iasă din sufragerie, rămânând pentru o clipă înţepeniţi în tocul uşii, apoi poticnindu-se şi prăvălindu-se grămadă peste Bobo.
Până să se desfacă din grămadă şi să se ridice, Zina dispăruse din cadrul uşii. Deea şi Gipanu se năpustiră afară, strigând numele fetei.
Bobo rămase rezemat de perete, cu genunchii moi şi cu inima zvâcnindu-i în piept. Nu simţea deloc dorinţa să se mişte şi stătu câteva clipe aşa, uitându-se prosteşte, prin uşa deschisă a sufrageriei, la creatura oarbă, moartă, cu şuviţa de sânge uscându-i-se în colţul gurii. Apoi, cu o tresărire bruscă – Zina! – se puse pe picioare şi se repezi după prietenii săi.
*VEZI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR

Carnea era aproape de-acum, aţâţătoare. Înaintă, văitându-se încet, pentru că Foamea era din ce în ce mai cruntă, patru-picioare abia ce-i aţâţase pofta. Carnea părea să fie în locul fără mâncare unde se ducea el din când în când să stea.
Se apropie. Mirosul cărnii îi gâdila nările, făcându-l să mestece în gol. Înhăţă o carne şi o trase către el. Tocmai îşi deschidea braţele pentru a o cuprinde mai bine, când ceva îl împinse, făcându-l să se împleticească departe de ea. Nu era o încetinitoare cum mai văzuse, era altceva, un lucru lung, pe care îl mânuia o altă carne. Îl apucă și smuci. Carnea chirăi scurt şi căzu peste el. Dar, înainte să muşte din ea, aceasta se ridicase, era rapidă carnea cu două picioare, dar el era puternic, aşa că apucă la nimereală ceva care nu era carne, ci doar învelea carnea. Nu era bun de mâncat, dar era carne dedesubt, aşa că ţinu bine şi muşcă zdravăn. Carnea îi scăpă din mâini, dar nu avea de gând să-i piardă urma.
Mirosul îl purtă printr-o gaură întunecoasă într-un soi de tunel. Carnea stătea în locul acela şi se uita la el făcând zgomot. Dincolo de ea, văzu un altul ca el, care stătea într-un tunel asemănător şi se uita la ea. Înaintă către carne, dar celălalt înaintă şi el. Trebuia să ajungă la carne înaintea celuilalt, pentru că îi era foarte Foame. Carnea dădu înapoi, apropiindu-se de celălalt. Mârâi. Celălalt mârâi şi el. Se vedea pe faţa lui că nici el nu mai mâncase de mult. Mirosul cărnii era înnebunitor, era ca şi cum ar fi simţit-o deja pe limbă. Întinse mâna s-o apuce, dar celălalt se întinse şi el. Mârâi din nou şi se aruncă asupra lui.

Zina făcu un pas în lături şi privi uluită cum zombiul se izbeşte de oglinda uriaşă din ceea ce fusese odinioară un dormitor elegant. Apoi se năpusti pe lângă ușa înțepenită pe care, mai devreme, nu reușise s-o închidă, traversă holul din doi pași şi fugi orbeşte afară.

*

M-a muşcat, m-a muşcaaaaaat!
Ţipătul Zinei îi sfredelea urechile. Nebuna țâșni dintr-un apartament și se repezi pe trepte în sus, mai-mai să-l dărâme pe Gipanu. Nu se opri pe palier, ci continuă să alerge în sus, unde pizda mă-sii se ducea? N-aveau de ales, trebuia să se ia după ea, ceea ce şi făcură toţi trei.
M-a muşcat, m-a muşcaaaaaat!
O găsiră ghemuită într-un colţ, două etaje mai sus, plângând isteric. Dacă nu-i muşcată o să-i trag vreo două zdravene, îşi promise Gipanu, apoi Bobo şi Deea, vorbindu-i blând, se apropiară şi o luară în braţe, ce-i, Zinişor, n-ai nimic, la pariu şi ea ba da, am, l-am simţit când m-a muşcat de picior, mă doare şi sub manşeta sfâşiată a pantalonului, urmele de dinţi imprimate clar în pielea bocancului, mă doare.
Se trezi rezemat de zid, lingându-şi buzele uscate cu o limbă ca o iască. Era ca un film, ba mai rău, că la un film bun te simţeai implicat, în timp ce aici toate i se păreau depărtate, ca şi cum n-ar fi avut de-a face cu el.
Bobo îi vorbea fetei blând, încercând s-o convingă să desfacă bocancul şi să se uite mai bine, iar ea, disperată, plângând în hohote, respingea încercările lui de a o consola. Gipanu scutură din cap. Trebuia să ia din nou frâiele în mână.
Nu ne rămâne decât un singur lucru de făcut, zise.
Vocea nu-i suna atât de hotărât pe cât ar fi vrut, dar spusese ce trebuia. Se uitară toţi la el, Zina suspinând încă. Apoi fata închise ochii şi-şi înclină capul. Bobo îi lipi ţeava pistolului de tâmplă. Cum dracu’ am ajuns aici? Aşteptă focul de armă, dar acesta întârzia, Zina îşi apăsă palmele pe urechi ca să nu audă zgomotul, ce prostie, păcat de Zina. Văzu umerii încordaţi ai lui Bobo lăsându-se, şi ştiu că n-o să fie în stare să tragă.
Se apropie, luă pistolul dintre degetele încleştate ale prietenului său şi-l împinse la o parte. Zina stătea în continuare cu capul plecat, cu gâtul parcă încovoiat sub povara părului. I se păruse mereu ca o fată coborâtă dintr-un tablou, o fată din alt secol, chiar dacă slăbiciunea ei îl scosese adesea din sărite. Probabil am ştiut întotdeauna că aşa o să se termine. Îşi linse din nou buzele uscate şi, deodată, Zina deschise ochii, se uită la ţeava pistolului, ţipă şi, ridicându-se în picioare, se năpusti pe scări în sus.
Fără cuvinte, Gipanu îi întinse pistolul lui Bobo. Iată că nici el nu fusese în stare s-o facă, până la urmă. Fără un cuvânt, porniră toţi pe scări în jos. Continuarea

Publicitate
Foamea (7) — 14/08/2020

Foamea (7)

Câte amintiri încap în trei minute? Cât timp așteptă apariția creaturii, Bobo avu timp să-și amintească gustul sandvișurilor cu cașcaval, șuncă și pâine prăjită, mâinile lui de copil desenând o casă hidoasă cu creionul verde, pe taică-su și pe maică-sa certându-se în bucătărie (numai vocea ei răzbătând de dincolo de ușă și niște tăceri care erau răspunsurile lui), serile de vară petrecute la o terasă din cartier, când mâna lui taică-su se furișa pe sub părul soției lui, poposindu-i pe ceafă, iar ea întindea gâtul și mijea ochii ca o pisică răsfățată, sâmbetele când juca jocuri pe computer în rețea cu taică-su, care-l bătea măr, în timp ce maică-sa se plângea că iar au lăsat-o singură la televizor, pentru ca pe urmă să-și aleagă unul din filmele alea romantice care-i plăceau și să-l urmărească ronțăind cipsuri, mirosul de tutun și colonie imprimat în puloverele lui taică-su când îl îmbrățișa. (O întrebase pe maică-sa de curând ce colonie era aia și ea ridicase din umeri sâcâită și nu-i răspunsese, cum făcea de fiecare dată când el aducea vorba despre fosta lor viață.)
Și-și aminti cum ajunsese tatăl lui să fie mușcat, încă de la începutul epidemiei.
*VEZI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR
Nimeni nu apucase să-și dea seama cum apăruseră primii zombi. Totul începuse cu o serie de știri despre oameni mușcați de alți oameni, de obicei apropiați de-ai lor. Medicii le făcuseră injecții și le dăduseră drumul acasă, lucru pe care pe urmă îl regretaseră amarnic, dar cine să fi știut? Când se declanșa transformarea, mușcații încremeneau locului pe trecerea de pietoni, în bucătărie lângă cafeaua care dădea în foc, pe stradă, scăpând sacoșele cu cumpărături, nepăsători la claxoane, la înjurături sau la plânsetele copiilor care îi trăgeau de mâinile devenite brusc inerte. Și așa rămâneau până când virusul termina să le reorganizeze creierele: pe atunci, procesul dura mai mult, uneori chiar și trei zile. La început, oamenii se repezeau să ajute, scuturându-i, vorbindu-le, liniștind copiii speriați, conducând „împietriții”, cum li se zicea, la o parte din drum și sunând la ambulanță. Dar, după cele dintâi relatări despre împietriți care se treziseră cu o tresărire și mușcaseră prima persoană la îndemână, în jurul lor se făcea imediat gol. Își amintea și acum străzile pustii, pe care, din loc în loc, momâi visătoare stăteau cu brațele atârnând și cu bărbia în piept, parcă așteptând să le culeagă ambulanțele, în timp ce câte un individ cu sacoșele pline le ocolea de departe cu pași largi, întorcându-și mereu capul. Era priveliștea pe care-o văzuse prin fereastra mașinii în ultimul weekend normal de care avusese parte.
Maică-sa insistase. Taică-su îi ținuse pe amândoi în casă, ducându-se numai el la cumpărături și numai cu mașina (și uitând de fiecare dată să ia ceva, spre exasperarea nevesti-sii), dar cât timp puteau trăi așa? Rataseră complet primăvara, uite că venea vara. Ar fi putut merge undeva, la vreo pensiune mai izolată de la munte, doar ei și niște prieteni. Nu puteau trăi mereu cu frica, frica era mai rea decât zombii! Așa că se duseseră și se distraseră fantastic. Habar n-aveau când fusese mușcat taică-su și de cine, pentru că nu le spusese nimic, dar, la două ore după ce reveniseră acasă, încremenise brusc în mijlocul sufrageriei, scăpând pe jos castronul cu floricele. Mușcătura era ascunsă sub mâneca puloverului.
Maică-sa, copleșită de vinovăție, nu-l dusese la spital. Spitalele oricum erau depășite. Îl ținuse acasă, pe fotoliul care acum dispăruse din sufragerie (cine naiba fura fotolii?!), hrănindu-l cu supă pe care el o lăsa să i se scurgă printre buze, pătându-i piepții puloverului negru – același pe care-l avea și acum pe el – în timp ce Bobo privea din prag cu stomacul răscolit de scârbă, refuzând să facă fie și un pas în încăpere. El și maică-sa dormeau împreună în camera părinților lui, trăgând șifonierul în fața ușii. Bobo nu îndrăznise s-o întrebe ce credea ea c-o să se întâmple. Dar, în cea de a treia dimineață, ieșind prudenți din ascunzătoarea lor, descoperiseră fotoliul gol. Fie mânat de foame, fie cu o ultimă urmă de rațiune, el se ridicase și plecase cândva în toiul nopții. Maică-sa fugise pe scară și pe străzi ca nebuna, dar nu îl găsise. Nu-l mai revăzuseră până de curând și nu mai vorbiseră niciodată despre el, dar Bobo spera că, în ciuda aparențelor, nici ea nu avea pace. Uneori o ura: prea se grăbea să fie fericită din nou. Încă nu meritau asta, nici ea, nici el. Dar acum, peste numai câteva clipe, Bobo avea îndrepte ce se mai putea îndrepta. Da! Asta făcea!
Târșâitul se apropie, însoțit de un mârâit surd. Inima lui Bobo începu să bată atât de tare, încât mâna cu pistolul îi tremura dinainte. Respiră adânc, ascultând pașii care se înaintau pe hol.
Căcat! Nu-i el!
Era un ins chel, cu un tricou cândva roşu, care se ţinea pe el numai prin materialul mai rezistent de la gât. Zgârieturi adânci lăsau să se vadă osul craniului, iar prin buza de jos, despicată până la bărbie, i se întrezăreau dinţii rari și ciobiți. Orbitele-i erau două găvane căscate, goale, din care ochii lipseau. Pătrunse pe ușa sufrageriei, înaintă câțiva pași și se opri, întinzându-și gâtul și adulmecând. Din gura căscată i se scurgea o dâră vâscoasă de salivă. Continuarea

Foamea (6) — 07/08/2020

Foamea (6)

Probabil că un timp umblase fără să-și dea seama, pentru că se trezi deodată în Locul de Stat. Ajungea aici din când în când, deşi nu găsea niciodată mâncare. Era unde drumul ducea în sus, în sus, apoi schimba direcţia şi ducea iar în sus. El o lua pe drumul ăsta sucit, care avea pe-o parte un fel de gard scund. Din loc în loc, în zid erau găuri prin care intra lumina şi altele pline de întuneric. Era carne acolo, dar era mică şi iute, cu patru picioare şi cu dinţi lungi, şi încerca să te mănânce în timp ce o mâncai. Era şi greu de prins.
Mergea până când dădea de ceva care fusese carne şi nu mai era, era ce rămâne după ce mănânci carnea. După ce ocolea lucrul ăla, se trezea în faţa unei găuri anume din zid. Intra prin ea şi se învârtea de colo-colo, fără să ştie de ce.

*VEZI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR

De data asta, se opri pe drumul sucit care ducea în sus şi adulmecă. Era carne! Carne bună, fragedă, cu sânge cald în ea. Porni pe drumul sucit – scări se chema, iar gardului îi zicea, parcă, balustradă – dar picioarele nu-i mergeau cum trebuie şi se pomeni pe burtă. Foamea îl făcea să se zvârcolească. Continuă să înainteze aşa, trăgându-se cu mâinile, dar nici mâinile nu mai mergeau cum trebuie. Pe ochi i se pusese ceva ca un… (fum?).
Auzi un zăngănit undeva sus şi ceva căzu lângă capul lui. Era o carne cu patru picioare. Carnea dădu să fugă, apoi rămase nemişcată şi, când o apucă, nu încercă să-l mănânce şi ea. Era toată numai păr şi îi luă ceva până să ajungă la partea bună. Nu era la fel ca atunci când mânca din carnea cu două picioare, dar era caldă şi o înghiţi aproape fără s-o mestece, ca să ajungă mai repede în burtă, unde era gol şi durea. După ce termină de mâncat, se ridică în capul oaselor şi stătu aşa, cu gustul cărnii pe limbă, simţind cum durerea din burtă se mai potoleşte. Prin minte îi trecu cuvântul „fericire”. Probabil asta însemna când aveai ceva în stomac.
Adulmecă din nou după carne. Era undeva nu mult deasupra lui. Se opinti în picioare şi porni în sus pe drumul sucit, în timp ce un mormăit gutural îi descleşta fălcile.

*

Fire-aţi ale dracului de lighioane!
Dintr-un şut, Bobo expedie şobolanul în golul scării. Zina îl auzi cum se izbeşte de balustrade în cădere, stârnind ecouri prin casa scării.
Bobo! Nu mai face-aşa! Nu ştii ce poate să ne audă.
Asta o zice eroina care a țipat de-a trezit toţi zombii din parcare, o luă Deea peste picior.
Hai, Zinişor, doar suntem patru, o încurajă Bobo. N-o să te mănânce tocmai pe tine!
Asta fusese o cruzime, dar nu putea să se supere pe el. Nu era ușor ce-și propusese Bobo să facă. De când intraseră în bloc, îl vedea cum își tot îndreaptă umerii, cum își încordează fălcile, cum respiră adânc, de parcă ar fi încercat să se oțelească pentru cea ce îl aștepta.
De fapt, ca să fie sinceră, nu pricepea de ce voia Bobo să-și omoare tatăl. Ea ar fi fost fericită dacă părinții ei ar fi dat târcoale coloniei. Măcar așa ar fi putut să-i mai vadă!
Evită în ultima clipă să se împiedice de un televizor care zăcea de-a curmezișul pe palier și peste care Bobo și Deea săriseră. Nu-l văzuse: ferestrele blocului erau atât de prăfuite, încât părea că afară e înnorat, deşi era o zi frumoasă de primăvară. Trebuia să fie mai atentă pe unde calcă: pe jos zăceau haine, cărţi şi tot felul de lucruri scăpate din braţe cu doi ani în urmă de oamenii puşi pe fugă. Aproape călcă pe un iepuraș de pluș năclăit de praf. Oare copilul care îl scăpase îi mai ducea dorul, undeva printr-o colonie, sau amintirea jucăriei se ștersese de mult din mintea care nu se mai gândea decât la carne? Uşile apartamentelor erau date în lături. Dincolo de pragul uneia, o pereche de blugi era trântită pe jos, cu un crac întins şi un altul îndoit. Şi era acela un tricou, acolo unde ar fi fost torsul? Era cumva o persoană înăuntrul hainelor acelora, sau, mai precis, oasele cuiva? Zina hotărî că nu vrea să ştie și că nu voia să ştie nici dacă sub picioare îi trosneau, din când în când, cioburi de sticlă sau… altceva?
Se opri atât de brusc, încât Gipanu intră în ea. Un schelet în zdrenţe îi rânjea de sus, aşezat într-o rână pe scară, cu un picior de-a curmezişul şi cu celălalt întins de-a lungul a trei trepte. N-avea mâini și labele picioarelor îi lipseau. Stomacul i se încleştă ca un bulgăre de gheaţă. Bobo şi Deea urcau deja, sărind peste înşiruirea de oase.
Zina se simţi descurajată și-i veni să țipe la ei. Cum de nu le era frică?! Cum puteau să treacă atât de liniştiţi prin locul acela unde viaţa cuiva se încheiase? Orbitele goale o priveau atotştiutor. Ce ştiu eu, şi tu ai să afli, fie că-ţi place sau nu. Gipanu o împinse uşor din spate. Trase aer în piept şi se repezi pe trepte, sărind peste un picior osos, apoi peste cel de-al doilea, dar nu reuşi să se abţină şi privi în jos, întâlnind zâmbetul cinic al dinţilor fără buze, parcă special pentru ea,
Muritul nu e complicat, Nici nu trebuie-nvăţat, Dă-ţi carnea jos şi hai la dans
… de unde naiba-i venise asta? Și apoi, deodată, era în susul scării, între Deea şi Bobo, iar scheletul se prefăcea că se uită în direcţia opusă, dar îi simţea privirea fără ochi sfredelindu-i spinarea.
(Dă-ţi carnea jos şi hai la dans…)
Bobo o prinse de mijloc, sprijinind-o.
Eşti bine?
Mâna lui rămase o clipă în plus în jurul taliei ei, apoi se retrase lent, ca o mângâiere. Se uită vinovată către Gipanu, dar acesta scotocea în rucsac.
Uite, îi zise Bobo, arătându-i gaura întunecată a unei uşi, am ajuns.
Continuarea

Funes (I): să scrii ca să-ți cunoști personajul — 04/08/2020

Funes (I): să scrii ca să-ți cunoști personajul

Plouă de trei zile peste Cosmopolis, iar Funes are de vindecat numai apartamente bolnave de nevroză și-și spune că, dacă o s-o țină tot așa, la sfârșitul săptămânii o să ajungă nevrotic el însuși. Când, pe la ora patru după-amiaza, îi sună telefonul, nu se mai așteaptă de mult să apară ceva care să-i facă ziua mai puțin plicticoasă și, în privința asta se înșeală, adeverind astfel faimoasa sentență a poetului damnat Robert Baucius:Lăsați orice speranță și doar așa viața vă va surprinde!”
Vocea femeii e frumoasă ca o promisiune de viitor pe care ți-o faci în adolescență. Gravă, joasă, cultivată, se interesează dacă stă de vorbă cu Funes, doctorul de case.

Odată cu aceste rânduri scrise prin 2010 sau 2011 s-a născut, de fapt, Funes. Îl mai pomenisem pe scurt în prima versiune a ceea ce avea să devină povestirea Prizoniera, dar acolo rolul lui era, mai degrabă, acela de „poantă” finală. Nu îl privisem ca pe un personaj cu o poveste proprie. În vremea aceea lucram la o firmă cu sediul în centru, așa că mă plimbam destul de des prin zona cu case vechi din spatele Bulevardului Magheru. Fascinația mea față de casele astea și întristarea pe care mi-o provoca starea jalnică a unora dintre ele, insulta nemeritată a câte unei clădiri de birouri ridicate cu aprobări dubioase, răsărind în mijlocul unei stăzi cu case vechi ca un deget mijlociu ridicat cu neobrăzare de gherțoiul pe stil nou la adresa bunului gust, a bunului-simț și a istoriei… în fine, presupun că se vede chiar din fraza asta cât de tare mă enervează, așa că n-o să-i mai caut o încheiere, o să spun că, pur și simplu, am vrut ca amărâtele astea de case să aibă și ele un apărător. Un ins care, pus să aleagă, o să răspundă fără ezitare: „Eu țin cu casele”.

EBOOK GRATUIT! Crima de pe strada Vântului turbat

Și am vrut ca și ele să se apere. Și mi-am imaginat că unele imobile lăsate să se dărâme se pot reîntregi noaptea, când nu le vede nimeni. Sau că pot regresa în timp, în vremuri mai fericite, retrăindu-le ca să își mai aline singurătatea. Că își pot crea paznici ca femeia în roșu din Crima de pe strada Vântului turbat. Sau că… dar să nu dau din casă, că mai am povești cu Funes.

Buuun, și m-am apucat să scriu Ora păsărilor. Și m-am ciocnit de propria mea neputință. Voiam să iasă ceva frumos, oniric, melancolic… dar rezultatul s-a dovedit dezamăgitor: un soi de dramoletă, cu o scenă de sex adăugată din teribilism, scrisă cu primele idei care-mi veniseră. Primele două-trei pagini erau reușite și pe alocuri mai răsăreau paragrafe interesante, dar pe urmă mi se terminase combustibilul și, fără un minim de planificare sau de explorare a unor idei, textul final era o struțocămilă. Am stat și m-am gândit ce nu mergea: păi, în primul rând, nu îmi definisem foarte clar în minte psihologia caselor – dacă tot le-am conferit una – și nici despre Funes nu știam prea multe, în afară de faptul că el ținea cu casele, și nu cu oamenii. Bun, mi-am zis, Ora păsărilor e un proiect prea ambițios pentru tine acuma, pune-l deoparte și scrie ceva mai simplu în același univers, ca să descoperi răspunsul la întrebările astea de bază. Și așa am ajuns să încep Crima de pe strada Vântului turbat, prin 2011, doar că și la aia m-am poticnit pe la jumătate, cam după discuția cu Borg, și acolo a rămas până în 2015 sau 2016. (De unde se poate constata că îmi ia cam tot atâta să termin o povestire cât îi trebuia lui Martin să finalizeze un roman din seria ASOIAF… asta pe vremea când încă le mai încheia.)

Lanțul slăbiciunilor

Nici nu ar fi asta prima oară când mă apuc să scriu o povestire ca să înțeleg un personaj din altă povestire, etc… Cel mai lung lanț de acest fel – dar nu singurul – este următorul:

  1. În 2009 mi s-a făcut poftă să scriu un roman fantasy. Am inventat personajele și povestea în linii mari – sau, mai degrabă, povestea unui personaj, care i-a eclipsat, treptat, pe ceilalți doi eroi principali. După care mi-am dat seama ce complicată treabă este să scrii un roman și am zis că mă apuc să scriu proză scurtă, ca să învăț să scriu. (Nu e obligatoriu, sunt autori care au scris direct romane și le-a ieșit și autori care sunt extraordinari la povestiri scurte, dar n-au suflu pentru roman, însă pe mine chestia asta m-a ajutat.) Și am scris povestiri, învățând câte ceva din fiecare.
  2. În tot timpul ăsta, nu am uitat romanul, ba chiar m-am tot gândit la el și i-am tot adăugat idei. Problema este că mă concentram în continuare prea mult pe personajul meu și prea puțin pe ceilalți doi, așa că m-am apucat să scriu o povestire separată, despre ceilalți doi eroi și fără primul prin preajmă, ca să-i văd cum sunt între ei, fiindcă relația lor era foarte importantă și nu reușeam s-o fac convingătoare.
  3. Scriind la povestirea numărul doi, mi-am dat seama că nu reușeam să progresez cu worldbuilding-ul, în cazul ăsta cu sistemul magic: ce fel de creaturi sunt, cum se face magia, cum influențează ea lumea, etc. Ca urmare, am început o povestire separată în acest univers, ca să văd cum funcționa magia.
  4. După care m-am apucat să scriu o altă povestire care să arate cum fusese magia odinioară, ca pornind de acolo să ajung la felul în care era magia  Vestea bună, pentru mine cel puțin, e că pe asta am șanse mari s-o termin până la sfârșitul anului. Vestea la fel de bună este că ar putea deveni un roman în sine.

Citește și: Roboți defecți plimbând câini morți sau cum am scris „Planeta gunoaielor”

Bun, și ideea e că am tot scris când la una, când la alta din astea de mai sus, după cum îmi venea inspirația, așa că toate sunt trecute de jumătate, dar niciuna nu e terminată. Între timp am mai comis și alte povestiri, dintre care unele au apărut prin reviste, iar pe altele le puteți citi aici, pe blog. Ei, și în vara asta am zis că nu mai merge și că începe omul câte ceva, dar mai și termină. Mi-am făcut niște caiete și am notat în ele regulile magiei, istoria ținutului în linii mari, cronologia aventurilor personajelor și am tot adunat în ele idei, așa încât acum am o viziune mai clară a ceea ce se va petrece și material pentru câteva romane, ca orice fantasy care se respectă. Acum mai rămâne să le scriu. Dar, oricum, nu despre asta era vorba aici, ci despre o manieră evident defectuoasă de lucru, fără metodă și fără disciplină. Dacă vă apucați de scris, să fiți mai organizați decât mine, serios v-o zic!

Uite că m-am lungit destul (vede cineva un pattern aici? 🙂 ) și nici nu am apucat să vă povestesc cine a fost modelul pentru Funes și nici cine a fost modelul pentru casa din Crima de pe strada Vântului turbat. Pentru că există. E aici, în București! Ca urmare,  toate astea rămân pe mâine. Și, desigur, vă aștept vineri cu un nou episod al povestirii cu zombi Foamea. După cum am anunțat, în luna august o să postez un singur episod pe săptămână, vinerea, iar ziua de marți va fi dedicată altor subiecte legate, într-un fel sau altul, de scris.

CITEȘTE ONLINE POVEȘTILE LUI FUNES:

Crima de pe strada Vântului turbat

Prizoniera

LISTA COMPLETĂ A TEXTELOR MELE

Foamea (5) — 01/08/2020

Foamea (5)

Risipiseră gloanțele prostește, dar pe bune dacă nu se distraseră! Și, după cum zisese Gipanu, acum n-aveau de ce să-și mai facă griji la întoarcere, fiindcă își curățaseră deja drumul. Deea înjumătăți dintr-o mușcătură batonul de cereale, îl mestecă la repezeală și sorbi o gură de apă.
– Ia de-aici! zise Gipanu, întinzându-i un încărcător nou.
– Cu astea ar trebui facem economie, zise ea, îndesând în gură cealaltă jumătate de baton.
– Lasă c-am mai luat, spuse Gipanu bătând cu palma în rucsac. Tata are o provizie țeapănă de gloanțe. Pentru cazul în care… în care ăia reușesc vreodată să intre în colonie. Bobo! Ce faci, mă?
Bobo, cu pistolul Gipanului în mână, ocolise prudent zombii căzuți și acum se uita îndărătul unor rable îngrămădite pe margine. Auzindu-se strigat, se răsuci și-i făcu Gipanului un semn exasperat să tacă, apoi își reluă căutarea.

* VEZI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR

Deea se așeză pe vine. Își dădu gluga pe spate și își întinse obrazul încins în bătaia vântului, obosită în mod plăcut. O dureau călcâiele de atâta mers. În colonie nu aveai unde să te duci. Indiferent încotro o apucai, ajungeai în cele din urmă la gardul de beton care, de doi ani, reprezenta limita universului. Unica lor libertate fusese acoperișul, unde măcar puteau să vadă cerul și altfel decât printre ochiurile unei plase anti-ciori.
Își aprinse o țigară. Toți îi spuneau că de la fumat faci cancer la plămâni, de parcă merita să trăiești până la 80 de ani într-o lume ca asta. Era mai bine să trăiești puțin și din plin decât mult și plicticos. Ea una nu credea că lumea va mai fi vreodată ca Înainte, dar nimeni nu părea dispus să se întrebe cum ar fi trebuit să-și remodeleze viețile ca să le adapteze la noua realitate.
Bobo se întorcea.
– Ce-ai căutat? îl întrebă Gipanu.
– Mi s-a părut că-l văd, dar nu era el, zise Bobo întinzându-i pistolul.
Nu era nevoie să spună care „el”.
– Lasă, ține-l tu! zise Gipanu împingând în lături mâna cu arma. E misiunea ta.
Păi da, că veniseră aici ca să-l ajute pe Bobo cu taică-su. Deea nu uitase asta, dar cumva misiunea fusese eclipsată de pericolele drumului. Nu se gândea prea des la propriii ei părinți și le alungă și acum imaginea din minte. Ce rost avea să te gândești la ce nu puteai schimba?
– Păi să-i dăm drumu, zise ea ridicându-se și scuturându-se de firmituri.
Porniră. Telefoanele tuturor vibrau insistent. Era clar acum că adulții le observaseră lipsa.
– Să le spunem unde suntem? șovăi Bobo.
– Noo, exclamă ea repede. O să vină după noi.
El se uită șovăitor la telefon, pe care erau 16 apeluri pierdute de la maică-sa. Așa era Bobo, voia ca toată lumea să fie mulțumită. Ei, uneori nu se putea și gata!
– Eu dac-aș avea o mamă… zise Zina și se poticni, apoi reluă: Dac-aș avea o mamă, aș vrea să nu-și facă griji fiindcă nu știe unde sunt. Dă-i măcar un sms, zise ea punându-și mâna pe brațul lui Bobo.
– Mda, zise și Gipanu. Și dacă nu-l găsim acum? Trebuie să stăm să-l așteptăm.
– Cum?! exclamă Zina. Și dacă nu vine azi ce facem? Unde o să dormim? Vreți să rămânem noaptea aici, Afară?! Ar trebui să ne întoarcem. Nici nu trebuia să plecăm, ei o să vină înapoi, întotdeauna vin înapoi, n-avem decât să-i aşteptăm!
– Şi până atunci să facă Moacă mişto de mine în fiecare zi? i-o tăie Bobo. N-ai să vezi!
Gipanu îşi pierdu răbdarea.
– Ei, n-ai decât să te întorci înapoi! se răsti el la Zina. Şi, dacă te ajung ăia pe drum, zi-i lu’ tat-su să stea, că Bobo are o vorbă cu el!
Iuți pasul, îndepărtându-se de ea. De obicei Deea o încuraja pe Zina, dar acum miorlăielile ei o scoteau din sărite. Cum putea să fie atât de slabă? De ce nu putea și ea să se bucure de aventura lor fără să viseze pericole la tot pasul?
– Hai, Zinișor, zise ea în silă. Ne baricadăm într-un apartament și dormim acolo. Nu mai fi și tu așa fricoasă!
Putea fi și asta o viață. Să călătorească, să vadă lumea, poate cu o mașină, conducând pe rând. Să doarmă în apartamente la întâmplare, după ce le curățau de arătări, pe saltele cu miros de praf și mucegai. Să împartă totul, până la ultimul glonț și ultima fărâmitură de mâncare, să se încălzească la focuri alimentate cu mobile abandonate sau îmbrățișându-se între ei până când nu ar mai fi existat al meu și al tău, corpul meu și corpul altuia, să nu mai privească niciodată, niciodată cerul printr-o plasă și lumea printr-un gard și, după ce vor fi văzut și făcut totul, să…
Dar pierduse lupta. Bobo era cu telefonul în mână și tasta din mers. Îi veni să-i dea peste braț, să-i pună piedică, orice, numai să nu trimită mesajul.
– Ăsta este! zise chiar atunci Bobo, băgând telefonul în buzunar și ridicând ochii.
Blocul nu se vedea deloc, pierdut în spatele unui zid de maşini şi al valului de sălbăticie verde care fusese, odinioară, o grădină cu tufişuri tunse regulat şi cu copaci îngrijiţi.
– Eşti sigur? Mi se par toate la fel, zise Deea, uitându-se în josul şi în susul străzii.
– Da, spuse Bobo, ce naiba, am stat aici!
– Păi şi unde e?
Vânatul lor nu părea să fie prin preajmă. Continuarea