Acum poți să citești Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun dintr-un foc. Accesează linkul de mai jos și descarcă gratuit povestirea (în formatele epub și mobi) pentru o lectură continuă, nefragmentată de constrângerile publicării pe Internet.
Ca bonus, poți citi un scurt fragment din următoarea povestire, care va fi publicată AICI începând de săptămâna viitoare.
Lectură plăcută!
Ne mișcăm repede și totuși puțin lipsește să nu ajungem prea târziu. Când înconjurăm locuința secretă a lui TYrsen – un bungalou de lux amenajat în întregime la subsolul unei viluțe dărăpănate, deosebit de adresa lui oficială, aia unde nu ai găsi nici măcar un cristal de zahăr și cu atât mai puțin o fată răpită – din curtea acesteia se împrăștie glisoare mai ceva ca niște gândaci dintr-o bucătărie în flăcări. Îl identific pe TYrsen în timp ce o trage pe „Faya” – întreagă, miraculos de nevătămată! – către un aeroglisor cu numărul NLA-01-MODDERFOKER (ceea ce trebuie luat la propriu în cazul ridensienilor).
TYrsen e un ridensian aproape pur, dar altfel nu-i cine știe ce marfă: spre patruj’ de ani standard, slab, oacheș, cu pielea presărată cu modelele roșiatice ramificate care le-au atras celor ca el porecla de „loviți de fulger”. Are un nas lung și ascuțit și o tunsoare pe care preșcolarii din Nomensla n-ar arbora-o nici morți. Probabil aia pe care scorpia de mă-sa i-a impus-o de mic copil. Abia după moartea ei, eliberat de sub papuc, a început și el să-și mai facă o plăcere-două: un aeroglisor cu număr personalizat, o grefă de pectorali care contrastează cu picioarele lui slăbănoage, o fată ca Faya…
– FTMO! Lasă fata și n-o să fii rănit! îi strig prin amplificator.
– Nu! urlă el. E a mea!
Abia acum apuc să-i văd bine fața. Are ochii roșii și în ei e o sticlire care nu-mi place. Mâna cu pistolul lipit de tâmpla lui Dangor îi tremură. Știu că nu consumă din marfa pe care o vinde, dar în același timp îmi dau seama că am de a face cu un om în pragul nebuniei.
– E a mea și n-am să v-o dau! Mai bine-o omor cu mâna mea! Dați-vă înapoi!
O smucește pe „Faya” după el și se retrage printre glisoarele parcate în curte, făcându-se o țintă mai greu de nimerit. Îl urmez cu pistolul ațintit asupra lui. N-am de gând s-o mai pierd pe Dangor din ochi.
– N-o omori tu, blufez la rândul meu, pentru că de fapt îl cred în stare. Ți-ai licitat capitalul pe trei luni pentru ea. Le-ai închis gura alor ei cu un apartament în zona bună. L-ai omorât pe prietenul ei…
Spun toate astea ca să-i amintesc că o iubește. Tare nu-mi plac luările de ostatici.
– Peștoiu’ ăla merita să moară, se schimonosește el privindu-mă pe după umărul fetei. Pentru că s-a purtat ca un cretin cu Faya și-și mai și băga nasu-n treburile mele. L-am omorât ca dar de nuntă pentru ea!
OOO…K!
– Și prostuța s-a speriat. Dar acum s-a întors la mine, nu-i așa, draga mea?!
Și, fără să depărteze pistolul de tâmpla fetei, o sărută pe obraz.
Probabil, își spune o parte distantă a minții mele, e atât de obsedat de Faya, încât Dangor n-a fost nevoită să se transforme în altcineva. Și, lucrând cu imaginația clientului, s-a dovedit chiar mai Faya decât Faya, ceea ce a ținut-o în viață. Până acum.
Fata plânge și mă imploră și se zbate. Are pielea albă și atât de fină, încât se învinețește imediat în strânsoarea mea. E ușoară ca și cum ar avea oasele umplute cu aer. O răsucesc și, ținând-o cu o singură mână, îi sfâșii rochia de mătase de-a lungul spatelui. Aripile mici, iridescente, strict decorative, îi palpită speriate. O trântesc lângă pat, îmi proptesc un genunchi în spatele ei și încep să-i tai o aripă cu lovituri brutale. Sângele țâșnește. Fata țipă strident, cabrându-se sub mine, dar n-o las să-mi scape. Din patru lovituri, aripa se desprinde. Capul fetei se lovește de marginea patului. E în stare de șoc.
După cum i-am zis lui Milo, oricine are ceva de pierdut. Dacă faci trafic cu tinere sărace, n-o faci ca să mănânci pâine cu apă într-o chilie. O faci ca să-ți permiți lucruri de care altfel nu te-ai putea atinge. Lucruri cum e fata asta.
Pun aripa caldă încă într-o cutie metalică pe care o sigilez. O împachetez frumos și scriu adresa. O s-o duc chiar eu, dar destinatarul nu trebuie să știe asta.
Mă apropii de fată și ea se trezește din torpoare și se retrage dinaintea mea scâncind. Are și de ce. Vede un ins în negru, cu chipul acoperit de o mască a lui Kahan în ipostaza lui „beat de sânge”, cum se vând pe la Cosmic-Con-uri. O apuc de braț și-o trag îndărăt, apoi o șterg de sânge și îi aplic pe spate un coagulant. Se uită la mine cu ochii ei frumoși plini de lacrimi și eu de-abia-mi stăpânesc impulsul de a-i sfâșia cu dinții gâtul ăla alb.
Nu există inocenți în Nomensla și, dac-or fi totuși, ea nu se numără printre ei. Hainele elegante, locuința, mâncarea scumpă pe care o mănâncă, patul cu saltea de mușchi-fals în care se trezește sunt plătite din sângele și lacrimile altor fete, și ea știe bine. Soțiile și amantele traficanților, fiicele și fiii lor nu pot pretinde că sunt nevinovați doar pentru că nu au săvârșit răul cu mâna lor. Poate că nu l-au săvârșit, dar l-au mâncat și l-au băut și l-au tras pe nas, s-au înveșmântat și-au dormit în el, ne-au scuipat în ochi de la înălțimea lui.
Simt că pulsul mi-a luat-o razna. Ce naiba se-ntâmplă cu mine? M-am molipsit de justițiarism?
*
Padan Jardine, patronul firmei de recrutări, e un omuleț scund și îndesat, cu o cicatrice sub ochiul stâng și un început de chelie acoperit cu păr sintetic, care-i mai lucios și deocamdată mai scurt decât cel natural. Se făcea frumos pentru ea, pentru îngerașul ăsta cu o singură aripă, că doar nu pentru femeia obosită și cu riduri amare în jurul gurii care mi-a vorbit prin videofon când am livrat pachetul la el acasă, deghizat în curier.
Sigur, după razia poliției Jardine a avut grijă să se ascundă, iar soția lui a susținut că nu știa unde. Probabil nici nu știa, doar era de așteptat ca pe ea poliția s-o interogheze printre primii. Dar eram sigur că în anturajul ei sau printre membrii personalului e cineva care știe cum să ia legătura cu soțul, chiar dacă acesta s-a dat la fund. Pariul s-a dovedit câștigător și omulețul s-a ivit la locul de întâlnire singur și fără dispozitive de interceptare. Motivul pentru care acum sângerează abundent din nas e că detectorul de patternuri mi-a transmis că eram urmăriți, fapt care m-a obligat la o oră de slalomuri ca să-mi pierd codița.
Îl așez brutal pe scaun, îi încătușez o gleznă de piciorul acestuia, apoi îi scot iGlass-ul orb pe care l-am silit să-l poarte pe drum. E ca și cum l-aș fi legat la ochi, numai că în loc să se rezume la a-l împiedica să vadă, pe fundalul negru dansează linii drepte și șerpuite, spirale și curbe menite să se joace cu simțul echilibrului, în așa fel încât să nu poată reconstitui drumul. Nici nu-i de mirare că-i năuc și îi trebuie vreun minut până să focalizeze pe mine, cu masca lui Kahan pe față, cu fata legată la picioare și cu un cuțit în mână.
– Kalisia! exclamă el.
– Tati! scâncește ea.
Mi se strepezesc dinții de atâta dulcegărie. Auzi, „tati”! Când de fapt adevărata lui fată se află la universitatea din Old New Orleans, unde-și trimit ăi ca el copiii, pe locurile cu taxă, firește.
– Înduioșător, zic eu. Și-acum o să-i tai și cealaltă aripă, pentru că ți-am zis să vii neînsoțit și n-ai ascultat.
– Nu, mă imploră el. N-am știut! Nu erau oamenii mei!
– Așa zici tu, dar eu n-am de unde ști.
Și trec la treabă.
La prima vedere, nu există nicio legătură între TYrsen și firmele care o ofertează pe Faya. Poate așa o fi înhățat-o și prima oară: nu de pe stradă, cu scandal, ci dintr-o clădire în aparență respectabilă de birouri, unde fata s-a dus să se angajeze în încercarea de a scăpa de căsătoria forțată. Mi se face milă de copila asta neiubită, care s-a chinuit atâta să-și țină capul deasupra apei numai ca să se scufunde tot mai mult la fiecare mișcare. Cred că știa și ea că n-are nicio șansă, de aici fumatul, chiulitul, băieții…
Clădirea în care intră Dangor purtând chipul Fayei e un imobil nici prea-prea, nici foarte-foarte, din zona rezonabilă a Nomenslei, aia unde nu riști să ți se taie gâtul cât timp e lumină. Stau la pândă, cu chipul lui Dawood, monitorizându-i iGlass-ul dintr-o mașină parcată trei străzi mai încolo. Văd prin ochii ei zâmbetul drăgălaș al recepționerei, mocheta cenușie, săgeata roșie de pe perete care o călăuzește pe culoare – înregistrez imediat traseul –, o încăpere neutră în care o întâmpină o corcitură de aquarian cu ostrih. Faya își pune iGlass-ul pe birou, de unde acesta continuă să transmită bine mersi, deși acum nu mai văd decât solzii de pe dosul palmelor femeii care îi va lua interviul.
Apoi brusc imaginea se întrerupe.
Fir-ar să fie! E un dispozitiv de bruiaj! Cum de nu m-am așteptat la asta?!
Țâșnesc afară din aeroglisor și străbat în goană cele trei străzi. Doi cumpărători de la un stand de plăcinte își leapădă deghizările și se reped după mine. Mai multe glisoare sosesc în viteză. I-am înconjurat!
Pătrundem în goană în clădire, ignorând exclamațiile fetei de la recepție. Oameni se ivesc în ușile birourilor și ne văd trecând în trombă. Suprapun înregistrarea primită de la Dangor peste decorul real și mă reped către biroul în care e închisă. Coridorul cotește la stânga, apoi la dreapta… și deodată izbucnește strident o alarmă de incendiu.
Ușile birourilor se dau toate de perete și mă pomenesc luptându-mă cu un val de oameni care se năpustesc în direcția opusă. Se îmbrâncesc, cad, se lovesc, țipă. Scot boxul cu electroșocuri și izbesc cu el în stânga și-n dreapta fără să-mi mai pese. Calc pe ceva moale. Mă izbesc de perete. Îmi activez funcția waterproof a iGlass-ului exact la timp, căci peste câteva clipe din tavan încep să curgă șiroaie de apă.
Treptat culoarul se golește. Nu știu unde-mi sunt camarazii. Nu simt fum de nicăieri, doar apa șiroindu-mi pe față. Urmez drumul întortocheat pe care cine știe câte fete l-or fi parcurs o singură dată și într-un singur sens. Ușa nu e încuiată, dar încăperea e pustie și în ea stăruie un miros subtil de gaz. Îl trag în piept fără să vreau, apoi mă pomenesc bâjbâind după o ieșire secretă cu mâini tot mai grele, cu mișcări tot mai nesigure. Dar continui să caut până mi se face negru în fața ochilor.
Mă trezesc la spital peste jumătate de zi. Lângă patul meu stă Gglouk, foarte nefericit. Dangor a dispărut. Femeia care o intervieva a dispărut. Ieșirea secretă dă într-un tunel care iese undeva lângă un parc de glisoare date la casat. Angajații firmei susțin că nu știu nimic despre operațiunile ce se derulau în micul birou din spate. Patronul firmei e de negăsit.
Ies din spital peste două zile.
În prima dimineață când revin la serviciu, perii rapoartele poliției căutând unul despre un cadavru de femeie. Am unghiile roase până în carne și mă ustură gâtul de cât calmin am fumat. Nu-mi dau voie să simt altceva despre Dangor și dispariția ei. Despre camerele mele pustii și fără miros de scorțișoară. Despre mesajele iritate pe care Gerais mi le lasă pe ambele conturi.
Și, ca întotdeauna în asemenea situații, Rigmor preia controlul.
Când dă cu ochii de mine în pragul ușii, ținând-o de braț pe Faya, mătușă-sa leșină. Unchi-său, Ando, apare și el în holul apartamentului și, văzându-și nepoata rătăcitoare, își duce mâna la piept, holbând ochii. Mă rog în gând să nu facă atac de cord. E o complicație de care chiar n-am nevoie.
– F… Faya, zice Ando uitând cu totul că nevastă-sa zace de-a latul holului și ar avea nevoie de puțin ajutor. Te-ai… te-ai întors! Unde ai fost?
Dar glasului său îi lipsește convingerea.
Faya intră tăcută în apartament și el nu îndrăznește s-o oprească.
– Am găsit-o într-un bordel, unde mi-ați sugerat dumneavoastră să caut. Cred că soția nu se simte bine…
– Ah, exclamă el și îngenunchează lângă ea. Mushi, zice el începând s-o plesnească neconvingător peste obraji. Mushi!
Pleoapele femeii tremură ușor.
– Mushi! Faya… Faya s-a întors acasă.
Ochii femeii se deschid.
– A…
Privirea ei mă descoperă. Se întrerupe din orice va fi vrut să spună.
– A spus unde a fost?
Se ridică neașteptat de vioaie și se repede în sufragerie, unde Faya s-a oprit în picioare, privind în jur. Mushi o apucă de umeri.
– Unde-ai fost, fată proastă? În ce încurcătură ai mai intrat?
– E teafără, zic eu pe un ton care subliniază că asta ar fi trebuit să fie prima ei întrebare. Numai că nu-și mai amintește nimic. Absolut nimic. Trebuie să o luați cu blândețe pentru început.
– Stai jos, Faya, intervine unchiul ei. Dacă nu voiai să te măriți trebuia să ne spui.
Adevărata Faya probabil că le-a spus asta în mod repetat. Privesc din nou apartamentul prea elegant pentru mobilierul lor.
– Ar trebui să o conduceți în camera ei. Poate printre lucruri familiare o să înceapă să-și amintească, sugerez eu.
Cei doi se privesc jenați.
– Ce, tot nu i-ați despachetat lucrurile? întreb neputând să mă abțin.
Au niște mutre care merită privite. Sau luate la palme.
– Medicul zice că ar trebui să își reia activitățile obișnuite. O s-o ajute să-și recapete memoria.
Un medic, dacă ar consulta-o, ar avea cu totul altceva de spus, dar contez pe faptul că primul lor telefon nu va fi la medic.
– Ei bine, zic eu. Trebuie să mă retrag. O să comunic concluziile mele către FTMO, să se ocupe ei de aspectele legale. Multă sănătate, domnișoară!
Ea mă privește cu ochi goi și nu scoate o vorbă. Vocea Fayei este următorul test și sunt oarecum îngrijorat, deși Dangor s-a antrenat urmărind filmulețele de pe pagina virtuală a fetei.
O las cu ei și plec. Părăsesc demonstrativ strada, apoi mă instalez în glisor și urmăresc drona pe care am lăsat-o de pază. Abia atunci răsuflu ușurat. Dacă unchiul și mătușa ei nu s-ar fi mutat, mi-ar fi fost greu s-o trec drept Faya, căci ușa vechii lor locuințe, așa amărâtă cum era, sigur avea amprentele digitale, vocale și retinale ale fetei. Lăcomia lor o să le fie pierzania.
Dreaming Jewel 
Cârcoteli