Am o bere la îndemână și un zâmbet de la o ureche la alta, așa că mi se pare un moment bun să vă urez un Crăciun cel puțin la fel de fericit ca al meu: să fie toți ai voștri sănătoși, să vă despărțiți de anul care a trecut cu seninătatea cu care eu îi spun la revedere și să așteptați viitorul cu nerăbdarea cu care eu îl aștept.
Și dacă veți descoperi că moșul nu v-a adus ce trebuia, gândiți-vă, în schimb, că a făcut-o cu dragoste și, până la urmă, chiar dacă dragostea nu știe întotdeauna să se exprime, important e că-i acolo.
Să iubiți și să fiți iubiți, de Crăciun și tot anul!
Lună: decembrie 2012
Familia mea mă explică perfect. Adică, dacă-i cunoști pe ai mei, pricepi și de ce sunt eu așa cum sunt. Din același motiv,
sărbătorile în familie sunt foarte distractive. Iată o mostră de discuții cu soră-mea, în timp ce urmăream amândouă – cu mama prăpădindu-se de râs între noi – o emisiune cu animale:
Sis: Da bivolii ăștia sunt cam proști. Dacă s-ar repezi toți la lei, în loc să o ia la fugă, i-ar termina, în loc să-i vâneze ăia.
Eu: Păi da, dar nu au atâta inteligență încât să fi descoperit solidaritatea.
Sis: Atunci ce rost mai are să stea în ceată? De ce nu umblă singuri?
Eu: Păi dacă umbli singur și te vânează leul, te prinde pe tine. Dacă umbli cu turma, există șanse să prindă pe altul.
Sis: Tot leii sunt mai deștepți.
Eu: Pare cumva mai logic ca prădătorul să fie mai inteligent decât prada.
Sis: Păi atunci și antilopele sunt mai inteligente decât… iarba? dat fiind că aia mănâncă….
**
Și discuția continuă, cu soră-mea gândindu-se ce bine o fi să fii un gândăcel și să nu ai serviciu. Eu, care nu încurajez asemenea atitudini defetiste, îi atrag atenția că dacă ești gândăcel te poate mânca o pasăre. Discutăm un timp și stabilim că e mai mișto să fii șarpe, fiindcă, mai ales dacă ești anaconda, nu ai serviciu și nici nu te mănâncă nimeni.
– Decât asiaticii, adaug eu în ultimul moment, deși nu știu dacă ei chia anaconde mănâncă.
Sor-mea se declară sedusă de perspectiva de a fi râmă: nici aia n-are serviciu și, în plus, spre deosebire de alte creaturi, dacă o tai în două, obții două râme și nu o singură mortăciune.
– Pe bune, meditează ea, evoluția nu ne folosește la nimic. Unui om, dacă-i tai capul, moare.
– Bine, contraatac eu, și chiar preferi să fii râmă și să te mănânce un tâmpit de pește?
Sor-mea cugetă. Preț de cinci secunde.
– Da, dar jumătatea pe care n-o mănâncă peștele trăiește!
Admit că are dreptate.
– Și dacă te mai mănâncă odată și jumătatea rămasă trăiește și tot așa, teoretic, poți să te înjumătățești la nesfârșit, zic, recreând spontan paradoxul lui Zenon sau cel puțin un derivat al acestuia.
(Cred. Până la urmă, peștele poate să decidă să înghită toată râma și atunci s-a dus naibii paradoxul meu!)
Între timp, mama râde de se prăpădește.
Ei, eu așa îmi petrec sărbătorile. Sper că și voi vă distrați!
Eu și colega mea Carmen suntem o echipă de vis. După cum urmează. Eu vin azi la serviciu, deschid computerul și îi zic:
– Să știi că te-am visat azi noapte!
Ea, uluită:
– Să mori tu! Și eu te-am visat pe tine!
A rezultat că în visul ei făceam amândouă analiză după discursul lui Marean Vanghelie, oprindu-ne din scris cât să ne tăvălim pe jos de râs și apoi apucându-ne din nou de treabă. Ceea ce se și întâmplă în realitate când scriem despre Vanghelie.
În visul meu, Carmen voia să se mute neapărat într-o casă cu fantomă, dar voia de la mine asigurări că fantoma din casa pe care o ochise era prietenoasă, nu de alta dar ea are un copil de patru ani față de care e foarte grijulie. Ca urmare, mă luase pe mine la întrebări despre fantoma respectivă: da am văzut eu cu ochii mei că e prietenoasă? nu? doar am auzit de la alții? și ăia erau de încredere? că ea are copil mic etc. Moment în care m-am săturat de asemenea pretenții și m-am trezit.
True story. Dacă nici asta nu se cheamă „dream team”, atunci nu știu care ar fi sensul expresiei…
Azi – sau poate ar trebui să scriu ieri, că până termin eu trece de doișpe și se face Ziua Națională – am avut o jumătate de zi minunată. După aia am fost de serviciu, ceea ce n-a mai fost minunat, dar prima parte a zilei a fost nemaipomenit de reușită, chit că n-am făcut nimic special. Am fost să-mi caut un nou parfum – cât îmi place să umblu prin magazine în timpul dimineții, când în mod obișnuit lumea e la muncă! – am încercat vreo câteva și m-am hotărât, retrospectiv, pentru J’adore de la Dior, așa că știu pe ce o să se ducă o parte din salariul meu săptămâna viitoare*. După care mi-am cumpărat un inel după care tânjeam de câteva zile și mi l-am pus pe deget de îndată ce l-am plătit.
Satisfăcută de aceste rezultate, m-am retras triumfătoare în Cișmigiu, unde mi-am cumpărat floricele și Nestea și am pornit în căutarea unei bănci corespunzătoare. Am găsit una, neocupată, puțin retrasă, cu lemnul lustruit răsfățându-se la soare, care mă aștepta special pe mine. Și acolo mi-am petrecut următoarele două ore, cu o carte, deși recunosc că nu prea am citit, ci mai mult am lăsat-o să-mi dormiteze în poală și să se bucure și ea de lumină după ce o ținusem atâta în bezna din geantă. Eu însămi mai degrabă am moțăit în căldura soarelui ca o pisică leneșă, urmărind porumbeii cum se fugăreau pe alee, uitându-mă la frunzele uscate de pe jos ca și cum acum aș fi văzut pentru prima oară frunze și contemplându-mi din când în când inelele cu meticulozitatea detașată cu care pisica mea, stând pe calorifer, își linge o lăbuță. Toate gândurile mele pluteau dezordonat și refuzau să se scufunde, iar timpul se-ntindea și el la soare și nu se grăbea să se ducă.
Pe drum către casă, am realizat, deodată, că, pentru prima oară în viață, mă plac din cap până-n picioare, fără nicio rezervă, nu în ciuda defectelor mele, ci cu tot cu ele. De ce le-oi fi acordat atâta importanță?
A fost o jumătate de zi neimportantă, dar perfectă, genul de zi pe care îmi propun s-o repet din când în când, un cadou pe care nimeni în afară de mine nu mi-l poate face în lumea asta smucită.
––––
* De fapt, am umblat pe stradă adulmecându-mi când o încheietură, când alta și apoi aducându-mi aminte că mă vede lumea și, probabil, se crucește, apoi uitând iar și luând-o de la capăt. Cred că sunt cam țăcănită!
Dreaming Jewel 
Cârcoteli