România în căutare de Kogălniceni

În 1864, Mihail Kogălniceanu pleda pentru împroprietărirea țăranilor cu niște vorbe care mie îmi merg la inimă:

„Declar cu franchețe că sunt pentru îmbunătățirea soartei țăranului, că în această îmbunătățire văd fundarea naționalității române… Două mii de boieri nu fac o națiune, acesta este un adevăr ce nu se poate contesta. Este timpul ca înaintea interesului privat să ne gândim la interesul cel obștesc, ca înainte de a ne ocupa de moșiile cele mici să ne ocupăm de moșia mare, România (…)”

Treaba-i că atunci când zicea Kogălniceanu cuvintele astea îl credeai. Dar nu-mi pot imagina niciun actual politician care să le zică și să mă convingă să-l cred. Nu știu vreunul care să-mi transmită că se gândește cu adevărat la un proiect mai mare decât vreo funcție vremelnică sau creșterea propriei averi. Și mai rău e că nici noi, ceilalți, nu știu cât o mai credem. Că poate exista un proiect pentru „moșia mare, România”. Sau că există oameni care să-l aplice.

Uite, de aia suntem noi în găleata în care ne aflăm, fiindcă nu avem astfel de lideri. Nici acum cinci sute de parlamentari nu fac cât o națiune, dar cine să le-o zică de la obraz, fără ca ei să-l tragă de poale rânjind: „Stai, bă, jos, că ești și tu de-al nostru?” Moartea completă a acestui mod de gândire – în care „moșia cea mare, România” trebuie să prospere – e motivul pentru care am ajuns aici: sărăciți, jefuiți nu de străini cum urlă toți idioții naționaliști, ci chiar de ai noștri, după cum tot descoperă DNA-ul, fără lideri și fără direcție, conduși de niște lacomi și niște lași incapabili să se trezească fie și în ultimul minut.

De fapt, politicienii noștri sunt atât de preocupați de vacanțele lor de vară că nici nu s-au deranjat să exprime vreo poziție despre Brexit, că doar nu ni s-a întâmplat nouă, ce naiba? După scandalul cu dezinfectanții diluați din spitale te-ai fi așteptat să rezulte o mare dezbatere publică, în care fiecare partid să caute soluții pentru că Sănătatea este la propriu grav bolnavă, dar nu te poți aștepta la asta de la unii care se tratează în străinătate. Ar trebui să schimbi numele domeniului din Sănătate în Hai la groapă cu grăbire, dar pe politicieni nu-i preocupă asta:

  • Ponta se ține de miștouri ieftine, fiindcă pe vremea când era președintele PSD lingăii lui l-au convins că are simțul umorului, și de hărțuit miniștrii guvernului chemându-i pe la comisiile parlamentare prin interpuși.
  • Tăriceanu ca al doilea om în stat e ocupat să se certe cu Justiția pe toate drumurile, pârând-o până și oaspeților străini. Și a lăsat guvernul fără dreptul de a emite ordonanțe de urgență peste vară așa, pentru că poate.
  • Iohannis nu știu pe unde e. Sau ce face. Sau la ce folosește.
  • Dragnea face poze cu principesa Margareta (Carol I, Ferdinand și Maria probabil se răsucesc în mormânt de oroare), încercând să-și acopere cu puțină poleială de la casa regală imaginea șifonată. Acuma, știam noi că-i corupt, dar ca președinte PSD Dragnea tot nu reușește să depășească anvergura de șefuleț de județ venit în Capitală și preocupat să se pozeze cu celebritățile, așa că nu poți să-i ceri să gândească la nivel măcar național.
  • PNL îl dă afară pe Paleologu fiindcă a criticat pierderea alegerilor pe București. Și încearcă să fuzioneze cu UNPR ca să se termine de sinucis odată, că nu i-a ieșit când cu candidatura lui Marian Munteanu.

Băi băieți, mor oamenii cu zile în spitale. Ne pleacă medicii pe capete. România e paralizată de birocrația șpăgilor pe care voi ați pus-o pe picioare. Pierdem fonduri europene și ne văităm că nu-s bani. Brexitul poate duce la ditamai criza și ar trebui gândite niște strategii (iar a încrucișa două degete și a spera că n-o să fie chiar așa de rău nu-i o strategie). Vouă chiar nu vă e rușine să ne irosiți timpul cu prostii?

P. S. că m-am enervat: Îmi aduc aminte când am lucrat eu în consultanță și încercam de zor să o conving pe o cucoană deputat, mamă de copil de altminteri, să inițieze un proiect de lege ca să se ofere asistență copiilor „căpșunarilor” pentru că era valul ăla de sinucideri. Eu tot căutam soluții și ea tot amâna subiectul, că stai să vorbesc cu un băiat care a fost expert la muncă, c-o fi, c-o împărți, și eu proasta nu-mi dădeam seama că pe ea n-o interesa. (Nu, nu vă spun numele pentru că e oricum un personaj neimportant din punct de vedere politic, vreau doar să vă explic cât eram eu de proastă, și-o zic cu toată sinceritatea.) Și-i mai propuneam să lucreze cu organizația de femei (la ce-or fi bune organizațiile de femei la partide e altă discuție) să facă pe la sate campanii de educație pentru femei. Nici asta n-a interesat-o. Și de aia suntem unde suntem, mi se pare ilustrarea în mic a problemei generale.

Despre dreptul de a lenevi în pat

Un lucru pentru care a trebuit să lupt toată viața a fost dreptul de a lenevi puțin în pat înainte să cobor din el și să încep ziua. Să mai stau zece-douăzeci de minute cu ochii închiși, într-o toropeală plăcută, mai ațipind, mai trezindu-mă, înfășurată în îmbrățișarea plăpumii, simțind moliciunea saltelei sub mine, ba nu, ce tot zic eu aici, înfundându-mă cu totul în saltea. Mi se pare că momentele astea sunt mai plăcute decât somnul chiar, pentru că atunci când dormi habar n-ai de nimic, în timp ce pe astea le savurezi.

Ei, pentru dreptul ăsta mărunt a trebuit să mă lupt toată viața mea. Ca și cum această mică și nevinovată plăcere ar fi ceva periculos, ca fumatul sau alcoolismul, toată lumea din jur încearcă zelos să o combată. De la părinții mei obișnuiți cu trezitul de la cinci ca să prindă autobuzul care-i ducea la fabrică și până la unii dintre partenerii mei de mai târziu, care nu păreau să suporte ideea că ei s-au dat jos din pat și eu nu.

sursa imaginii: memeblender.com

sursa imaginii: memeblender.com

Da, sunt în pat și am chef să rămân acolo încă un sfert de oră. Dacă tu tot nu mai ai stare, pune tu de cafea, mersi anticipat. Păi da, dar tu tot nu mai adormi. Da, așa-i, dar tocmai asta-i ideea! Hai, mă, ce te superi…

Zău, singurele care mă înțeleg sunt pisicile mele!*

Și, sincer, mi se pare nedrept să mi se spună că sunt leneșă sau puturoasă numai pentru că nu sar din pat odată cu cocoșii (care cântă, prima oară, pe la trei noaptea). Sau la prima geană de zi. Sau când sună alarma prima dată. Mai ales că timpul meu de lenevit este calculat în așa fel încât să nu întârzii dacă am de ajuns pe undeva (ceea ce în ultima vreme nici nu se prea pune problema, eu fiind traducător și lucrând de acasă). Dacă ai fost crescut de o sclavă robotitoare, care a muncit toată viața de n-ar ști să spună când a trecut, dacă ești tu însuți/însăți un/o asemenea sclavă, dacă ai copii de trimis la școală sau jobul îți cere să te trezești de dimineață sau dacă ești de la natură o persoană matinală, nu înseamnă că și eu trebuie să fiu la fel. Ce-i atât de complicat?! Important e că atunci când mă dau jos din pat muncesc de-mi rup spatele, că țin curățenie prin casă deși nu-mi place s-o fac (numai că mizeria îmi displace mai tare), că îmi fac timp să gătesc și că spălatul vaselor, cumva, mereu ajunge să fie mai mult treaba mea și cred că puse în balanță cu alea douăzeci de minute de lenevit în pat dimineața astea nu mă fac o puturoasă. La fel cum nici faptul că munca fizică nu e ocupația mea favorită nu mă face o puturoasă (atâta timp cât totuși o fac).

Și voi, ăștia atât de zoriți să-l despărțiți pe om de patul său, ați încercat idila asta matinală cu el? Măcar în week-end? Știți ce pierdeți? Căldura aia plăcută? Senzația aia când te întinzi cât ești de lung și după aia te potrivești mai bine pe saltea? Ziua care stă suspendată deasupra voastră, așteptând să înceapă, dar nu încă? Ia încercați și mai vorbim pe urmă. Și, în general, fiți toleranți cu micile plăceri ale altora, chiar dacă voi nu le împărtășiți.

Și cu asta v-am lăsat. Să vă fie trezirea dulce și patul moale!

*Ceea ce înseamnă că sunt un caz norocos. Mâța soră-mii îi dă deșteptarea de la cinci mușcând-o de picioare.

Ce-ți doresc eu ție…

Ce-i doresc eu României de ziua ei e să ajungă să-și serbeze odată majoratul. Ceea ce-i totuna cu a spune că îmi doresc să ne maturizăm odată ca popor, că încă n-am ajuns acolo. Mereu așteptăm să vină cineva să ne salveze, nu ne punem în mișcare decât în contexte extraordinar de emoționale și atunci ne dăm prea repede bătuți, ne sare țandăra ușor și nu pentru ce-i cu adevărat important, suntem grăbiți întotdeauna să spunem ceva de rău ca să nu se prindă cineva că suntem cumsecade și să ne ia de proști, știm ce-i bine, dar facem tot ce-i mai simplu, suntem necruțători cu cei care au făcut ceva, dar iertători cu tot soiul de lichele. La nivel de nație suntem copii care se cred oameni mari și se oțărăsc la aceia care le spun că mai au lucruri de învățat.
La mulți ani, România, și hai cu majoratul ăla!

ATENȚIE! SPAIMA DE DUȘMANI E ȘI EA UN DUȘMAN!

Casandrele care, încă de la începutul marșurilor de protest, deplâng deturnarea protestelor de către unii sau alții, ale căror nume refuză să le dea, nu-și dau seama cât rău fac. Pentru că dincolo de apelul la vigilență, ei seamănă paranoia în rândurile manifestanților, fărâmițând o piață și așa împărțită și făcând alți oameni să șovăie în a li se alătura de teama de a nu fi manipulați. Ca urmare, o bună parte din energiile mulțimii se consumă în vânătoarea de infiltrați, perpetuând confuzia și deturnând atenția oamenilor de la motivele pentru care sunt de fapt în stradă.

Am văzut deja oameni care au anunțat că nu se mai duc la proteste din cauză că au văzut ei acolo ceva în neregulă, niște manipulări. Dovadă că bocitorismul ăsta de tip românesc – aoleuuuu, va pica drobul de sare – își face efectele. Or toată ideea tocmai asta e, că reforma din temelii a societății pe care o doresc cei din stradă este o treabă de durată, că rezultatele nu pot să apară imediat și că e nevoie de răbdare și dârzenie, nu de renunțare la prima problemă.

Cred că ar trebui ca oamenii săi aibă mai multă, nu mai puțină încredere în ei. Să nu se retragă pentru că se tem, în abstract, că vor fi manipulați. Faptul că există manipulări nu este un motiv să nu te mai duci la mitinguri: dimpotrivă, e un motiv să te duci și să nu te lași atras în cursă sau să nu lași decizia pe mâinile celor manipulabili. Adică ce, n-ai discernământ, că doar ești adult și încă unul instruit?

Faptul că apar grupuri atipice sau figuri suspecte nu înseamnă neapărat că ăia sunt infiltrați. Faptul că unii dintre protestatari nu se potrivesc portretului-tip (tineri, educați, cu un job într-o corporație) nu înseamnă că ei nu sunt, la rândul lor, sinceri. Nu doar tinerii educați sunt nemulțumiți de corupția care ne-a infestat viața de zi cu zi, nu doar ei sunt impresionați de tragedia de la Colectiv. Dreptul de a protesta le aparține tuturor. (La fel și dreptul de a nu protesta.)

Am văzut că au început să circule poze sau liste cu persoane care ar fi infiltrați. Or fi, n-am de unde să știu. Atenție însă și aici, că eu am mai văzut scenariul ăsta în decembrie 89, când ni se spunea că de tras în mulțime trag teroriștii și că ei sunt printre noi. Nu era niciun terorist. Dar am văzut oameni care era să fie bătuți măr pentru că s-a spus că sunt teroriști și la televizor ni s-au arătat militari în termeni împușcați degeaba care ne-au fost prezentați la televizor drept teroriști deghizați.

Și trebuie să înțelegem cu toții că lucrul pe care îl dorim nu se va rezolva într-o săptămână și că exact asta și vrea sistemul, ca lumea să se dea bătută. Și lătrând la umbre și vânând dușmani anonimi, la asta se poate ajunge.

E un virus în Rivendell?

Eu (urmărind pentru a cinșpea oară Stăpânul inelelor și începând să mă simt, de data asta, oarecum plictisită) arăt cu degetul când pe ecran apare Elrond aka Agentul Smith:

– Ia uite, e un virus în Matrice! Agentul Smith s-a infiltrat și aici!

Boyfriend, care nu îl vede decât a cincea oară îmi aruncă o privire indulgentă:

– Țțț!

Eu, lovită brusc de inspirație:

– Și dacă de fapt și Middlearth e tot visul unor inși care vegetează în cuve? Dacă pe ăștia agentul Smith i-a păcălit că e de partea bună? Dacă, de fapt, cei nouă nazguli sunt versiuni ale lui Neo, mai ales că a) se îmbracă în negru, ca și el și b) știm bine din Matrix Reloaded că fuseseră mai mulți Neo de-a lungul timpului. Dacă Sauron e de fapt Morpheus sau poate Oracolul?

Boyfriend, cu ochii lipiți de ecran și cu un gest de discretă nerăbdare:

– Măăăi…

… în timp ce pe ecran Elrond spune: „Men? Men are weak!” cu aceeași voce cu care Agentul Smith i se plângea lui Morpheus că nu îi mai suportă pe oameni și mai ales mirosurile lor.

Deci aveam dreptate, da?!

O, wait! E cineva la ușă!

Micile bucurii ale vieții și alte căcaturi ipocrite

mortyMi se spune adesea că sunt negativistă. Perfecționistă. Prea autocritică. Prea severă cu ceilalți (pe bune? poate vreți să știți cum sunt cu mine și după aia să vă plângeți). Admit că e obositor să fiu eu și că uneori mi-aș dori să fiu altfel sau măcar să-mi împiedic rotițele astea din creier să se învârtă ca turbatele chiar tot timpul. Probabil e și vreo boală care poartă numele a ceea ce arată pentru mine ca starea naturală în care trăiesc.

Între mine și oamenii de bine care-mi dau sfaturi – mie sau altora ca mine – e o prăpastie severă în comunicare, pentru că nu operăm cu aceleași repere. Ei îmi spun să nu mai văd partea rea a lucrurilor, ci numai părțile bune, dar cum aș putea face asta cu partea rea conturându-se în permanență la orizont ca un nor de furtună? Să nu mă mai gândesc ce ar putea merge prost, de parcă dacă nu iei în calcul riscurile ele nu se vor mai întâmpla și tu vei defila printr-o nesfârșită vară însorită. Îmi spun să nu mai fiu atât de exigentă cu mine însămi, fără să-mi explice cum anume m-aș putea convinge că am făcut bine ceva ce eu văd că e doar mediocru* și nici de ce ar trebui să accept o asemenea autoamăgire, ba chiar să mi-o provoc deliberat.

Ei îmi propun, adică, să înlocuiesc ceva ce pentru mine e normal, cu ceva ce m-ar putea, eventual, determina să mă simt mai bine, dar care pentru mine cea de acum arată ca echivalentul mult mai blând al lobotomiei. Dacă pentru a mă place ar trebui să mă mint deliberat pe mine însămi, atunci prefer să nu mă plac. Oricum psihologii spun că orice creier îi induce posesorului o doză sănătoasă de autoamăgire inconștientă, prefer să n-o mai adaug în ecuație și pe aia conștientă.

Nu știu alții cum sunt, dar fie normalitatea mea ar fi depresia altuia (și poate normalitatea mea e și depresia mea, deși eu nu mă consider depresivă), fie majoritatea oamenilor emit, din dorința de a ajuta cu un sfat, clișee în care nici ei nu cred.

Probabil de asta și scriu postarea asta, încercând să comunic, într-un fel stângaci și fără referințe de specialitate, că înainte să dai sfaturi ar trebui să te gândești dacă nu cumva persoana căreia i le oferi are alte criterii de autoraportare decât tine, caz în care sfaturile astea fie îi fac mai mult rău, fie nu-i fac nimic, fie îi provoacă dorința de a-ți face o operație dentară de proporții folosindu-se de tastatura computerului.** Nu, nu știu ce anume ar trebui să faci. Eu îți explic doar cum se văd lucrurile din interiorul fenomenului, poate te interesează, dacă tot dai sfaturi, să fie și eficiente.

Continuarea

INCREDIBIL, domn’ ministru Bănicioiu! N-O SĂ-ȚI VINĂ SĂ CREZI cum îți bați joc de oameni!

Domnule ministru,

Aici ar trebui să fie un paragraf introductiv, dar sar peste el pentru că sunt prea grăbită să vă trimit acolo unde meritați, și anume în mod cert nu în fruntea Ministerului Sănătății. Data viitoare când mai ieșiți să declarați la televizor că sistemul funcționează, luați în calcul și următoarele aspecte de viață care nu mi se întâmplă numai mie, dovadă fiind cozile de la laboratoarele de analize. O să romanțez puțin lucrurile, ca să nu aveți dificultăți să citiți.

„Pentru analize trebuie să luați bon, iar bonurile se dau dimineață, între șapte și șapte și zece”, îmi zice marți doamna de la recepția Polimed APACA, unde mă dusesem cu trimitere de la medicul de familie pentru analizele alea așa-zis gratuite*. Mai înainte, pentru analizele de sânge prelevarea se făcea în policlinica unde lucrează medicul meu; înțeleg, dar nu bag mâna în foc, că acum nu se mai poate face decât direct la laboratoare, de unde și o parte dintre problemele cu care m-am confruntat.

„Toate astea sunt posibile din taxele pe care tu le plătești”

A doua zi m-am trezit pe la șase, în ideea că probabil o fi coadă și dacă mă duc mai devreme poate apuc un loc mai în față. La șapte fără douăzeci, ajung la Polimed APACA și văd vreo treizeci și ceva de persoane, buluc pe treptele policlinicii, care era încă închisă. „A, îmi zice o doamnă în baston, care nu mai avea laba piciorului, nu se dau decât 25 de bonuri pe zi și acuma s-a făcut deja lista și sunt date toate.” „Păi cine le-a făcut„, zic eu, „că policlinica e închisă?” „Ăia din față!” „Eu am venit la șase fără douăzeci și am prins numărul 24”, îmi zice un domn cumsecade,completând: „Ăia, primii, veniseră de la cinci fără douăzeci!”

Continuarea