În inima vântului (1) — 27/11/2020

În inima vântului (1)

      Illyan Crane, duelist, aventurier și om de lume, aruncă ziarul pe măsuță, își verifică în treacăt imaginea în luciul ei și oftă. În Eofrast era dimineață și nimic nu era bine. De trei zile o furtună rebelă răvășea orașul, spre frustrarea Meteorologiei și spre secreta încântare a Pompierilor, oamenii se ascundeau îndărătul obloanelor trase vorbind în șoaptă despre un Al Cincilea Război Meteorologic și în districtul Zori de zi matriarha clanului Harald fusese găsită înecată în propriul ei pat.
      – Dar trebuie să fie sinucidere. Doar Talentul ei era Apa. Cum ar fi putut s-o omoare cineva folosind apa?
      Așezat în fața lui, Glorius Toole clătină din cap. Era o apariție nelalocul ei în clubul Ligii Tinerilor Talentați. O spuneau hainele lui cu luciu în coate și în genunchi, cu o croială la modă acum un an. O spunea chipul lui tras, ascetic, arareori luminat de vreun zâmbet. O anunța mai ales pandantivul purtat la vedere peste cămașă, care îl proclama drept un Antitalent.
      – Conducătoare a uneia dintre matriarhiile influente din Eofrast, membră a Înaltului Consiliu al Meteorologiei… ce motive ar fi avut să se sinucidă? spuse el ridicând din umeri într-un fel pe care Crane îl știa prea bine. Povestea aia cu tinerii e un scandal trecător. Doar se știe că mai toate matriarhele servesc niște cărniță tânără când au poftă.
      – Glorius, mai încet! șuieră Illyan privind repede în jur.
      Dar n-ar fi trebuit să-și facă griji. Clubul Ligii Tinerilor Talentați, unicul loc unde tinerii bărbați puteau fi singuri, ei între ei, departe de constrângerile societății și ale matriarhiilor în care se născuseră, era aproape gol în acea dimineață. Furtuna ținea baloanele la sol și velierele în hangare, făcând posibilă deplasarea prin oraș numai pentru cei foarte Talentați.
      – O retragere de formă, niște bani care să închidă gura victimelor și-n doi ani putea reveni, continuă Toole nepăsător. Nu moare o femeie din cauza unui scandal. Doar cariera bieților băieți e ruinată. Dar, oricum, nu-i asta. Un deces identic a avut loc acum trei zile. A scris în ziare, le-am citit cât te-am așteptat pe tine două ore să ieși de la croitor. Jasmilla Bliss. Tot înecată, tot în propriul pat, tot sinucidere…
      Toole lăsă pauza să se adâncească, apoi completă:
      – … tot membră a Consiliului Meteorologiei, dar dintre juniori. De aia în cazul ei nu s-a făcut atâta tam-tam.
      – Vrei să zici că… s-a apucat cineva să ucidă membri ai Meteorologiei?! întrebă Crane uluit.
      – Ar fi o ipoteză, pentru că restricțiile impuse de Meteorologie privind folosirea Talentelor nu-s prea populare. Dar nu, nu cred că-i asta.
      – O, hai odată, varsă tot!
      – Conform Anuarului Talentelor din Eofrast, Jasmilla a ajuns în clanul Bliss acum cinci ani prin căsătorie. E născută în matriarhia Harald!
      Crane trase ziarul mai aproape și parcurse din nou articolul. Se surprinse jucându-se cu pandantivul de la gât, a cărui formă complicată anunța că purtătorul său era un Multitalent, și renunță. Încerca să nu facă paradă de harurile lui în compania lui Toole.
      – Cred că ar trebui să văd ce-i cu asta, zise el când termină de citit. Ar putea fi șansa pe care o așteptam! Șansa să fim liberi amândoi!
      – Eu sunt liber, zise Toole. Nu există om mai liber ca un Antitalent.
      „Da, liber pe banii mei!”, gândi Illyan fără s-o spună.
      – Haide, să mergem! zise el ridicându-se în picioare.
      – Unde, pe vremea asta?
      – S-o vedem pe Stevana! Mathinde Faïal o vrea neapărat la petrecerea de săptămâna viitoare și m-a rugat pe mine să o conving.
      – E ca și cum ai fi căsătorit în clanul Faïal, zise Toole.
      – Feri-m-ar, zise Illyan. Să-mi spui pe drum tot ce trebuie s-o întreb.
      Glorius Toole se intitula mintologist. Disciplina era, din păcate, una inventată de el și Illyan – singurul care se lăsase convins că mintea umană funcționa după niște reguli deductibile. Iar acum Crane vedea prilejul de a verifica în practică teoriile pentru care plătea de trei ani de zile.
      Înainte să iasă își mai verifică o dată ținuta în oglinda din hol, mulțumit de ceea ce vedea: părul negru numai bucle, într-o dezordine ispititoare, zâmbetul care-i punea în evidență dinții impecabili, hainele strâmte, cu tăietură elegantă, subliniindu-i silueta subțire. Desigur, negrul nu se mai purta, ceea ce-i permitea lui să facă o declarație personală de independență. Toole trecu prin spatele lui fără o singură privire către oglindă: șters în hainele lui cafenii, serios, cu părul tuns scurt cum îl purtau numai Pompierii. Illyan oftă.
      Afară, veliera lui era trasă pe culoarul neutru. Creă o bulă protectoare: utilizare a apei și vântului de gradul doi, suficient cât să se apere de ploaie pe sine și pe Glorius Toole. Furtuna îi silise pe meteorologi să închidă culoarele mai puțin rapide de vânt, menținând cu mare greutate unul singur, cu o viteză considerabilă.
      Toole își trecu brațul prin inelele înfipte în peretele velierei. Illyan desfăcu pânza în boarea ușoară de pe culoarul neutru. Dădu să își coboare ochelarii protectori de pe vârful capului și-și dădu seama că nu avea nevoie de ei în interiorul bulei pe care o crease. Răsuci cârma velierei și, în același timp împinse ușor pârghia care reorienta roțile. Veliera începu să înainteze pieziș pe culoarul neutru. Apoi botul îi intră în curenții culoarului de vânt. Cu o mișcare iute, Crane reorientă pânzele astfel încât să prindă vântul pieziș, apoi, cu îndreptă roțile. Veliera pătrunse în curent și Illyan schimbă ușor poziția pânzelor.
      Pe marginea culoarului, în turnurile de veghe, meteorologii responsabili cu circulația dirijau cu mare efort curentul, împiedicându-l să se amestece cu nebunia necontrolată a furtunii ce îndoia copacii de pe pajiștile cartierului Floare învoaltă. Acordat el însuși cu vântul, Illyan le simțea sforțările. Ar fi putut să-i ajute, dar Meteorologia le interzisese recent civililor orice uz al Talentelor mai mare de gradul trei în interiorul orașelor, așa că ghinion, își zise el sarcastic.

Continuarea

În inima vântului — 24/11/2020

În inima vântului

Următoarea povestire, care va fi difuzată săptămânal cu începere de vineri, o să fie un fantasy cu nuanțe steampunk. E ceva mai lungă decât cele de până acum, așa că o să ne țină probabil până de Crăciun și poate chiar după.

Capabil să mânuiască vântul, apa și focul, Illyan Crane este un Multitalent și unul dintre cei mai râvniți burlaci, dar nu-și dorește să se înregimenteze în niciuna din Matriarhiile puternice ale Eofrastului. Când o furtună răvășește orașul în ciuda eforturilor Meteorologiei, iar una dintre Matriarhe moare în condiții misterioase, Crane pornește o anchetă alături de protejatul său, Glorius Toole, în speranța că la finalul ei va obține unicul lucru care îi lipsește unuia ca el: libertatea.

Foamea (9) — 02/09/2020

Foamea (9)

– Ce facem? Renunțăm? îl întrebă Bobo pe Gipanu.
Coborâseră scările amorțiți, în tăcere, cu capetele în jos, dar după vreo trei etaje se opriseră.
Gipanu ridică din umeri și-i ocoli privirea.
– Tu hotărăști! E taică-tu.

*VEZI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR

– Ce?! exclamă Bobo. Cine-a-nceput cu datoria de onoare și-a insistat să fugim din colonie? Nu tu?
– Și ce, mă, tu n-ai vrut? se înfurie Gipanu. N-ați vrut cu toții să ieșiți? Ce dai acu’ vina pe mine?
– Băieți… încercă Deea să intervină.
– Păi ori ești căpetenia noastră, ori nu ești! Nu poți să fii numa’ când îți convine! Zi, acuma cum facem? insistă Bobo.
– Băi, știi ceva? E taică-tu! Dacă tu poți să-l lași așa, nu e treaba mea.
– Acu, deodată, nu mai e treaba ta!
– Băieți, se răsti Deea, NU PUTEM S-O LĂSĂM PE ZINA AȘA!
Gipanu oftă.
– Băi, io nu pot s-o-mpușc pe fata aia!
– „Fata aia”? exclamă Bobo îmbrâncindu-l pe Gipanu. Fata aia a fost iubita ta, mă! Cum rămâne cu datoria de onoare? Numa la mine se ține cont? Nu erai tu ăla mare și tare, eroul coloniei?
Își însoțea fiecare propoziție cu un brânci. Îl înfuriase cumplit să-l audă zicându-i Zinei „fata aia”. Gipanu o tratase întotdeauna cu un ușor dispreț, care pe Bobo îl deranjase. Nu intervenise însă în apărarea ei decât acum, când era prea târziu. Gipanu îl lovi peste mână. Se încăierară amândoi, în timp ce Deea trăgea de ei, rugându-i să se oprească.
– Ia uite, Deea, ce are ăsta aici! exclamă brusc Bobo.
Mâneca gecii celuilalt se ridicase, dând la iveală urme proaspete de dinți mai sus de încheietură.
– Uită-te, mă, aici! Ce-i asta? Ce pizda mă-ti-i asta?! Eşti muşcat şi nu zici nimic, ai?! Mă miram eu cum de avea orbu’ ăla sânge la gură. Avea că te muşcase pe tine, mă rahatule!
– Şi ce, mă, nu-l ţineam ca să nu te muşte pe tine?! se răsti Gipanu smucindu-și mâna.
– Ai vrut s-o împuşti pe Zina când tu erai muşcat?! exclamă Deea dând îndărăt. Ce prieten ești tu, mă?! Și voiai să te întorci aşa în colonie, să ne îmbolnăveşti pe toţi?
Gipanu se uită de la unul la altul. Apoi, fără un sunet, se aruncă asupra lui Bobo și încercă să-i smulgă pistolul.


Cărnile scoteau o mulţime de sunete şi el auzea tot. Înţelegea prea bine ce însemnau. Însemnau că stăteau pe loc, aşa că el putea să se apropie şi să mănânce.
Erau dedesubt, le și vedea. Carnea cea mai solidă era înghesuită într-un colţ, în timp ce celelalte două se aţineau una lângă alta. Carnea cea mare dădu să se repeadă la ele, dar ele acţionară în acelaşi timp încetinitoarele şi carnea cea mare se opri şi căzu pe jos. El începu să coboare, să coboare, mirosea iar a sânge, roşu, roşu, cald, cald, bun, carne, Foame, mâncare…

Ecoul împușcăturilor răsuna asurzitor pe holul blocului. Bobo scutură din cap, încercând să-și recapete auzul. Genunchii îi cedară și se așeză pe o treaptă. Deea se rezemă de un perete, la fel de buimăcită ca el. Între ei, Gipanu zăcea cu fața în jos. De sub el se întindea o baltă de sânge. Respira șuierat.
Bobo înghiți în sec și-l ustură gâtlejul. Se ridică în picioare pe trepte și luă la ochi capul prietenului său care trăgea să moară. Nu era la fel ca atunci când împușcai zombi.
– Bobo, Bobo, Bobooo! urlă Deea dând îndărăt.
Ceva căzu asupra lui de sus, dărâmându-l pe scări, tăindu-i respiraţia şi făcând arma să-i zboare din mână. Dădu să se întoarcă, dar creatura îl cuprinse în brațe și se lăsă pe el cu toată greutatea. Mirosea a mizerie şi a moarte. Bobo simți o arsură în gât, apoi arsura se transformă în durere: taică-su îi smulgea carnea. Îl auzea în urechea lui dreaptă cum plescăie și înghite, mârâind ca un câine. Cineva urla strident și era posibil să fie chiar vocea lui. Încercă să respire, dar ceva îi strângea pieptul. Ochii i se împăienjeniră. Vag, de undeva din provincia extrem de îndepărtată care devenise trupul lui, simţi o vibraţie. Mobilul, realiză el, dar mâna îi era prea grea şi renunţă să răspundă.

Continuarea

Foamea (8) — 21/08/2020

Foamea (8)

Bobo dădu să se prindă de de tocul ușii, dar nu reuși. Apoi toţi ceilalţi începură să ţipe, cineva ţâşni pe lângă el şi se pomeni căzând, în timp ce Zina, ţinând bastonul cu ambele mâini, împingea un zombi, zombiul lor, tatăl lui, mai precis, spre uşa de la intrare, iar Deea şi Gipanu se repezeau să iasă din sufragerie, rămânând pentru o clipă înţepeniţi în tocul uşii, apoi poticnindu-se şi prăvălindu-se grămadă peste Bobo.
Până să se desfacă din grămadă şi să se ridice, Zina dispăruse din cadrul uşii. Deea şi Gipanu se năpustiră afară, strigând numele fetei.
Bobo rămase rezemat de perete, cu genunchii moi şi cu inima zvâcnindu-i în piept. Nu simţea deloc dorinţa să se mişte şi stătu câteva clipe aşa, uitându-se prosteşte, prin uşa deschisă a sufrageriei, la creatura oarbă, moartă, cu şuviţa de sânge uscându-i-se în colţul gurii. Apoi, cu o tresărire bruscă – Zina! – se puse pe picioare şi se repezi după prietenii săi.
*VEZI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR

Carnea era aproape de-acum, aţâţătoare. Înaintă, văitându-se încet, pentru că Foamea era din ce în ce mai cruntă, patru-picioare abia ce-i aţâţase pofta. Carnea părea să fie în locul fără mâncare unde se ducea el din când în când să stea.
Se apropie. Mirosul cărnii îi gâdila nările, făcându-l să mestece în gol. Înhăţă o carne şi o trase către el. Tocmai îşi deschidea braţele pentru a o cuprinde mai bine, când ceva îl împinse, făcându-l să se împleticească departe de ea. Nu era o încetinitoare cum mai văzuse, era altceva, un lucru lung, pe care îl mânuia o altă carne. Îl apucă și smuci. Carnea chirăi scurt şi căzu peste el. Dar, înainte să muşte din ea, aceasta se ridicase, era rapidă carnea cu două picioare, dar el era puternic, aşa că apucă la nimereală ceva care nu era carne, ci doar învelea carnea. Nu era bun de mâncat, dar era carne dedesubt, aşa că ţinu bine şi muşcă zdravăn. Carnea îi scăpă din mâini, dar nu avea de gând să-i piardă urma.
Mirosul îl purtă printr-o gaură întunecoasă într-un soi de tunel. Carnea stătea în locul acela şi se uita la el făcând zgomot. Dincolo de ea, văzu un altul ca el, care stătea într-un tunel asemănător şi se uita la ea. Înaintă către carne, dar celălalt înaintă şi el. Trebuia să ajungă la carne înaintea celuilalt, pentru că îi era foarte Foame. Carnea dădu înapoi, apropiindu-se de celălalt. Mârâi. Celălalt mârâi şi el. Se vedea pe faţa lui că nici el nu mai mâncase de mult. Mirosul cărnii era înnebunitor, era ca şi cum ar fi simţit-o deja pe limbă. Întinse mâna s-o apuce, dar celălalt se întinse şi el. Mârâi din nou şi se aruncă asupra lui.

Zina făcu un pas în lături şi privi uluită cum zombiul se izbeşte de oglinda uriaşă din ceea ce fusese odinioară un dormitor elegant. Apoi se năpusti pe lângă ușa înțepenită pe care, mai devreme, nu reușise s-o închidă, traversă holul din doi pași şi fugi orbeşte afară.

*

M-a muşcat, m-a muşcaaaaaat!
Ţipătul Zinei îi sfredelea urechile. Nebuna țâșni dintr-un apartament și se repezi pe trepte în sus, mai-mai să-l dărâme pe Gipanu. Nu se opri pe palier, ci continuă să alerge în sus, unde pizda mă-sii se ducea? N-aveau de ales, trebuia să se ia după ea, ceea ce şi făcură toţi trei.
M-a muşcat, m-a muşcaaaaaat!
O găsiră ghemuită într-un colţ, două etaje mai sus, plângând isteric. Dacă nu-i muşcată o să-i trag vreo două zdravene, îşi promise Gipanu, apoi Bobo şi Deea, vorbindu-i blând, se apropiară şi o luară în braţe, ce-i, Zinişor, n-ai nimic, la pariu şi ea ba da, am, l-am simţit când m-a muşcat de picior, mă doare şi sub manşeta sfâşiată a pantalonului, urmele de dinţi imprimate clar în pielea bocancului, mă doare.
Se trezi rezemat de zid, lingându-şi buzele uscate cu o limbă ca o iască. Era ca un film, ba mai rău, că la un film bun te simţeai implicat, în timp ce aici toate i se păreau depărtate, ca şi cum n-ar fi avut de-a face cu el.
Bobo îi vorbea fetei blând, încercând s-o convingă să desfacă bocancul şi să se uite mai bine, iar ea, disperată, plângând în hohote, respingea încercările lui de a o consola. Gipanu scutură din cap. Trebuia să ia din nou frâiele în mână.
Nu ne rămâne decât un singur lucru de făcut, zise.
Vocea nu-i suna atât de hotărât pe cât ar fi vrut, dar spusese ce trebuia. Se uitară toţi la el, Zina suspinând încă. Apoi fata închise ochii şi-şi înclină capul. Bobo îi lipi ţeava pistolului de tâmplă. Cum dracu’ am ajuns aici? Aşteptă focul de armă, dar acesta întârzia, Zina îşi apăsă palmele pe urechi ca să nu audă zgomotul, ce prostie, păcat de Zina. Văzu umerii încordaţi ai lui Bobo lăsându-se, şi ştiu că n-o să fie în stare să tragă.
Se apropie, luă pistolul dintre degetele încleştate ale prietenului său şi-l împinse la o parte. Zina stătea în continuare cu capul plecat, cu gâtul parcă încovoiat sub povara părului. I se păruse mereu ca o fată coborâtă dintr-un tablou, o fată din alt secol, chiar dacă slăbiciunea ei îl scosese adesea din sărite. Probabil am ştiut întotdeauna că aşa o să se termine. Îşi linse din nou buzele uscate şi, deodată, Zina deschise ochii, se uită la ţeava pistolului, ţipă şi, ridicându-se în picioare, se năpusti pe scări în sus.
Fără cuvinte, Gipanu îi întinse pistolul lui Bobo. Iată că nici el nu fusese în stare s-o facă, până la urmă. Fără un cuvânt, porniră toţi pe scări în jos. Continuarea

Foamea (7) — 14/08/2020

Foamea (7)

Câte amintiri încap în trei minute? Cât timp așteptă apariția creaturii, Bobo avu timp să-și amintească gustul sandvișurilor cu cașcaval, șuncă și pâine prăjită, mâinile lui de copil desenând o casă hidoasă cu creionul verde, pe taică-su și pe maică-sa certându-se în bucătărie (numai vocea ei răzbătând de dincolo de ușă și niște tăceri care erau răspunsurile lui), serile de vară petrecute la o terasă din cartier, când mâna lui taică-su se furișa pe sub părul soției lui, poposindu-i pe ceafă, iar ea întindea gâtul și mijea ochii ca o pisică răsfățată, sâmbetele când juca jocuri pe computer în rețea cu taică-su, care-l bătea măr, în timp ce maică-sa se plângea că iar au lăsat-o singură la televizor, pentru ca pe urmă să-și aleagă unul din filmele alea romantice care-i plăceau și să-l urmărească ronțăind cipsuri, mirosul de tutun și colonie imprimat în puloverele lui taică-su când îl îmbrățișa. (O întrebase pe maică-sa de curând ce colonie era aia și ea ridicase din umeri sâcâită și nu-i răspunsese, cum făcea de fiecare dată când el aducea vorba despre fosta lor viață.)
Și-și aminti cum ajunsese tatăl lui să fie mușcat, încă de la începutul epidemiei.
*VEZI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR
Nimeni nu apucase să-și dea seama cum apăruseră primii zombi. Totul începuse cu o serie de știri despre oameni mușcați de alți oameni, de obicei apropiați de-ai lor. Medicii le făcuseră injecții și le dăduseră drumul acasă, lucru pe care pe urmă îl regretaseră amarnic, dar cine să fi știut? Când se declanșa transformarea, mușcații încremeneau locului pe trecerea de pietoni, în bucătărie lângă cafeaua care dădea în foc, pe stradă, scăpând sacoșele cu cumpărături, nepăsători la claxoane, la înjurături sau la plânsetele copiilor care îi trăgeau de mâinile devenite brusc inerte. Și așa rămâneau până când virusul termina să le reorganizeze creierele: pe atunci, procesul dura mai mult, uneori chiar și trei zile. La început, oamenii se repezeau să ajute, scuturându-i, vorbindu-le, liniștind copiii speriați, conducând „împietriții”, cum li se zicea, la o parte din drum și sunând la ambulanță. Dar, după cele dintâi relatări despre împietriți care se treziseră cu o tresărire și mușcaseră prima persoană la îndemână, în jurul lor se făcea imediat gol. Își amintea și acum străzile pustii, pe care, din loc în loc, momâi visătoare stăteau cu brațele atârnând și cu bărbia în piept, parcă așteptând să le culeagă ambulanțele, în timp ce câte un individ cu sacoșele pline le ocolea de departe cu pași largi, întorcându-și mereu capul. Era priveliștea pe care-o văzuse prin fereastra mașinii în ultimul weekend normal de care avusese parte.
Maică-sa insistase. Taică-su îi ținuse pe amândoi în casă, ducându-se numai el la cumpărături și numai cu mașina (și uitând de fiecare dată să ia ceva, spre exasperarea nevesti-sii), dar cât timp puteau trăi așa? Rataseră complet primăvara, uite că venea vara. Ar fi putut merge undeva, la vreo pensiune mai izolată de la munte, doar ei și niște prieteni. Nu puteau trăi mereu cu frica, frica era mai rea decât zombii! Așa că se duseseră și se distraseră fantastic. Habar n-aveau când fusese mușcat taică-su și de cine, pentru că nu le spusese nimic, dar, la două ore după ce reveniseră acasă, încremenise brusc în mijlocul sufrageriei, scăpând pe jos castronul cu floricele. Mușcătura era ascunsă sub mâneca puloverului.
Maică-sa, copleșită de vinovăție, nu-l dusese la spital. Spitalele oricum erau depășite. Îl ținuse acasă, pe fotoliul care acum dispăruse din sufragerie (cine naiba fura fotolii?!), hrănindu-l cu supă pe care el o lăsa să i se scurgă printre buze, pătându-i piepții puloverului negru – același pe care-l avea și acum pe el – în timp ce Bobo privea din prag cu stomacul răscolit de scârbă, refuzând să facă fie și un pas în încăpere. El și maică-sa dormeau împreună în camera părinților lui, trăgând șifonierul în fața ușii. Bobo nu îndrăznise s-o întrebe ce credea ea c-o să se întâmple. Dar, în cea de a treia dimineață, ieșind prudenți din ascunzătoarea lor, descoperiseră fotoliul gol. Fie mânat de foame, fie cu o ultimă urmă de rațiune, el se ridicase și plecase cândva în toiul nopții. Maică-sa fugise pe scară și pe străzi ca nebuna, dar nu îl găsise. Nu-l mai revăzuseră până de curând și nu mai vorbiseră niciodată despre el, dar Bobo spera că, în ciuda aparențelor, nici ea nu avea pace. Uneori o ura: prea se grăbea să fie fericită din nou. Încă nu meritau asta, nici ea, nici el. Dar acum, peste numai câteva clipe, Bobo avea îndrepte ce se mai putea îndrepta. Da! Asta făcea!
Târșâitul se apropie, însoțit de un mârâit surd. Inima lui Bobo începu să bată atât de tare, încât mâna cu pistolul îi tremura dinainte. Respiră adânc, ascultând pașii care se înaintau pe hol.
Căcat! Nu-i el!
Era un ins chel, cu un tricou cândva roşu, care se ţinea pe el numai prin materialul mai rezistent de la gât. Zgârieturi adânci lăsau să se vadă osul craniului, iar prin buza de jos, despicată până la bărbie, i se întrezăreau dinţii rari și ciobiți. Orbitele-i erau două găvane căscate, goale, din care ochii lipseau. Pătrunse pe ușa sufrageriei, înaintă câțiva pași și se opri, întinzându-și gâtul și adulmecând. Din gura căscată i se scurgea o dâră vâscoasă de salivă. Continuarea