„Un om nu e o insulă, dar oamenii moderni pot fi niște bule solitare care se ciocnesc” — 11/04/2022

„Un om nu e o insulă, dar oamenii moderni pot fi niște bule solitare care se ciocnesc”

Am răspuns la un chestionar al revistei literare „Opt motive”. Rezultatul îl vedeți mai jos.

Cum explici ego⁠-⁠proza: egomanie, exacerbare a sinelui, criză identitară generalizată, groaza ratării, un brav act estetic etc?

Este în primul rând expresia lipsei unei experiențe mai vaste de viață, dar și refuzul uneia. Adevărul este că viața modernă, relativ confortabilă și cu niște etape destul de rigide pe care trebuie să le parcurgi în plan personal și profesional dacă vrei să te conformezi normei, normalului, nu favorizează ieșirea din zona de confort și cunoașterea reală a altor lumi. Dacă adăugăm la asta accentul intens pus pe individ în societatea modernă – toate reclamele încearcă să te convingă că ești special pur și simplu fiindcă te⁠-⁠ai născut, fără alt efort din partea ta, iar filmele și cărțile pun accent pe „omul obișnuit” – nu e de mirare că oamenii – și autorii – au tendința să se întoarcă spre sine, să se preocupe excesiv de ego⁠-⁠ul lor, de imaginea pe care o proiectează către alții și de imaginea pe care o proiectează în interior, către sine. Suntem atât de preocupați de noi înșine, încât ajungem să cunoaștem cu adevărat foarte puțini oameni, chiar și pe cei de lângă noi.

Un om nu e o insulă, dar oamenii moderni pot fi niște bule solitare care se ciocnesc unele de altele în zumzetul propriului monolog interior. Sigur, adevărata cunoaștere de sine, cu condiția să fie sinceră, ar putea fi o aventură, dar pentru a adânci cunoașterea de sine trebuie să schimbi mediul în care evoluezi, să te pui la test – să vezi cine ești în alte condiții de temperatură și presiune decât cele care-ți sunt firești. Or este foarte greu să te smulgi din confortul hipnotic al bingingului, facebookului și shoppingului de la hypermarket și din rutina muncă-serviciu, mai ales că mulțimea de lângă tine în direcția aia te poartă. E drept, poți să-ți părăsești locul în societate mai ușor ca în alte epoci, dar de ce ai vrea s⁠-⁠o faci?

Toate astea, evident, cele de mai sus și tot ce voi mai scrie, mă vizează și pe mine. Nu mă socot, în niciun fel, o excepție.

Restul răspunsurilor – aici:

Nu au rușii monopolul pe cruzime — 10/04/2022

Nu au rușii monopolul pe cruzime

Am vești proaste pentru voi: ăia care râd la postările despre genocidul din Ucraina, care vă anunță superior că nu pun ei botul la falsuri și fac mișto de Zelenski că-și apără țara sunt exact ăia care, la o adică, ar face ce face și armata rusă invadatoare: ar trage în copii ca să se distreze, că doar nu-s copiii lor, ar viola, ar încărca mașini de spălat, televizoare și haine și le-ar căra acasă la nevesticile lor cu FB-ul plin de citate existențiale, inimioare și mesaje pioase despre credință.

Mi-e rușine mie de gâștele proaste care n-au nici măcar o tresărire când citesc știri despre copii și fete tinere violate sau despre soți smulși de lângă familii și împușcați în cap. Nici măcar un vag semn de întrebare că poate e adevărat și atunci e ceva îngrozitor? Niciun fior de îndoială că, bă, eu nu mi-am însușit ca lumea regulile gramaticii, care se predau la clasa a treia, dar am pretenția să pricep politica mondială după un curs scurt, de o lună, făcut aici, pe FB? Dacă voi chiar credeați că femeile nu ar porni niciun război, fiindcă-s ființe sensibile și pline de compasiune, citiți aberațiile pe care le pot scrie unel dintre ele și mai gândiți-vă o dată!

Serios, îmi pare rău că v-o zic, nu au rușii monopolul pe cruzime, meschinărie, miopie și autosatisfacție groasă ca slănina râncedă gen „numai mie să nu mi se întâmple”. Ăștia sunt printre noi, sunt dintre noi și sunt mulți. Sunt ăia care spun că tinerii de la Colectiv meritau să moară că erau sataniști, fără să se pună o clipă în locul părinților și să vadă cum ar fi să scrie cineva așa despre copiii lor. Sunt ăia care s-au crezut nemaipomenit de deștepți și de spirituali pentru că au scris covrig în loc de COVID și vaxin în loc de vaccin, demonstrând, încă o dată, ce ziceam mai sus: că nu depășesc, intelectual și emoțional, nivelul unor copii de clasa a treia. Sunt ăia care se milogeau de PIedone să candideze din nou la sectorul 4 că nu le-a mai strâns nimeni frunzele de pe jos de când a demisionat el (după Colectiv). Dă-i la naiba de tineri morți, lor să le strângă frunzele de pe jos. Sunt ăia care l-au votat în sectorul 5. Sunt toate proastele care o plâng pe Elena Udrea după condamnare, că „săraca, ce dreptate s-a făcut, cum să desparți o Mamă de copilul ei?” dar n-au compasiune pentru copiii omorâți din Ucraina, pentru ăia care și-au văzut părinții împușcați și pentru cei care s-au pomenit smulși din confortul lor și duși de părinți oriunde numai să-i scape de război. Și sunt ăia care de 30 de ani votează cu hoți dovediți și le plâng de milă când sunt băgați la pușcărie, că „doar n-a furat el/ea toată țara” și „a mai și făcut.” Sunt cam aceiași, există o suprapunere aproape perfectă pe toate temele astea. Cine pune botul la una, a pus botul și la celelalte, aproape fără excepție.

Și ni se cere să îi înțelegem pe oamenii ăștia. Să fim politicoși cu ei. Să nu-i jignim. Să le acceptăm părerile, că au și ei dreptul la opinie. Nu înțeleg ce ar fi de respectat la unii care cred că armata rusă a invadat Ucraina politicos, adunând gunoiul după ea, plantând panseluțe și toaletând copaci și când colo nerecunoscătorii de ucraineni au înnebunit și s-au apucat să se omoare între ei și să dea vina pe ruși. Adică ai două armate: una invadatoare și alta care apără o țară. Cam cât de mononeuronal să fii ca să te întrebi care dintre ele comite atrocități?

Am încercat o vreme să mă conving că negarea asta e pur și simplu un refuz al unora de a admite că asemenea orori sunt posibile. Nu vrei să crezi că oamenii chiar își mai pot face așa ceva unii altora, și atunci preferi să crezi în trucaje, conspirații și extrase din filme artistice, căci raalitatea e prea cruntă ca să-i faci față. Dar citindu-le comentariile nu mai cred asta. Cred că nimic nu le-ar putea răni sensibilitatea, pentru că n-au. Și dacă n-ai compătimire și sensibilitate, drumul până la ce face acum mujicul rus nu e lung, dacă s-ar întruni condițiile potrivite.

Născut învingător — 24/01/2021

Născut învingător

În numărul din ianuarie al revistei online Galaxia 42 apare povestirea mea Născut învingător, despre un bărbat care trebuie să-și omoare celelalte euri ca să devină asemenea zeilor. Firește, lucrurile nu merg așa cum se aștepta. Aveți mai jos un fragment:

Fiecare victorie își este propria înfrângere

. – Roberto Baucius (Toate secretele pe care nu ți le-ai spus)

Sig-Valdi nu credea în zei. Zeii însă credeau în el.

Când muri și se trezi la marginea unei mlaștini învăluite în cețuri în profunzimile cărora jucau flăcări, n-avu nicio îndoială că era Hirunga, mlaștina primordială din care ieșise viața când apele și focul se despărțiseră de uscat. Asta îl miră foarte tare, fiindcă nu crezuse niciodată în poveștile astropreoților pe care jormii îi luau pe navele lor, printre stele, ca să se roage pentru sufletele dușmanilor.

Acum însă nu se mai putea îndoi, fiindcă Luntrașul era acolo. Barca sa din coajă împletită, care plutea cu cei demni și se scufunda sub cei lași, se legăna ușoară la mal, iar Luntrașul se apleca spre el strângând în mână vâsla sculptată din os. Avea părul cenușiu ca lemnul vechi și pielea albă ca oasele spălate de ploi, iar când vorbi vocea lui era sunetul regretelor răscolite.

– Bine te-am găsit, Sig-Valdi cel fără de păcat, zise el tăindu-i calea cu vâsla uluitului Sig-Valdi care dădea să se urce în barcă. Kyall Jumătate-de-Inimă și Riggalla Cea Mult Preamilostivă ți-au cântărit viața și faptele și au hotărât că, dintre toți ekdochii tăi, tu ești cel demn să li se alăture pe Câmpia Veșnic Verde. Mergi de-i ucide pe ceilalți Sig-Valdi din toate lumile și devino asemenea zeilor!

– Dar, își regăsi glasul Sig-Valdi, adică, ăăă, ekdochii chiar există? Eu credeam că-s numai superstiții…

– Acesta este adevărul, zise Luntrașul. Ești cel ales, dar, ca să li te alături zeilor pe Câmpia Veșnic Verde, trebuie să îți ucizi eurile mai slabe. Căci numai ucigându-ți slăbiciunile poți deveni asemeni zeilor.

– Dar eu nici măcar nu cred în zei! exclamă Sig-Valdi.

– Și ce, îți închipui că zeii se sinchisesc de asemenea nimicuri? zise Luntrașul și deodată mlaștina nu mai era mlaștină, ci vidul cosmic presărat cu stele, iar flăcările nu mai erau focuri amăgitoare, ci nove explodând în tăcere.

Numai luntrea din coajă de copac rămase aceeași, legănându-se nepăsătoare ea știa pe ce valuri.

– Ca să înfăptuiești voința zeilor, ți se va mai lăsa acest trup timp de o săptămână. Nu uita că te-ai născut învingător: ți-ai devorat frații încă din pântecele mamei tale și cu carnea lor ai sporit. Du-te și împlinește-ți destinul!

– Toți jormii războinici s-au născut învingători, obiectă Sig-Valdi, dar Luntrașul nu stătu să-l mai asculte. Ridicându-și vâsla albă de os îl lovi cu ea peste obraz.

(Continuarea, aici.)

Clasicii literaturii fantasy, la pas — 23/01/2021

Clasicii literaturii fantasy, la pas

Din această lună, voi publica în revista online Galaxia 42 o rubrică destinată clasicilor literaturii fantasy. Dacă pe clasicii SF-ului i-am cunoscut în traducerile din anii 90 și din reeditările ulterioare, fantasy clasic nu prea s-a tradus la noi și este chiar păcat. Pentru că ratăm bijuterii cum este „The Broken Sword” de Poul Anderson, cu care am deschis această rubrică.

Mai multe, aici:
https://galaxia42.ro/recenzii/clasicii-literaturii-fantasy/spada-franta-a-lui-poul-anderson-la-nord-de-tolkien-8899.html

În inima vântului (9) — 15/01/2021

În inima vântului (9)

      – Măi să fie, măi să fie, rosti aceasta tărăgănat, străbătând cei câțiva pași care-l despărțeau de Crane. Păi ăsta-i Illyan Supertalentul. Nu prea-ți mai folosește la nimic când ai o țepușă-n burtă, nu?
      – Amias, șopti Illyan.
      – Daa, Amias Netalentatul. Amias care s-a săturat să-i vadă pe unii ca tine cum au parte numai de ce-i bun în viață. Ia zi, ți-a plăcut tornada noastră? Dar furtuna aia din oraș? Ce pot face mai multe Talente medii dacă se unesc!
      Nu era singur, remarcă Illyan. Alte trei siluete se apropiau de el din dreapta. Fețele lor îi erau complet necunoscute: probabil că, la fel ca Amias, treceau drept Antitalente.
      – Nu-i așa că te miri că am și eu Talent? continuă Amias. Ia țineți-l, băieți!
     * LISTA EPISOADELOR
      Doi dintre tovarășii săi îl prinseră pe Crane de brațe, ținându-l strâns între ei. Amias mai făcu un pas și încă unul, până când Illyan îi simți răsuflarea pe obraz.
      – Voiam să te înecăm, zise el. Cum ești tu mai puțin Talentat cu Apa, te puteam ține la fundul lacului până crăpai. Dar nuuu, a trebuit tu să nu cazi în lac.
      Apucă țepușa din abdomenul lui Crane și o împinse mai adânc. Crane se frânse de mijloc și urlă.
      Unul dintre cei care-l țineau scoase un icnet de om gata să vomite.
      – Ajunge, zise el. Hai să-l înecăm și gata! Așa era planul!
      – Și rămâne valabil, dar vreau să știe mai întâi de ce moare. Țineți-l bine! porunci Amias și cei din jur întăriră strânsoarea. Nu e vorba numai de faptul că-ți bagi nasul în treburi care nu te privesc. Dar n-ar fi trebuit să te apropii de Caresse.
      – Caresse? gâfâi Illyan orbit de durere.
      Încerca să își cheme Talentele în ajutor, dar îi era greu până și să-și țină capul drept.
      – Mă iubea, zise Amias printre dinți. Ne iubim de copii. Am plâns amândoi când s-a încheiat contractul cu tine și ea mi-a jurat că după ce îți va naște cel de-al doilea copil o să fie a mea. Dar o noapte a petrecut cu tine și nici n-a mai vrut să mă vadă! Și de-aia o să mori!
      Apăsă cu furie pe țepușă și Illyan se smuci urlând. Limbi de foc linseră lacome mâinile celor care-l țineau și aceștia săriră în lături. Crane căzu în genunchi. O rafală de vânt trezi praful, ridicându-l dintre ierburi. Îl auzi pe Amias înjurând și începu să se târască la nimereală, încercând să se îndepărteze de el. Nu putea să moară! Nu când mai avea atâtea lucruri de făcut! Cineva încerca să domolească vântul, dar Illyan se agăță de el cu încăpățânare, turnă în el ceva din disperarea și revolta lui și vântul se înteți, șuierând, repezindu-se la oricine nu era Illyan Crane, dezechilibrându-i adversarii și punând între ei și el o perdea groasă de praf.
      Illyan nu încercă să se ridice. Înaintă în patru labe, cu capul tot mai greu, fără să știe încotro, dar sperând că se îndepărta de lac. Câți erau oare? Cel puțin patru, poate mai mulți ca să provoace tornada aia. Mai mulți decât bănuiseră el și Glorius. Un spasm îi cutremură trupul. Vomită sânge amestecat cu cheaguri și efortul îl slei atât de tare că se prăbuși pe o parte. Avea nevoie de câteva clipe ca să se odihnească. Nu-și dorea decât să închidă ochii puțin, predându-se întunericului care îi dădea târcoale nerăbdător, ocrotitor. Dar ceva din el, o parte tenace și încăpățânată, nu-l lăsă s-o facă. Își înfipse degetele în iarbă și începu să se târască pe o parte, scrâșnind din dinți la fiecare mișcare, cu tot trupul scăldat într-o sudoare rece. Iarba era răcoroasă și mângâietoare sub palmele lui și surprinzător de rezistentă.
      Auzi voci și pași. Se apropiau din nou! Pocni slab din degete și o mică scânteie jucă în aer și muri. Pocni din degete o dată și încă o dată. Nu reuși să obțină decât o flacără palidă, dar iarba din jur nu avea nevoie de mai mult. Illyan folosi o boare de vânt ca să modeleze un cerc de foc al cărui centru era, apoi ca să îl facă să crească. La adăpostul focului, se încovrigă tremurând în jurul durerii din pântece și încercă să gândească. Sigur porniseră în ajutorul lui – doar era Illyan Crane, un Multitalent – și un cerc de foc în mijlocul câmpiei n-avea cum să nu le atragă atenția. Numai de l-ar fi putut menține suficient!
      Dar și dușmanii lui aveau Talent cu Focul. Zidul continuu de flăcări se despărți și două siluete întunecate pătrunseră în cerc, urmate de alte două. Doi dintre nou-veniți își alăturară pandantivele și o panglică de foc se desprinse din cerc și se prelinse prin aer către el. Crane își ridică mâna. Degetele-i tremurau. Șarpele de foc care se repezea vuind spre el se răsuci prin aer, luând forma unei sfere înflăcărate. Reuși s-o oprească abia în ultima clipă, cu o sforțare care făcu să i se încețoșeze vederea. Își mușcă interiorul obrazului cu disperare. Simțea focul mai aproape ca oricând, încingându-i pielea, pârlindu-i părul, smucindu-se în strânsoarea minții lui ca un animal nedomesticit. Scutură din cap și vederea i se limpezi: globul de foc se oprise dinaintea palmei lui ridicate. Împinse, un gest nu atât al mâinii, cât al minții, și sfera țâșni înapoi, învăluind cele două siluete. În iarbă se prăbușiră două grămăjoare jalnice, carbonizate, de nerecunoscut.
      Îi văzu pe cei doi supraviețuitori schimbând o privire. Erau în centrul cecului de foc, cu el. Unul dădea înapoi, încercând să folosească vântul ca să despartă flăcările. Illyan îl lăsă și, în clipa în care acesta încerca să părăsească cercul, îi smulse de sub control mica boare. Focul năvăli la loc, lacom. Urletele de durere nu durară decât foarte puțin.
      Cel de-al patrulea adversar se răsuci spre el. De data asta Crane îl privi: un băiat blond, foarte tânăr, cu privirea puțin sașie, cu ochii holbați și cu părul lipit pe frunte în șuvițe transpirate.
      – Nu! se milogi băiatul. Nu mă omorî! Te rog! Îmi pare rău!
      Plângea cu lacrimi mari și grele, care-i alunecau rapid pe obraji și-i cădeau pe gât.
      Illyan era prea slăbit pentru cuvinte. Se lăsă pe spate. Pe ochi i se puse o perdea neagră. Focul oricum se împuțina, odată cu puterile lui. Îl auzi pe băiat trăgându-se mai aproape. Acum nu mai plângea.
      Din afara cercului, cineva încerca să stingă focul. Se concentră asupra flăcărilor, un cerc portocaliu în bezna care-l înconjura, și-i simți trecând prin ele, doi la număr, unul din față, altul din stânga. Îi pierdu când înaintară, îndreptându-se spre el.
      Cumva, în toiul acestei lupte, înțelesese că n-avea să scape cu viață. Avea să moară pe această câmpie prăfoasă, cu un țăruș în pântece și cu gura plină de sânge. Dar trebuia să ucidă cât mai mulți dintre ei, ca să-i dea o șansă lui Glorius, care știa de Amias și se putea apăra de el – Illyan trebuia să creadă asta! -, dar nu știa de existența celorlalți.
      Cu o ultimă sforțare chemă vântul, reușind să stârnească abia o mică adiere. Dar o făcu să străbată cercul iar și iar, poticnindu-se de ei, spunându-i unde erau. Cel mai aproape era băiatul sașiu, îl auzea respirația șuierătoare și se concentră asupra ei, prinzând-o și nemailăsând-o să intre în plămâni, făcând aerul să se retragă din jurul tânărului. Auzi ceva prăbușindu-se aproape de el, auzi trosnetul ierbii strivite sub trupul ce se zvârcolea, călcâiele râcâind frenetic țărâna apoi domolindu-se. Unul dintre dușmanii lui nevăzuți se opri brusc, apoi se răsuci și o rupse la fugă orbește prin zidul de flăcări. Celălalt șovăi și Illyan îi fură și lui răsuflarea până când și acesta încetă să mai miște.
      Apoi focul se smulse din strânsoarea lui și se năpusti cu lăcomie asupra ierbii, aprinzând mici ruguri ici și colo. Simți un fir de iarbă mângâindu-i buzele și se minună de prospețimea lui, de viața din el. Poate că-și pierdu un timp cunoștința, căci dintr-odată cineva îl târa pe pământ.
      Deschise ochii și zări deasupra lui fața mânjită de funingine a lui Amias. Acesta rânji fără umor.
      – Ghinionul tău că te-ai trezit! Acuma o să simți cum te-neci!
      Illyan se zbătu în strânsoare. Încercă să se agațe de iarbă, dar degetele lui nu mai aveau putere. Încercă să invoce focul, dar acesta dansa în cuibare de iarbă, indiferent la chemarea sa. Încercă să convoace fie și o boare de vânt, dar vântul, prietenul lui dintotdeauna, nu-i dădu ascultare. Amias probabil că-i simțise eforturile, căci chicoti uscat:
      – Nțț. Ești stors ca o rufă. A meritat să pierd tot numai ca să te văd așa!
      – N-o să scapi, murmură Illyan.
      – Știu, zise Amias. Dar măcar TU o să fii mort! O să stau în celula aia a Meteorologiei și o să-mi amintesc cum ai murit, cum te-ai zvârcolit, cum te-au trădat Talentele la sfârșit! Și-o să râd. O să râd de-o să se audă până pe acoperiș!
      – Mai vedem noi, rosti un glas din spatele lui Amias și un braț se încolăci în jurul gâtului acestuia.
      Amias îi dădu drumul lui Illyan și se agăță cu ambele mâini de brațul care-i strivea traheea. Un vânt se stârnea, agitând iarba. Toole îl răsuci pe Amias și-l lovi cu pumnul în falcă.
      – Au! scânci Amias împleticindu-se și vântul se domoli.
      Toole îl prinse de piepții cămășii și-l lovi din nou, și din nou, și din nou, până când Illyan închise ochii ca să nu mai vadă. Dar continuă să audă plesnetul pumnului lovind obrazul, gura, nasul celuilalt, gemetele și bolboroselile lui Amias și zgomotul unui trup căzând în iarbă.
      Deschise ochii. Toole îngenunchease lângă el și îi sfâșia cămașa. Avea buzele strânse și un mușchi îi tresărea pe obraz.
      – Illy! murmură el. Am venit cu Meteorologia. O să fie bine. Rezistă!
      Dar Illyan îi văzu expresia de dinainte ca fațada sa impenetrabilă să alunece la loc și înțelese că rana lui era exact atât de gravă pe cât crezuse.
      – Glorius, murmură el.
      Era atât de straniu să vorbești, să vezi și să respiri încă și să știi că vei muri. Își puse mâna pe încheietura lui Glorius, dar abia reuși să i-o strângă. Era un lucru pe care așteptase prea mult să-l spună.
      – Iartă-mă! șopti el. Pentru că… te-au trimis… pe tine…
      Repetase de atâtea ori în minte cuvintele pe care voia să le rostească, le șlefuise și le răsucise încercând să exprime totul, tot regretul și toată vina, în așa fel încât Glorius să înțeleagă că era sincer și să-l ierte o dată pentru totdeauna. Dar acum toate cuvintele se risipeau din mintea lui ostenită, ca o țesătură ce se destrăma.
      Însă Glorius îl înțelese.
      – N-am ce să-ți iert, Illy, zise el cu tandrețe în glas. Nu-i vina ta că ești atât de Talentat. Lumea asta n-ai făcut-o tu.
      Dar Illyan și-l aminti, slăbit, pe patul spitalului de campanie, întorcându-și fața ca să se ferească de atingerea lui.
      – Iartă-mă, murmură el din nou.
      – Știi, în ultimul an dinainte să fii Testat am fost aproape sigur că eu o să fiu acela trimis de-acasă, zise Glorius. Și nu te-am urât nici măcar atunci.
      Se așeză lângă Illyan, petrecându-i un braț pe după umeri și legănându-l ușor.
      – Iar faptul că am avut o familie și-am pierdut-o… că mi-am ars Talentul în război… astea au fost alegerile mele. Nu le lua asupra ta.
      Se întuneca iute sau poate că vederea lui se întuneca din nou. Pleoapele-i erau grele, așa că le închise. Simțea sub fruntea lui umărul lui Toole. Vru să-i mai spună ceva, dar buzele-i erau reci și amorțite și nu-și mai simțea mâinile, apoi gândurile i se risipiră și ele.
      Toole îl zgudui ușor.
      – Se apropie tămăduitorii, Illy. Încă puțin, te rog!
      Dar în dosul pleoapelor lui închise era o lumină și ea se apropia de asemenea. Exista libertate în moarte, înțelese el și încercă să i-o spună și lui Toole, dar nu fu sigur că vorbele i se desprinseseră de pe buze. Fiecare clipă era o mare de liniște și exista o salbă întreagă de mări pe care să plutești, cu fruntea pe umărul cuiva, ascultându-i răsuflarea, existând pur și simplu până când soseau salvarea sau moartea, oricare dintre ele avea să ajungă prima.

                                                      SFÂRȘIT

   LISTA COMPLETĂ A TEXTELOR MELE

      COPYRIGHT © 2020 Laura Ciobanu. Materialele și imaginile îi aparțin autoarei. Reproducerea integrală sau parțială a acestora este interzisă fără acordul scris al autoarei și se va pedepsi conform Legii 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. 

      Această povestire este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale este accidentală.