E mai simplu să vorbești despre labagiul din parc

„Da violu, maică, unde-i violu?”, comentează unii de pe margine făcând mișto de campania #metoo. Pentru unii femeile care vorbesc despre asta acum sunt niște „damicele pe care nu le-a mai băgat nimeni în seamă” și care spun „povești despre care nu știi cât de adevărate sunt” și care fie „sunt niște curve profitoare și acuma se dau violate”, fie „niște lașe care și acuma tot nu dau nume”.
Și eu mă gândesc că probabil fetele alea care povestesc despre labagiul din parc sau de ăla care s-a frecat de ele în autobuz ar avea de fapt povești mult mai cumplite de spus. Că încep cu incidentele neplăcute de pe stradă ca să testeze gheața, să vadă reacția publicului, ca o pregătire pentru momentul în care ar vorbi cu adevărat, despre lucrul ăla care chiar le doare.
E mai ușor să povestești despre labagiul din parc – specie des întâlnită, oricât v-ați mira voi, numai eu una am avut de-a face cu trei asemenea inși, în trei ocazii diferite, și nu-i calculez aici și pe frecangii din autobuz/metrou (adică ăia care se freacă de tine) – decât despre ruda apropiată care te-a abuzat, despre șeful care ți-a spus că altfel nu te promovează sau despre tipul care te-a iubit, dar te-a și bătut nițel așa, din dragoste. Deci chiar dacă femeile alea care au ieșit să vorbească ar avea și chestii mai grave de povestit, e posibil să nu îndrăznească încă s-o facă. Sau să nu vrea să retrăiască momentul, chestie inevitabilă când îl povestești și care te poate arunca înapoi, într-un loc unde tu nu mai dorești să mergi. Așa că spun întâi o chestie mai simplă. Una din care au scăpat tefere. Și vin privitorii de pe margine și le acuză că-i prea puțin, că-i prea târziu, că vor atenție, că se alintă.
În plus, să nu minimalizăm agresiunile astea gen labagiul din parc sau ăla care te pipăie în autobuz, că nu-s așa inofensive cum vi se par vouă. Pentru unele fete teama începe de mici, cu labagiul din parc. Cu colegii care le „mamelesc” în clasa a opta pentru că le-au crescut sânii (da, și asta e tot agresiune sexuală, să știți!). Sau cu ruda apropiată care se dă la ele pe neașteptate. Aceste agresiuni care unora li se par neimportante („da violu, unde-i violu?”) creează o stare de teamă perpetuă în care trăiești apoi ca femeie, teamă întărită periodic de agresiunile de la metrou, de pe stradă etc. Pentru că momentul în care se atentează la integritatea ta fizică e o experiență transformatoare, și nu în sensul bun al cuvântului.
Rezultatul e o viață în care privești mereu peste umăr, treci pe trotuarul celălalt, te uiți tot timpul la ceas seara când ești cu prietenii în oraș și în general te simți ca o pradă. Îmi pare rău că tensiunea asta perpetuă nu e destul de îngrozitoare pentru voi, dar vă asigur că e cumplită pentru noi și că n-o merităm. Când se mai întâmplă și agresiunile de la birou probabil că femeia se simte deja neputincioasă și crede că reclamând nu se va rezolva nimic, ba dimpotrivă, tot ea va avea probleme. Că ăla e mai puternic și el va fi crezut. Că va fi făcută de râs, acuzată că vrea atenție.
Sunt și cazuri de femei care au povestit ce s-a petrecut când i-au reclamat pe ăia (pe scurt, nimic), dar pe astea v-ați făcut că nu le vedeți ca să nu fiți zguduiți în judecățile voastre comode. Așa e. Lumea e un loc bun. Nu există războaie, că nu vi s-au întâmplat vouă. Și nici abuzuri sexuale nu există, ci numai femei dornice de atenție. Ce poa să fie mai cool decât să zici că ai fost abuzată? Și e posibil să existe violuri, că parcă ați văzut voi ceva la televizor, și niscai violență conjugală, dar și femeile alea și-o merită, au zis ele ceva, au stat prin preajma violatorului, deci dormiți liniștiți/liniștite că vouă nu vi se poate întâmpla.
Anunțuri

Galben de toamnă

IMG_0214În fiecare zi pe la ora două agăț traducerea în cui și o iau razna pe străduțele somnoroase din spatele blocului. Undeva în față bulevardul se rupe-n claxoane, agitat ca de obicei, dar pe străzile astea vara pare să nu fi plecat, ci să lenevească încă printre pensionari ieșiți să joace table, mâțe care se tolănesc la soare și mămici care-și scot bebelușii la plimbarea de după prânz. Umblu leneșă și înaintea mea se întinde tot timpul din lume, ca atunci când, copil fiind, înghesuiam toată eternitatea în cele patru ore de după prânz și mă lăfăiam în ea*. (Cred că încetăm să mai fim copii când ne dăm seama ce scurtă-i o oră.) Ici și colo îmi atrag atenția câte un balcon sau o fereastră și încerc să-mi imaginez viața tihnită ce se desfășoară chiar atunci dincolo de geamuri sau mobilele cuminți, așteptând scăldate în lumină și singurătate întoarcerea stăpânilor. Las în urmă blocurile și o iau pe străduțele de case, la voia întâmplării, călcând la nimereală pe propriile mele urme. Îmi propun să o iau pe strada Blandiana, pe unde n-am mai fost de mult, și descopăr că asta-i o stradă care-mi place mai mult seara când locuitorii o însuflețesc cu prezența lor făcând-o să pară un soi de locuință imensă, comună, o comunitate, deși probabil asta-i doar impresia mea. Pe strada Porumbelului, preferata mea, pe unde trec în fiecare zi, aud clinchete de linguri care vorbesc despre un prânz luat în curte, sub o boltă de viță. Altfel nu vezi țipenie, strada-și întinde spinarea la soare tihnită ca o mâță uriașă. Las drumul să mă poarte el pe unde vrea, văd bolți de viță, tufe exuberante de flori, jucării uitate, furtunuri încolăcite ca niște șerpi de casă, câini întâmpinându-și fericiți stăpânii, garduri elegante de fier forjat și garduri vechi din lemn, rufe și pisici înșirate la ferestre, vieți afișate cu îndrăzneală la stradă și vieți care se tupilează timide în curțile din spate și pe urmă mă trezesc pe străzi cu nume date parcă la beție, cum ar fi strada Govodarva și strada Sfeclei. O iau la nimereală pe Govodarva, o stradă cu căsuțe vechi, îngrijite, dar care-mi dau cumva impresia că stau spate în spate, ca un cuplu ce de mult nu mai are ce-și spune, și mă întâmpină cântând cocoșul ăla pe care îl aud într-unele nopți anunțându-mă că e ora trei și eu tot n-am adormit. „Muahahaha, acuma știu unde stai”, îi transmit în gând orătaniei îndreptându-mă spre capătul străzii. În lipsă de altă treabă, trec în revistă moda la copaci, sezonul toamnă-iarnă 2017. Sunt unii copaci despre care ai zice că s-au îngălbenit numai de-ai naibii, fiindcă știu că le stă bine albastrul cerului și s-au decis să arate că natura bate fotoșopul. Alții afișează mănunchiuri ruginii ici și colo în frunzișul altminteri verde, iar alții încă ezită între galben și verde ca și cum n-ar fi chiar siguri ce anotimp e ăsta și ar sta cu haina trasă numai pe o mânecă, întrebându-se dacă e cazul s-o lepede sau ba. Și, cu ochii la copaci, mă pomenesc pe strada Floare Roșie. Cred că urbaniștii bucureșteni, probabil mahmuri după beția de care vorbeam mai sus, s-au uitat pe hartă, au numărat toate capetele și căpețelele de stradă rămase fără nume și s-au decis să le zică Floare Roșie. Așa se face că Floare Roșie reușește să fie, simultan, șerpuită și dreaptă, paralelă cu sine și perpendiculară pe sine și ca urmare nici nu-i de mirare că-mi nimerește sub picioare când n-am niciun chef de ea. Îmi scutur tălpile ca să mă lepăd de pisăloagă, mă îndepărtez cu hotărâre și când mă uit mai bine mi se așterne din nou la picioare**, parc-ar fi rudă cu străzile însuflețite dintr-o povestire de China Mieville. Dau s-o șterg de pe ea, dar m-a simțit și, înfuriată de atâta nerecunoștință, Floare Roșie mă ia pe sus și mă varsă în strada principală, transmițându-mi, ca babele băgăcioase din copilăria mea, că ar fi cazul să mă duc la blocul meu și să-mi fac lecțiile, că mai am de tradus. The End. Generic de final, alea-alea.

________________

*Că după aia veneau ai mei de la serviciu și trebuia să fac teme etc

**Chiar m-am mirat, ajungând de curând în Galați, că nu am dat peste ea și acolo.

Dragnea sau blestemul activistului cocoțat prea sus

Dragnea ar trebui să fie atent, că începe să sune la fel de ridicol ca Vadim Tudor. Pentru cine nu știe, Vadim anunța, cam o dată la două luni, că în curând va organiza o Mare Adunare Populară în Piața Victoriei ca urmare a căreia guvernul și președintele vor cădea, iar poporul îl va aduce pe el la putere. Dragnea e taman pe dos: abia s-a instalat la putere – cu 48% sau cât o fi fost și cu majoritate parlamentară solidă – și iese o dată pe săptămână ca să anunțe că în curând guvernul lui va fi dat jos de către perfidul Iohannis. (Acum termenul s-a mutat „în vară”.) Cam câtă impotență politică denotă un asemenea comportament?
Adevăru-i că Dragnea, oricâtă ambiție ar avea și în orice poziție politică se va cocoța, nu va reuși niciodată să-și depășească condiția de activist de partid de rangul doi, d-ăla cu servietă și pantofi de plasă cu monturile la vedere: brutal, lipsit de subtilitate, lacom, grăbit să facă lucrurile, laș, mereu gata să se victimizeze, lesne îmbătat de putere. Aproape că ar fi în stare să ne facă – pe noi, ăștia anti-PSD – să-l regretăm pe Ponta, ceea ce însă nu se va întâmpla, pentru că Victoraș însuși nu ne dă voie.
Pe Ponta l-ar avantaja acum o tăcere plină de demnitate, numai că nu-i permite caracterul așa ceva. Ca un cățelul zelos, el latră sărind până la jumătatea gardului, făcând acuzații puerile și iresponsabile și lingând cu foc mâna care l-a mazilit. Este singura personalitate a PSD care a preluat zvonistica despre Iohannis și Bamboo, că ăilalți s-au ferit ca de foc să susțină asemenea iresponsabilități. Rămâne de văzut dacă astfel Ponta va reuși să își conserve electoratul care trăieșre cu nostalgia „lucrurilor bune” făcute de el, dar oricum prilejul de a se rebrandui l-a ratat încă o dată.

Marea greșeală a „Dreptei”

rezultatul-votului-alegerile-parlamentare

România, începând de ieri. Sursa foto: Hotnews

Dacă deschizi computerul și vezi roșu în fața ochilor, nu e o iluzie optică, e România, țara în care trăiești. Ieri, o Românie sărăcită și înșelată de corupți i-a votat pe aceiași corupți ca să o sărăcească și să o jefuiască în continuare. Vom merge în continuare în spitale unde intri cu o boală și ieși cu trei, la medici care cer șpagă ca să îți facă tratamente fanteziste, ca doctorul Burnei. Ne vom da copiii la școli din care vor ieși fără să fie capabili să proceseze o informație. Vom da în continuare mită autorităților mari și mici, vom sta în continuare la cozi de opt ore ca să ne preschimbăm permisele și vom aștepta iar trei zile să aflăm rezultatele alegerilor, deși azi ni s-a demonstrat că voturile pot fi numărate și centralizate într-o noapte când organizatorul alegerilor nu fură. Dar înainte să îi înjurăm pe pensionari că au votat sau pe tineri că nu au făcut-o, haideți să mergem cu colindul la cei care chiar sunt vinovați: partidele cărora în lipsa unui alt nume le spunem Dreapta, pentru că partidele-care-nu-sunt-psd ar fi prea lung.

  • Marea greșeală a Dreptei a fost că ea nu s-a adresat niciodată electoratului PSD, ca și cum bazinele electorale ar fi un dat al sorții, nu ceva ce se poate schimba. A presupus că intelectualii nu au de ales decât să voteze cu ea (greșit) și că oamenii cu venituri reduse nu pot fi deturnați. A crezut că urbanul îi aparține de drept: altă greșeală. Și în urban  găsești oameni săraci, că România nu e o țară de metropole. Nimeni de pe dreapta nu a venit cu un mesaj, cu o ofertă țintită către această categorie, deși statistic ea era mult mai numeroasă. Nimeni de pe dreapta nu s-a ostenit măcar să le vorbească acestor cetățeni ai României într-o limbă pe care ei s-o priceapă, cu mesaje anume gândite, în loc să le rostogolească pe deasupra capului sloganuri fără conținut. Niciunul dintre partidele de dreapta, ajuns la guvernare, nu a elaborat și aplicat o strategie de micșorare a discrepanțelor dintre sat și oraș, deși a te naște la țară acum, în România, înseamnă deja să ai cu 50% mai puține șanse. Plus că nu doar satul este o problemă. La nivel național, o cercetare a INS publicată în septembrie arăta că o familie din trei are restanțe repetate la plata utilităților și că 46% dintre gospodării au dificultăți cu plata cheltuielilor curente. Poate ar fi fost bine să citească și cineva de pe dreapta cercetarea asta; nu s-ar mai mira azi de rezultatul PSD. Când de abia te ajungi de pe o zi pe alta, ăla care îți promite că îți mai dă 50 de lei în plus e mai bun decât ăia care promit eradicarea sărăciei, echitate socială și alte cuvinte de-astea mari care nu-ți țin de foame. Înainte să-i judecați pe oamenii ăștia că votează cu PSD, gândiți-vă dacă ați fost vreodată în locul lor.
  • Cealaltă greșeală mare a Dreptei, ei, o să râdeți, o să pară naiv, dar cealaltă mare greșeală a dreptei e că, ajunsă la putere, s-a dovedit la rândul ei coruptă, lacomă, pusă pe căpătuială și deloc dispusă să dezrădăcineze sistemul de pile-șpagă-corupție care și-a întins rădăcinile de sus până jos în România. Am avea dreptul să-i înjurăm pe cei care au votat cu PSD sau au stat acasă dacă ar fi avut de o parte pe hoții și corupții din PSD și de alta pe cinstiții din PNL, PMP (că de USR unii nici n-au apucat să audă) și ar fi votat cu corupții. N-a fost așa. Din lăcomie, sete de căpătuială și egoism, Dreapta și-a anulat viitorul politic pentru o avere pe care oricum amenință să i-o ia DNA-ul. (Asta dacă nu-i salvează Dragnea acum că ajunge la guvernare.)
  • Sigur, o altă greșeală, a PNL mai ales, a fost că a defilat cu aceiași oameni impopulari și corupți. Alinuța și Blaga oricum tot zero capital electoral au adus partidului: dacă ar fi avut curajul să se retragă în planul doi și să lase la conducere o garnitură tânără, chiar și lipsită de notorietate, nu puteau ieși mai rău. Celor de la USR le-a mers și ei nu aveau filialele și notorietatea PNL.
  • Despre Băsescu ce să mai zic? Orice urmă de capital pe care și-ar fi putut-o conserva după plecarea de la Cotroceni și-a irosit-o prin discursul aproape identic cu al PSD-ului la adresa DNA și prin plasarea pe liste a unor oameni cu probleme în justiție, cum ar fi Dan Andronic, plus prin înghițirea resturilor râncede numite UNPR, care votanților lui de odinioară le-au stat în gât.

Aici ar trebui să fie o încheiere. N-am niciuna. Aștept cu interes să văd dacă PNL-ul se va rupe între PSD, ALDE și PMP (foștii pedeliști mai ales) și dacă USR va reuși să ia din capitalul liberalilor. În rest răbdare și lămâie, că o să avem nevoie de ambele timp de patru ani.

Nu mă mai deranjează că votez „anti”

PSD este cel mai bun agent electoral. Al altora. Și uite așa au reușit Dragnea și Ponta, încă o dată, nu doar să mă facă să mă duc la vot, ci să-i mobilizeze în această direcție și pe soră-mea și frate-meu, care nu-s niște împătimiți ai procesului electoral. Ca urmare, ne deplasăm cu toții la Buzău ca să votăm duminică.

Mă plângeam că nu știu cu cine să votez. Dar după campania asta plină de minciuni grosolane (gen Soroș vrea să stăpânească România, Cioloș fiul lui Soros, Soroș în spatele incendiului de la Colectiv!!!!!!!!) nu mă mai deranjează deloc să votez „anti”. E un motiv foarte bun să te duci la vot ca să-i scuipi în bot pe ăștia care nici măcar nu se mai deranjează să te mintă și ei mai elaborat și care, prin jegul ăsta de campanie, au întors România nu pe timpul lui Ceaușescu, ci mai înapoi, pe vremea lui Dej, când s-au pus bazele prostirii acestui popor. E un motiv foarte bun să votezi ca să nu lași țara pe mâna unora care nu se pot opri din furat nici cu DNA-ul la ușă și care ne-ar vrea pe toți proști, săraci și dependenți de ei. În momentul de față suntem cu toții ostaticii actualei clase politice care a ignorat toate semnalele în acest sens ce i-au fost trimise și singura șansă de a ni-i da jos din cârcă pe paraziții ăștia este duminică, la vot.

Dacă partidele tradiționale nu sunt deloc preocupate de primenirea rândurilor lor, este de datoria mea să o fac, trimițând în Parlament un partid cu oameni care nu cunosc clădirea decât pe dinafară, chiar dacă asta înseamnă că și politica o cunosc cam tot așa. În patru ani, s-or ridica dintre ei unii care să poată guverna competent, dacă o mai rămâne ceva de guvernat. Da, ăia de la USR sunt stângaci și nu întotdeauna convingători, dar bine că ați mers voi drept de la primii pași și n-ați căzut în fund! Cu liberalii nu am de gând să votez pentru că a). nu i-am iertat încă pentru USL și b). nu vreau cumva să rămână Alina Gorghiu cu impresia că a făcut ceva bine.

Mă gândeam la un moment dat, dintr-un calcul pervers, să votez cu PMP, pe ideea că USR oricum intră în Parlament, iar dacă PMP-ul, fiind la limită, ratează pragul, voturile lui prin redistribuire tot la PSD ar ajunge în cea mai mare parte. Din păcate nu mă pot autoconvinge să mai pun ștampila pe Băsescu, nici măcar din pragmatism.

Teaser: Planeta gunoaielor

stiinta-tehnica-61-smallIată un fragment din cea mai recentă povestire pe care am scris-o, „Planeta gunoaielor”, publicată în numărul din noiembrie al revistei Știință&Tehnică. Primul meu text SF, unul despre oameni care trăiesc, la propriu, în groapa de gunoi a Universului.

Planeta gunoaielor

Laura Sorin

Mă feresc și lanțul ranforsat îmi șuieră pe la ureche. Îmi proptesc stânga – cu tot cu boxul electronic – în mutra Slinosului și-l văd dând îndărăt cu masca spartă și cu obrazul amorțit. N-am vreme să văd ce fac ceilalți Îndrăzneți. Caut din ochi un alt Surtuc Galben și sar pe el. O ghioagă cu ghinturi șuieră undeva în apropiere și un cuțit scrâșnește în contact cu pieptarul din polifibră al altcuiva.

De jur împrejur, ca niște năluci în ceața cafenie, veghează nepăsători roboții de pază.

Cât vezi cu ochiul și adânc sub picioarele noastre se întind straturile de gunoaie ale generațiilor prezente și trecute, la care noile transporturi adaugă periodic dealuri, ravine, platouri.

Mă mănâncă degetele să scot blasterul, dar în Groapa de Gunoi nu-i voie cu arme energetice, cel puțin acolo unde te pot vedea roboții de pază. Îmi avânt ranga prin aer, gata să-i dau o lovitură devastatoare Slinosului, dar acesta dispare brusc și simt că terenul îmi fuge de sub picioare. În imensa masă de fiare vechi, electronice uzate, pantofi, mobilier de plastic rupt, se deschide o pâlnie, ca un vârtej de apă, gata să absoarbă fără mofturi Îndrăzneți și Slinoși deopotrivă. Platoul denivelat pe care ne-am încăierat se transformă cu iuțeală într-un crater. Două Surtuce Galbene alunecă zbătându-se spre gura lacomă și strâmbă. Mă ridic în picioare și îmi acționez cizmele propulsoare, dar e greu să îți iei avânt pe un teren în mișcare. Aterizez prea departe de buza craterului și mă târăsc în susul pantei, în timp ce râul de deșeuri de sub mine curge din ce în ce mai repede. Deasupra, cerul cenușiu, pe care soarele e o minge roșie, ștearsă, se vede ca de pe fundul unui puț.

Am ajuns aproape de buza prăpastiei, când aceasta se surpă sub ochii mei. Urlu de furie în interiorul măștii și, tocmai atunci, un braț metalic numai cabluri și tije se întinde și mă prinde de mână, trăgându-mă sus, în siguranță. JRK-20 mă pune jos, mă privește fără o vorbă, cu ochiul lui funcțional sclipind sumbru, și se îndepărtează șchiopătând. Pe Groapa de Gunoi, cunoscută cândva drept planeta Galaction, până și paznicii sunt defecți. Asta-i umilința supremă, să-ți salveze viața ticălosu’ de JRK, dar oricum, când ajungi cetățean al Gropii mare mândrie nu ți-a mai rămas.

Și gata. Ne adunăm și ne numărăm. Trei camarazi dispăruți, striviți sau sufocându-se lent undeva sub masa de deșeuri. Slinoșii au pierit, parcă i-ar fi înghițit pământul. Poate i-o fi și înghițit, cine știe. Îndrăzneții stau o clipă cu capul plecat, apoi se împrăștie explorând noul peisaj, în speranța că alunecarea de teren va fi dezgropat ceva de valoare. Pe Galaction, oamenii sunt mai puțin prețuiți ca deșeurile, ăsta-i adevărul.

Cotrobăi prin nimicuri, dar nu mi-e mintea la asta. Mă întreb ce-a provocat alunecarea de teren. Poate undeva, în adâncuri, a cedat vreo structură care ruginea în pace încă de când era bunica ADN sau poate a fost un plastivorm bătrân și lacom. Mă mai întreb de ce au încercat Slinoșii să își bage primii nasul în transportul de deșeuri de pe Hymera Tertius, când se știe că pe sectorul ăsta al Parcelei 13 noi, Îndrăzneții, avem prioritate.

Robotul îmi răsare brusc înainte din pâcla cafenie. Androizii defecți, executând în buclă o anumită mișcare, sunt o priveliște obișnuită în Groapa de Gunoi. Se văd câțiva chiar acum, unul care lecturează la nesfârșit aceleași două pagini din biblioteca virtuală a minții lui și altul care mereu trage după el în lesă câte un câine mort. Chestia e că după ce petreci ceva timp în Groapă ajungi să-i știi pe toți, iar ăsta care mi-a tăiat calea nu-i dintre ei. E elegant. Carcasa argintie e lucioasă în ciuda zgârieturilor, membrele, prelungi și grațioase, curba de metal a obrazului, perfectă. Pe planeta asta a ciurucurilor, e, probabil, singurul lucru frumos. Și eu n-am mai văzut ceva care să fie pur și simplu frumos de pe vremea când eram cetățean al Geraniei.

– Bună seara, domnule, mă salută robotul. Îmi puteți spune unde mă aflu?

– E dimineață, de fapt, și ești pe Galaction, spun eu.

Robotul, fiind robot, nu se arată șocat. Se întoarce și dă să plece.

– Stai așa! zic eu. Robot, identifică-te!

– Sunt SMRT-376, robot de companie de clasa A. Am funcții pentru lectură, muzică, conversație, cosplay, sex real și virtual.

Cu pulsul iuțit, mă uit în jur. Nu-i văd pe ceilalți Îndrăzneți, ceea ce înseamnă că nici ei nu mă văd pe mine. E bine. Robotul ăsta ar putea fi șansa mea.

– Vino!

Acționez comanda gliderului și în ceață, undeva spre dreapta, se ivește o luminiță roșie. Mă împleticesc până acolo pe terenul neregulat, cu robotul după mine. Gliderul e un model de acum cinci ani și după zece minute de zbor se cam lasă spre dreapta, dar cu vopseaua gri pe care i-am dat-o de curând zău că n-arată rău. Îl încalec, îl ridic la înălțimea regulamentară de o jumătate de metru, apoi activez harta și-l las să-și găsească singur drumul. În dreapta mea scânteiază stins în ceață focurile forjelor și atelierelor familiale de reciclare cărora ThelonCorp le îngăduie să contribuie la procesul de reciclare pe câțiva bănuți.

– Ce defect ai? întreb robotul.

– Niciunul, domnule, îmi răspunde el politicos. Niciunul despre care să știu.

– Las’ c-aflăm noi imediat, zic.

Simt Zebulonul înainte să-i văd forma mătăhăloasă prin perdeaua de smog. Mi-l anunță mirosul acru al incineratorului care convertește deșeurile în energie, asigurându-ne 12 ore de curent pe zi și o baie caldă pe săptămână. Mai mare decât un complex de locuințe și mai mic decât un oraș, e adăpostul nostru, al deșeurilor umane. Mai multe containere imense, destinate comerțului extraplanetar, sudate la un loc, în linii drepte, alcătuiesc străzile. În pereții acestora se deschid containere mai mici, cu o latură decupată, care formează străduțe sau adăposturi colective și individuale, baruri, ateliere. Filtre de aer recondiționate fac atmosfera dinăuntru ceva mai respirabilă decât cea de afară.

În fața intrării zumzăie glidere și respirociclete. Îl parchez pe al meu și îi zic robotului:

– Prefă-te defect!

Robotul se oprește brusc.

– Stăpânul meu mi-a zis să mă ascund, spune el.

– Păi asta și facem, îl asigur eu.

Pătrundem prin ușa etanșă și pornim pe coridoarele cu pereții acoperiți de țevi, cabluri și graffiti. Alături de mine, robotul își târâie un picior, clătinându-și capul și scoțând un bâzâit surd. E convingător. Îl conduc pe lângă ateliere care își expun produsele în stradă și pe lângă locuințe personale în fața cărora se joacă veseli copii cu ochi prea mari și brațe prea subțiri. Lumina lucește pe craniile rase ale trecătorilor, iar zumzetul mulțimii e punctat ici și colo de accese de tuse care îmi reamintesc că trebuie s-o șterg de pe planetă înainte să pună cancerul gheara pe mine. Trec de atelierul de umflat plasticle și cotesc la dreapta, către atelierul Ginei.

Gina, Gina-Mașina, bună la electronică și bună la pat, o bucățică nemaipomenită în ciuda protezei de oțel care îi înlocuiește piciorul drept. Și l-a pierdut într-un accident pe autostrăzile ca niște focuri lichide ale Holariei, și odată cu asta coeficientul social i s-a dus în jos, a urmat declasarea locativă, scăderea coeficientului de integrare la locul de muncă și așa mai departe. Bărbat-su, firește, a divorțat imediat și i-a luat și copilul, ca să nu ajungă toată familia la groapa de gunoi. Oricum, Gina se numără printre cei care s-au adaptat, deși numai ea știe ce-o fi în sufletul ei. Mă întâmpină cu un sărut pe buze și se apucă să se învârtă imediat în jurul robotului, cuplându-l la computerul ei și rulând diagnostice pe care nici nu le înțeleg.

– N-are nimic, zice ea scuturându-și peruca neagră.

– Adică vrei să zici că vreun idiot a aruncat un robot perfect funcțional?

– Așa s-ar părea, ridică ea din umeri. Poți să scoți bani buni pe el de la Bill Juma’ de Cașcaval. Acum stai să vedem ce noutăți are pentru noi, zice ea.

Nu mai avem conexiuni intracraniene. Ecranele colective nu difuzează decât divertisment penibil și propagandă guvernamentală. Memoriile roboților, așa defecți cum sunt de obicei, le mai oferă locatarilor Gropii câte o veste despre cum merg lucrurile în restul galaxiei civilizate. Pe mine nu mă interesează, dar pe Gina da. Când ai lăsat o familie în urmă, a afla lucruri despre planeta pe care ai locuit e ca și cum ai primi o scrisoare de acasă.

– Extra! exclamă Gina. E robotul unui fost ministru galactic, Cassio Selznick. Parc-am auzit de el.

Eu dau din umeri ca unul pe care îl doare fix în dos de politică.

– Ți l-aș mai lăsa, dar e o marfă care trebuie vândută repede…

Bag mâna în tașcă și îi întind un pantof albastru, fără toc, pe care l-am cules înainte de încăierarea cu Slinoșii. Ginei îi plac pantofii, chiar dacă nu mai poartă decât unul. Ea își freacă obrazul de al meu și eu îmi amintesc, înfiorat, de locul unde metalul întunecat al protezei se încleștează pe carnea albă a pulpei ei. Îmi place să-mi plimb buzele pe locul ăla, dar acum n-am timp. Trebuie să pun robotul la adăpost.

Restul, după cum ziceam, în Știință&Tehnică.

În apărarea hulitei generații 40+

La Tolontan pe blog e un adevărat festival în cadrul căreia „decrețeii” sau reprezentanții generației 40+ își fac autocritica public și își pun cenușă-n cap de parcă ei ar fi fost singurii votanți ai României în ultimii 26 de ani. O analiză e întotdeauna binevenită, dar autoflagelarea asta e inutilă și absurdă. Propun să privim lucrurile în perspectivă:

  • generația 40+ de azi, dragi militanți de 30 de ani care ne cereți să ne dăm la o parte ca să ne arătați voi cum se face, e aia care a adus la putere CDR în 1996 și Alianța D.A. în 2004, niște ani când ai fi zis că PDSR/PSD n-o să mai plece niciodată de la guvernare. E drept că ambele coaliții s-au dovedit dezamăgitoare, dar gândiți-vă cum ar fi fost atâția ani de guvernare neîntreruptă a unui partid, mai ales a PSD. La democrația asta actuală, așa șchioapă cum e, și noi am pus umărul. (Ca să nu-i mai pomenesc aici pe cei de 50+ care, când eu făceam liceul, erau în Piața Universității, încasând-o de la mineri și arătându-i FSN-ului că nu e chiar de capul lui în țara asta.)
  • generația 40+ a contribuit și ea la faptul că azi nu îl avem președinte pe Victor Ponta. Am tot respectul pentru tenacitatea românilor din Diaspora, dar voturile necesare victoriei lui Iohannis le însumează și pe cele din țară, că nu l-a făcut numai Diaspora președinte.
  • nu poți reproșa generației 40+ că nu a făcut nimic pentru România până acum, fiindcă abia începând de acum ea ar avea, de fapt, ocazia să arate ce poate face. Abia acum – sau abia de câțiva ani – unii exponenți ai acestei generații au ajuns în funcții sau poziții de unde chiar să poată face ceva, pentru că așa-i evoluția profesională, cu unele excepții nu poți arde etapele. O țară nu se construiește numai cu mișcări de stradă, ci și cu fapte de zi cu zi, influențând lucrurile atât cât poți. Din punctul ăsta de vedere, generația asta nici nu a confirmat, nici nu a infirmat încă. Nu zic că-mi place neapărat ce văd, dar partida nu s-a jucat.
  • această mult hulită generație a trebuit să învețe lucrurile din mers, într-o lume care își pierduse reperele. Normele – oficiale – ale comunismului nu mai erau valabile și era greu să-ți dai seama ce anume ar fi trebuit să le înlocuiască. Sigur, existau modelele altor societăți democratice, dar ele ajungeau la tine numai sub forma mult simplificată a filmelor. Cei care ar fi trebuit să te îndrume – părinții, profesorii – asistau și ei la prăbușirea lumii în care se maturizaseră, fără să știe, la rândul lor, ce să pună în loc. Mult timp după 1989 a existat o singură televiziune la nivel național, și aia controlată de stat. Nu exista Internet. Știu că voi, cei mai tineri, nu vă puteți imagina viața fără el, dar până prin ’97-’98 sau poate chiar 2000 Internetul nu era la dispoziția oricui, zilnic, la orice oră. Ca urmare presa străină, cărțile în limbi străine, simpla șansă de a afla anumite lucruri erau cam la fel de îndepărtate ca luna de pe cer.
  • E drept, cea mai mare parte a celor din generația 40+ care au intrat în politică au dezamăgit. Aș putea spune că selecția era făcută de seniori, dar asta tot nu scuză lipsa de performanță individuală.

Și, oricum, când spun generația 40+ vorbesc la modul generic, pentru că din ea fac parte și oameni care votează pentru o găleată și o stradă asfaltată, la fel cum nu toți pensionarii sunt adoratori ai PSD ahtiați după 50 de lei în plus la pensie (dar despre asta mai târziu). Poate că momentul analitic de pe blogul lui Tolontan e binevenit. Cred că pe la 40 de ani e bine să stai de vorbă cu tine și să vezi cine ești și unde ai ajuns. Culpabilizările și autoculpabilizările sunt însă inutile și încurajează o ură între generații pe care eu am constatat-o mai de mult și care e total contraproductivă. Pentru că în momentul de față adevărata noastră problemă e clasa politică și nu o generație sau alta.

Aș vrea să închei cu vreo concluzie mobilizatoare sau înălțătoare sau consolatoare, dar n-am una, așa că o să închei pur și simplu.