Despre referendum la rece

OK, acuma după ce ați desfăcut șampania aseară, vin și eu cu o găleată de apă rece să v-o torn în cap, c-așa-s eu, parșivă:
A. Asta nu a fost o victorie a toleranței. În țara asta nu sunt 15 milioane de români care tolerează LGBT (sau orice altceva, inclusiv pe cei cu alte păreri decât ei). Ăsta a fost pur și simplu modul poporului român de a-i transmite colectiv PSD-ului urarea aia tradițională, că nu toată lumea are bani să meargă în Suedia și să își ia plăcuțe de-acolo.
B. Neparticiparea la referendumul ăsta a scos la iveală rolul covârșitor al mitei electorale în procesele de votare din țara asta. Acum pesediștii nu au marcat banul pentru că nu le ieșea un câștig direct și imediat din asta (și pentru că de ce să faci pușcărie pentru Dragnea?) Ăsta nu e un semn de toleranță din partea alegătorului român, ci mai degrabă o dovadă de mercantilism care mă îngrozește.
C. Există un număr de oameni cu drept de vot – că alegători nu le poți spune – care nu se interesează de mersul țării și care nu ies și nu vor ieși la vot indiferent ce se votează. Sau care se interesează, dar nu vor să-și asume răspunderea unui vot, ca dacă iese prost să dea vina pe alții. Pe mine inerția asta civică nu mă bucură deloc. Plus că asta-i o gaură neagră. Neștiind ce gândesc oamenii ăștia, nu poți ști nici de ce parte s-ar poziționa dacă s-ar activa.
D. În ultimele două săptămâni am văzut atâta intoleranță, agresivitate și ignoranță inclusiv în tabăra mea, ca să-i zic așa, încât nu sunt mândră deloc. Nu, nu toți creștinii sunt tâmpiți. Nu toți cei care au votat la referendum sunt extremiști sau pesediști. Da, am prieteni și cunoștințe care au votat la referendum și NU, nu am să mă cert cu ei și n-am să le dau block sau unfriend. Refuz să reduc un om la acest vot al său. Cu ce suntem mai toleranți decât tabăra adversă dacă facem asta? (Tabără care face o greșeală la fel de mare punând egal între votul de ieri și a fi un adevărat creștin.)
E. În ciuda rezultatului referendumului, tema căsătoriei între persoane de același sex nu a fost clarificată cu adevărat la nivelul societății. Votul fiind despre multe altele decât asta, lipsind orice dezbatere rațională pe subiect, plus din toate motivele de mai sus, nu se poate spune că România s-a pronunțat cu adevărat pe această temă, fără urmă de îndoială, și asta-i poziția ei.
Aș mai avea ceva de zis și despre BOR, dar ăsta e un capitol separat, așa că-l las pe mai târziu.

Reclame

Teaser: Supraviețuire

Da, știu, trebuie să mai lucrez la titluri. Dar ideea e că am mai scris o povestire care a apărut în noul număr al Gazetei SF. Mi-am propus ca anul ăsta să mă ocup serios de scris, fără scuze gen a trebuit să muncesc/n-am avut timp/n-am avut inspirație etc. Deci țineți-mi pumnii. 

Și, până atunci, iată o poveste care are ca eroină… o frunză.

PE PIEPTUL pacientului se odihnea o frunză îngălbenită. Agitată de adierea ce autumn_leaves_5-wallpaper-960x600pătrundea pe fereastră, palpita pe materialul spălăcit al pijamalei de spital, lângă mâna inertă a bolnavului. Intrând în salon, doctorița abia apucă s-o observe căci, antrenată de curentul făcut de ușa deschisă, frunza se ridică în aer, pluti ușor și dispăru dedesubtul unui pat de parcă s-ar fi ascuns.

— Căldura asta de-afară e înșelătoare, soră. E toamnă totuși, o dojeni doctorița pe asistentă.

Femeia, umilită, se duse să închidă fereastra.

— Și știi bine ce scandal e acum în presă pe tema condițiilor din spitale. Vrei să spună careva că ne lăsăm bolnavii să fie îngropați sub frunze? Parcă și văd o poză pe Facebook!

Continuând s-o dojenească se aplecă asupra pacientului. Nicio schimbare. Pulsul bărbatului fugea de sub degetele ei ca un animal speriat. Oasele ascuțite îi împungeau obrazul, se insinuau la clavicule, pe la încheieturi, de parcă s-ar fi grăbit să iasă la suprafață. Pe fișa medicală citi un nume pe care-l uită imediat și o vârstă cu câțiva ani mai mică decât a ei. Da, își aminti, fusese adus la spital după ce căzuse pe stradă. După trei zile de spitalizare ochii îi rămâneau cu încăpățânare închiși, respirația un firicel, diagnosticul neclar.

Zări frunza sub patul de alături, ca și cum ar fi pândit-o de acolo. Se aplecă s-o ridice și aceasta, purtată de un curent imperceptibil, pluti câțiva centimetri îndepărtându-se de mâna ei. Doctorița puse un genunchi pe podea și se întinse, apucând-o, apoi se ridică răsucindu-și captura între degete. Greu de spus ce soi de frunză era, una dintr-acelea în formă de inimă, cu marginile zimțate, cu o codiță lungă și suplă, cu galbenul ei viu stropit de pete ușoare ca niște pistrui. O lăsă pe noptieră și își întoarse atenția asupra pacientului.

— A avut vizitatori?

— Nu, zise asistenta, nu s-a interesat nimeni de el.

E prea tânăr, își zise doctorița ieșind, prea tânăr ca să fi reușit, deja, să fie atât de singur. Și totuși așa era.

*

          REVENIND a doua zi în salon, zări din nou frunza așezată pe pieptul bolnavului ca o mână afectuoasă. Geamurile erau, de data asta, închise. Era aceeași frunză? O răsuci pe toate părțile. Își aminti că o uitase pe noptieră cu o zi în urmă. Când ieși la finalul vizitei o luă cu sine și-o aruncă într-un coș de gunoi de pe hol.

*

          EI, SE PARE că era bântuită de frunze oriunde s-ar fi dus, își spuse seara, ajungând acasă și scuturându-și o frunză îngălbenită de pe umărul pardesiului. O frunză în formă de inimă, cu margini zimțate. Cărui soi de copac i-o fi aparținut? Unuia destul de răspândit prin oraș de vreme ce se împiedica de ele peste tot. O contemplă cu sprâncenele încruntate și o puse pe un raft al bibliotecii.

Uitase de ea cu totul a doua zi, o duminică în care luă un mic dejun târziu cu soțul ei, pe care nu-l văzuse cum trebuie toată săptămâna. Lenevea încă în halat și papuci, gândindu-se ce carte să citească, prea obosită pentru ceva serios, prea puțin răbdătoare pentru ceva ușurel, când el o strigă din sufragerie.

Maya, frumoasa lor pisică birmaneză, se juca cu frunza. O fugărea și o acoperea când cu o labă, când cu alta. O prindea între lăbuțele din față și se ridica pe cele din spate azvârlind frunza în aer și fugind s-o pândească. Se repezea asupra ei prinzând-o și se rostogolea cu prada în gheruțe, mușcând-o ușor. Fugea câțiva pași și se punea din nou la pândă.

— Nu-i drăgălașă? o întrebă bărbatul, care, așteptându-se la o explozie de exclamații, era nedumerit de încruntarea ce se ivise între sprâncenele ei.

El nu observase că Maya, spaima vrăbiuțelor și dușmanul perdelelor, nu-și înfigea de fapt gheruțele, că se prefăcea numai că mușcă fără ca însă dințișorii ei să perforeze frunza. Și oare i se părea ei sau, pândită de pisică, frunza fremăta ușor pe covor ca s-o ațâțe, plutea depărtându-se câțiva pași atunci când mâța se repezea asupră-i, iar când pisica sărea după ea în aer șfichiuind cu lăbuțele, frunza-i dansa discret pe dinaintea ochilor, ba scăpând, ba lăsându-se prinsă.

Cu un gest brusc puse capăt jocului, apucând frunza de codiță și contemplând-o. Galben viu pe față, galben palid pe dos, pistrui ruginii.

— Ce frunză-i asta? își întrebă ea soțul care o privea nedumerit. El ridică din umeri. Nu știa. Doctorița ținu frunza de codiță și o legănă ușor pe dinaintea pisicii. Aceasta se repezi, nerăbdătoare.

*

          A DOUA ZI, plecând la muncă, luă frunza cu ea. N-ar fi putut să explice de ce. În mintea ei se cocea, nedeslușit, ideea că ar fi trebuit s-o supravegheze. Să vadă dacă este o frunză obișnuită.

Toată dimineața, frunza se purtă ca o frunză, adică nu făcu nimic. Stătu pe biroul ei, neprotestând când era acoperită de teancuri de hârtii și nu schiță nicio tentativă de-a fugi pe fereastră când doctorița o deschise. O luă cu ea în buzunarul halatului când făcu turul saloanelor.

Pacientul era în aceeași stare în care-l lăsase. Mâzgălind o modificare a conținutului perfuziei, se întrebă încă o dată cum de nu se interesa nimeni de el. Era tânăr, de condiție aparent bună, era cineva care avea părinți, o profesie, colegi, prieteni. Unde erau toți? Clătină din cap și se concentră asupra celorlalți pacienți din salon, care nici ei nu erau într-o stare mai bună, dar care erau fie bătrâni, fie prea bolnavi, fie în mod evident fără alt domiciliu decât strada.

Nu descoperi lipsa frunzei decât peste vreo două ore, când bea o cafea rezemată de automatul de pe hol și-și strecurase mâna în buzunar. Erau multe locuri unde ar fi putut s-o piardă, dar știu imediat unde s-o caute.

Frunza ședea pe pieptul bolnavului, a cărui respirație o făcea să freamăte ca o inimă neliniștită. O ridică în fața ochilor și-o contemplă îndelung. Dintr-un impuls, o așeză pe pieptul altui bolnav, un bătrân cu un fes cenușiu pe cap. Frunza nu se clinti, dar nici nu mai palpită. Rușinată, cerând-i scuze în gând bătrânului, o prinse din nou de codiță și se opri ezitând în mijlocul salonului. În cele din urmă, clătinând din cap, se îndreptă spre fereastră și deschizând-o, lăsă hoinara pradă vântului de-afară. Închise geamul bine.

(Continuarea o puteți citi online, în Gazeta SF)

Textele mele

RECENT

Prizoniera, în numărul din decembrie 2016 al revistei online Gazeta SF

— Cred că mă bântuie o casă, zice ea și bărbatul dă din cap înțelegător.

Este probabil singurul om din tot Cosmopolisul căruia i-ar putea spune asta fără s-o ia drept nebună. Sunt un cuplu ciudat, femeia îngrijit coafată și discret machiată, într-un costum gri cu dungulițe fine, și bărbatul slab, nebărbierit, în blugi și tricou. Tricoul a petrecut prea multe ore în mașina de spălat, iar părul castaniu al bărbatului ar avea mare nevoie de o tunsoare, dar, dintre ei doi, el este cel complet în largul său, așezat la masa din fundul pub-ului, punând întrebări, luând notițe pe laptopul care-i stă deschis în față și, din când în când, sorbind din ceașca de capucino. Pe masă, mai într-un colț, se află o plăcuță pe care stă scris: Funes, doctor de case.

O poveste despre lucrurile pe care le lăsăm în urmă când creștem.

*

POVESTIRI

Planeta gunoaielor, în numărul din noiembrie 2016 al revistei Știință&Tehnică.

Apariția lui Jude, pe gliderul lui, mă smulge din gânduri. Toată lumea-l știe pe Jazzy Jude, omul orchestră. Jazzy Jude, cow-boy-ul muzicii, umblând din așezare în așezare cu șoldurile slăbănoage încinse cu un brâu în care se vede scânteierea metalică a mai multor muzicuțe. Jazzy Jude și chitara lui legendară, un instrument demn de Groapa de Gunoi, cu gâtul din două țevi metalice și cutia de rezonanță confecționată dintr-o fostă casetă de trabucuri, cu două găuri în partea superioară și cu vechea închizătoare încă vizibilă pe o parte. De fapt, și-acum o are atârnată de-a curmezișul spatelui.

O poveste despre oameni care se chinuie să supraviețuiască la groapa de gunoi a Universului, planeta unde toate sistemele locuite își depozitează deșeurile. Inclusiv pe cele umane.

*

Odihna cea lungă – Revista Galileo 6, Millennium Books, 2015

Lumea era plină de pericole. Copiii ştiau, chiar dacă părinţii lor uitaseră. Adulţii îi sfătuiau să se ferească de maşini şi de necunoscuţii care voiau să stea de vorbă şi habar nu aveau de adevăratele ameninţări printre care copiii se strecurau toată ziua. O tufă de trandafiri nevinovată era de fapt o fiară care îi putea înhăţa de picior şi de care nu se puteau elibera decât cu efortul colectiv al tuturor prietenilor. Aleile familiare de pe lângă blocuri şerpuiau şi, dintr-odată, la capătul lor se aflau locuri necunoscute. Odată Denisa fusese cât pe ce să se înece în prăpastia de ape deschisă în faţa blocului. Adulţii încărcaţi cu sacoşe păşeau liniştiţi pe apă fără să fie conştienţi că fac o minune şi se amuzau de jocul copiilor, uite ce le-a mai trecut prin cap. În cele din urmă, celelalte fete, refugiate pe scara blocului din faţa potopului, o salvaseră aruncându-i un fular şi trăgând-o în siguranţa corabiei.

Și dacă tot ce credeai în copilărie era adevărat? Dacă într-adevăr crăpăturile dintre dalele din jurul blocului erau cozi de lei? Dacă omul negru chiar locuia în dulapul tău, de unde ieșea noaptea cu scârțâit de uși ca să ți se așeze pe marginea patului? Dacă tu și prietenii tăi ați salvat lumea, și nu doar o dată? Și dacă viața ta de acum, cu toate frustrările ei, nu este decât o lungă odihnă după toate pericolele copilăriei? O odihnă de care nu știi să te bucuri fiindcă ai uitat tot?

*

Foamea – în antologia „Zombii, cartea morților-vii” realizată de Mircea Pricăjan, Millennium Books (2013)

„Lumea era alcătuită din carne şi lucruri care nu erau de mâncat. Carnea era carne care stătea s-o prinzi şi carne care nu stătea. Fie că stătea sau nu, el se îndrepta spre ea. Dacă nu stătea, mai devreme sau mai târziu găsea altă carne. (…) Când apucai carnea, nu-i mai dădeai drumul. Dacă altul venea şi trăgea de carne, trăgeai şi tu şi, până la urmă, fiecare rămânea cu câte o bucată în mână. Pentru că mai erau şi alţii care semănau cu carnea, dar care nu erau carne, care nu fugeau, ci stăteau pe loc, pe care nu voiai să-i mănânci şi care voiau ei să mănânce. Când nu mânca, mergea. Când nu mergea, mânca. Uneori, când nu mai avea unde să meargă, stătea până când apărea Foamea. Foamea ştia întotdeauna încotro să-l ducă.”

Cu acest text pătrundem în mintea unui zombi. Ceva trebuie totuși să se petreacă acolo. Cum răvășește foamea procesele mentale ale creaturii? Își mai poate ea înțelege propriile amintiri? Cum traduce ceea ce i se întâmplă în termeni pe care să-i poată pricepe?

*

O zi obișnuită după sfârșitul lumii – Revista Galileo 5, Millennium Books, (2012) și în antologia „Zombii, G5-front-196x300cartea morților-vii”, Millennium Books (2013)

Primul lucru pe care-l aud când mă trezesc este ultimul lucru pe care l-am auzit înainte să adorm: paşii lui târşâiţi. Lenţi, neobosiţi, ca o coasă tăind în fâşii egale timpul nefericirii mele. Asta e bine. În felul ăsta, nu pot să mă păcălesc nicio clipă că lucrurile ar fi la fel ca înainte, aşa că nu mai pierd vremea încercând, deja sunt jos din pat şi mă îmbrac.

Ce urmează? Apocalipsa cu zombi sau mai bine zis viața de după, cu strategiile ei de supraviețuire, într-un București bântuit deopotrivă de morți și de cei vii.

*

 

Copiii Diavolului în antologia „Dincolo de noapte, 12 fețe ale goticului”, editor Oliviu Crâznic, Millennium Books (2012)

Adineauri, la metrou, am văzut un înger fumînd. Stătea pitit după un stîlp şi trăgea din ţigară, cu capul în jos şi cu spatele la mulţime, ca unul care ştie că nu e bine ce face. M-am apropiat de el încetişor. Era aşa cum sînt toţi îngerii, adică frumos de mi se înmuiau genunchii şi luminos pîn’ la orbire. Nu m-aş fi aşteptat niciodată să văd aşa ceva în pasaj la Universitate.

Un înger pe care nu-l mai vede nimeni, o diavoliță în căutarea propriei identități și un sfârșit al lumii pe care nu l-a provocat niciunul dintre ei, dar care, inevitabil, vine.

*

SERIALE

Vincent – pe blogul suspans.ro al editurii Nemira (2014)

Când Vali îl zări pentru prima oară, Vincent stătea în mijlocul unei arene prin care dădea târcoale un zombi înfuriat şi recita poezie în huiduielile mulţimii. „Vincent Malloy is seven years old/He’s always polite and does what he’s told”. De-aia i-a zis Vincent. Nici nu l-a întrebat cum îl chema de fapt.

Strânşi în arena Circului de Stat, în siguranţă dincolo de gratiile protectoare, pariorii urlau ca nebunii. Supraveghetorii îşi introduseseră ţepuşele de fier printre gratii şi îl înghionteau, dar să încerci să enervezi în felul ăsta o fiinţă cu terminaţiile nervoase aproape inutile era la fel de eficient ca proverbiala frecţie la piciorul de lemn.

Un serial cu desene originale, concepute special pentru mine. Cum arată România după o epidemie care-i transformă cetățenii în zombi, cum supraviețuiesc oamenii, cum s-a schimbat fața politicii – sau poate nu s-a schimbat – și ce utilizări absolut originale au găsit românii ca să tragă foloase de pe urma zombilor? Personajele principale sunt Vincent – care este un zombi – și Vali, ziaristă în Bucureștiul de după epidemie. Urmează să-l reiau pe un site propriu, dar cel mai probabil abia din a doua parte a anului curent. Până atunci, cine nu l-a citit poate începe de aici.

Teaser: Prizoniera

— Cred că mă bântuie o casă, zice ea și bărbatul dă din cap înțelegător.

Este probabil singurul om din tot Cosmopolisul căruia i-ar putea spune asta fără s-o ia drept nebună. Sunt un cuplu ciudat, femeia îngrijit coafată și discret machiată, într-un costum gri cu dungulițe fine, și bărbatul slab, nebărbierit, în blugi și tricou. Tricoul a petrecut prea multe ore în mașina de spălat, iar părul castaniu al bărbatului ar avea mare nevoie de o tunsoare, dar, dintre ei doi, el este cel complet în largul său, așezat la masa din fundul pub-ului, punând întrebări, luând notițe pe laptopul care-i stă deschis în față și, din când în când, sorbind din ceașca de capucino. Pe masă, mai într-un colț, se află o plăcuță pe care stă scris: Funes, doctor de case.

În fața lui, femeia, în uniforma ei corporatistă, stă cu umerii căzuți, răsucindu-și nervos brățara sau bătând cu vârfurile degetelor în paharul cu gin tonic. Uneori aruncă priviri furișe către fereastra barului, dincolo de care trec zoriți locuitorii Cosmopolisului, prizonieri ai pulsului accelerat al acestui oraș ce trăiește după cele mai noi rețete ale succesului

— Puteți să-mi spuneți exact cum a început? întreabă bărbatul, cu mâinile osoase dansând pe tastatura laptopului.

Și, cu ochii în gol, răsucind brățara subțire de la încheietura stângă, Silvia Stark începe să povestească. În ochii bărbatului se aprinde o lumină stranie, dar ea n-o observă, cufundată în amintiri.

(Puteți citi restul povestirii online, în Gazeta SF)

E mai simplu să vorbești despre labagiul din parc

„Da violu, maică, unde-i violu?”, comentează unii de pe margine făcând mișto de campania #metoo. Pentru unii femeile care vorbesc despre asta acum sunt niște „damicele pe care nu le-a mai băgat nimeni în seamă” și care spun „povești despre care nu știi cât de adevărate sunt” și care fie „sunt niște curve profitoare și acuma se dau violate”, fie „niște lașe care și acuma tot nu dau nume”.
Și eu mă gândesc că probabil fetele alea care povestesc despre labagiul din parc sau de ăla care s-a frecat de ele în autobuz ar avea de fapt povești mult mai cumplite de spus. Că încep cu incidentele neplăcute de pe stradă ca să testeze gheața, să vadă reacția publicului, ca o pregătire pentru momentul în care ar vorbi cu adevărat, despre lucrul ăla care chiar le doare.
E mai ușor să povestești despre labagiul din parc – specie des întâlnită, oricât v-ați mira voi, numai eu una am avut de-a face cu trei asemenea inși, în trei ocazii diferite, și nu-i calculez aici și pe frecangii din autobuz/metrou (adică ăia care se freacă de tine) – decât despre ruda apropiată care te-a abuzat, despre șeful care ți-a spus că altfel nu te promovează sau despre tipul care te-a iubit, dar te-a și bătut nițel așa, din dragoste. Deci chiar dacă femeile alea care au ieșit să vorbească ar avea și chestii mai grave de povestit, e posibil să nu îndrăznească încă s-o facă. Sau să nu vrea să retrăiască momentul, chestie inevitabilă când îl povestești și care te poate arunca înapoi, într-un loc unde tu nu mai dorești să mergi. Așa că spun întâi o chestie mai simplă. Una din care au scăpat tefere. Și vin privitorii de pe margine și le acuză că-i prea puțin, că-i prea târziu, că vor atenție, că se alintă.
În plus, să nu minimalizăm agresiunile astea gen labagiul din parc sau ăla care te pipăie în autobuz, că nu-s așa inofensive cum vi se par vouă. Pentru unele fete teama începe de mici, cu labagiul din parc. Cu colegii care le „mamelesc” în clasa a opta pentru că le-au crescut sânii (da, și asta e tot agresiune sexuală, să știți!). Sau cu ruda apropiată care se dă la ele pe neașteptate. Aceste agresiuni care unora li se par neimportante („da violu, unde-i violu?”) creează o stare de teamă perpetuă în care trăiești apoi ca femeie, teamă întărită periodic de agresiunile de la metrou, de pe stradă etc. Pentru că momentul în care se atentează la integritatea ta fizică e o experiență transformatoare, și nu în sensul bun al cuvântului.
Rezultatul e o viață în care privești mereu peste umăr, treci pe trotuarul celălalt, te uiți tot timpul la ceas seara când ești cu prietenii în oraș și în general te simți ca o pradă. Îmi pare rău că tensiunea asta perpetuă nu e destul de îngrozitoare pentru voi, dar vă asigur că e cumplită pentru noi și că n-o merităm. Când se mai întâmplă și agresiunile de la birou probabil că femeia se simte deja neputincioasă și crede că reclamând nu se va rezolva nimic, ba dimpotrivă, tot ea va avea probleme. Că ăla e mai puternic și el va fi crezut. Că va fi făcută de râs, acuzată că vrea atenție.
Sunt și cazuri de femei care au povestit ce s-a petrecut când i-au reclamat pe ăia (pe scurt, nimic), dar pe astea v-ați făcut că nu le vedeți ca să nu fiți zguduiți în judecățile voastre comode. Așa e. Lumea e un loc bun. Nu există războaie, că nu vi s-au întâmplat vouă. Și nici abuzuri sexuale nu există, ci numai femei dornice de atenție. Ce poa să fie mai cool decât să zici că ai fost abuzată? Și e posibil să existe violuri, că parcă ați văzut voi ceva la televizor, și niscai violență conjugală, dar și femeile alea și-o merită, au zis ele ceva, au stat prin preajma violatorului, deci dormiți liniștiți/liniștite că vouă nu vi se poate întâmpla.

Galben de toamnă

IMG_0214În fiecare zi pe la ora două agăț traducerea în cui și o iau razna pe străduțele somnoroase din spatele blocului. Undeva în față bulevardul se rupe-n claxoane, agitat ca de obicei, dar pe străzile astea vara pare să nu fi plecat, ci să lenevească încă printre pensionari ieșiți să joace table, mâțe care se tolănesc la soare și mămici care-și scot bebelușii la plimbarea de după prânz. Umblu leneșă și înaintea mea se întinde tot timpul din lume, ca atunci când, copil fiind, înghesuiam toată eternitatea în cele patru ore de după prânz și mă lăfăiam în ea*. (Cred că încetăm să mai fim copii când ne dăm seama ce scurtă-i o oră.) Ici și colo îmi atrag atenția câte un balcon sau o fereastră și încerc să-mi imaginez viața tihnită ce se desfășoară chiar atunci dincolo de geamuri sau mobilele cuminți, așteptând scăldate în lumină și singurătate întoarcerea stăpânilor. Las în urmă blocurile și o iau pe străduțele de case, la voia întâmplării, călcând la nimereală pe propriile mele urme. Îmi propun să o iau pe strada Blandiana, pe unde n-am mai fost de mult, și descopăr că asta-i o stradă care-mi place mai mult seara când locuitorii o însuflețesc cu prezența lor făcând-o să pară un soi de locuință imensă, comună, o comunitate, deși probabil asta-i doar impresia mea. Pe strada Porumbelului, preferata mea, pe unde trec în fiecare zi, aud clinchete de linguri care vorbesc despre un prânz luat în curte, sub o boltă de viță. Altfel nu vezi țipenie, strada-și întinde spinarea la soare tihnită ca o mâță uriașă. Las drumul să mă poarte el pe unde vrea, văd bolți de viță, tufe exuberante de flori, jucării uitate, furtunuri încolăcite ca niște șerpi de casă, câini întâmpinându-și fericiți stăpânii, garduri elegante de fier forjat și garduri vechi din lemn, rufe și pisici înșirate la ferestre, vieți afișate cu îndrăzneală la stradă și vieți care se tupilează timide în curțile din spate și pe urmă mă trezesc pe străzi cu nume date parcă la beție, cum ar fi strada Govodarva și strada Sfeclei. O iau la nimereală pe Govodarva, o stradă cu căsuțe vechi, îngrijite, dar care-mi dau cumva impresia că stau spate în spate, ca un cuplu ce de mult nu mai are ce-și spune, și mă întâmpină cântând cocoșul ăla pe care îl aud într-unele nopți anunțându-mă că e ora trei și eu tot n-am adormit. „Muahahaha, acuma știu unde stai”, îi transmit în gând orătaniei îndreptându-mă spre capătul străzii. În lipsă de altă treabă, trec în revistă moda la copaci, sezonul toamnă-iarnă 2017. Sunt unii copaci despre care ai zice că s-au îngălbenit numai de-ai naibii, fiindcă știu că le stă bine albastrul cerului și s-au decis să arate că natura bate fotoșopul. Alții afișează mănunchiuri ruginii ici și colo în frunzișul altminteri verde, iar alții încă ezită între galben și verde ca și cum n-ar fi chiar siguri ce anotimp e ăsta și ar sta cu haina trasă numai pe o mânecă, întrebându-se dacă e cazul s-o lepede sau ba. Și, cu ochii la copaci, mă pomenesc pe strada Floare Roșie. Cred că urbaniștii bucureșteni, probabil mahmuri după beția de care vorbeam mai sus, s-au uitat pe hartă, au numărat toate capetele și căpețelele de stradă rămase fără nume și s-au decis să le zică Floare Roșie. Așa se face că Floare Roșie reușește să fie, simultan, șerpuită și dreaptă, paralelă cu sine și perpendiculară pe sine și ca urmare nici nu-i de mirare că-mi nimerește sub picioare când n-am niciun chef de ea. Îmi scutur tălpile ca să mă lepăd de pisăloagă, mă îndepărtez cu hotărâre și când mă uit mai bine mi se așterne din nou la picioare**, parc-ar fi rudă cu străzile însuflețite dintr-o povestire de China Mieville. Dau s-o șterg de pe ea, dar m-a simțit și, înfuriată de atâta nerecunoștință, Floare Roșie mă ia pe sus și mă varsă în strada principală, transmițându-mi, ca babele băgăcioase din copilăria mea, că ar fi cazul să mă duc la blocul meu și să-mi fac lecțiile, că mai am de tradus. The End. Generic de final, alea-alea.

________________

*Că după aia veneau ai mei de la serviciu și trebuia să fac teme etc

**Chiar m-am mirat, ajungând de curând în Galați, că nu am dat peste ea și acolo.

Dragnea sau blestemul activistului cocoțat prea sus

Dragnea ar trebui să fie atent, că începe să sune la fel de ridicol ca Vadim Tudor. Pentru cine nu știe, Vadim anunța, cam o dată la două luni, că în curând va organiza o Mare Adunare Populară în Piața Victoriei ca urmare a căreia guvernul și președintele vor cădea, iar poporul îl va aduce pe el la putere. Dragnea e taman pe dos: abia s-a instalat la putere – cu 48% sau cât o fi fost și cu majoritate parlamentară solidă – și iese o dată pe săptămână ca să anunțe că în curând guvernul lui va fi dat jos de către perfidul Iohannis. (Acum termenul s-a mutat „în vară”.) Cam câtă impotență politică denotă un asemenea comportament?
Adevăru-i că Dragnea, oricâtă ambiție ar avea și în orice poziție politică se va cocoța, nu va reuși niciodată să-și depășească condiția de activist de partid de rangul doi, d-ăla cu servietă și pantofi de plasă cu monturile la vedere: brutal, lipsit de subtilitate, lacom, grăbit să facă lucrurile, laș, mereu gata să se victimizeze, lesne îmbătat de putere. Aproape că ar fi în stare să ne facă – pe noi, ăștia anti-PSD – să-l regretăm pe Ponta, ceea ce însă nu se va întâmpla, pentru că Victoraș însuși nu ne dă voie.
Pe Ponta l-ar avantaja acum o tăcere plină de demnitate, numai că nu-i permite caracterul așa ceva. Ca un cățelul zelos, el latră sărind până la jumătatea gardului, făcând acuzații puerile și iresponsabile și lingând cu foc mâna care l-a mazilit. Este singura personalitate a PSD care a preluat zvonistica despre Iohannis și Bamboo, că ăilalți s-au ferit ca de foc să susțină asemenea iresponsabilități. Rămâne de văzut dacă astfel Ponta va reuși să își conserve electoratul care trăieșre cu nostalgia „lucrurilor bune” făcute de el, dar oricum prilejul de a se rebrandui l-a ratat încă o dată.