Dragnea sau blestemul activistului cocoțat prea sus

Dragnea ar trebui să fie atent, că începe să sune la fel de ridicol ca Vadim Tudor. Pentru cine nu știe, Vadim anunța, cam o dată la două luni, că în curând va organiza o Mare Adunare Populară în Piața Victoriei ca urmare a căreia guvernul și președintele vor cădea, iar poporul îl va aduce pe el la putere. Dragnea e taman pe dos: abia s-a instalat la putere – cu 48% sau cât o fi fost și cu majoritate parlamentară solidă – și iese o dată pe săptămână ca să anunțe că în curând guvernul lui va fi dat jos de către perfidul Iohannis. (Acum termenul s-a mutat „în vară”.) Cam câtă impotență politică denotă un asemenea comportament?
Adevăru-i că Dragnea, oricâtă ambiție ar avea și în orice poziție politică se va cocoța, nu va reuși niciodată să-și depășească condiția de activist de partid de rangul doi, d-ăla cu servietă și pantofi de plasă cu monturile la vedere: brutal, lipsit de subtilitate, lacom, grăbit să facă lucrurile, laș, mereu gata să se victimizeze, lesne îmbătat de putere. Aproape că ar fi în stare să ne facă – pe noi, ăștia anti-PSD – să-l regretăm pe Ponta, ceea ce însă nu se va întâmpla, pentru că Victoraș însuși nu ne dă voie.
Pe Ponta l-ar avantaja acum o tăcere plină de demnitate, numai că nu-i permite caracterul așa ceva. Ca un cățelul zelos, el latră sărind până la jumătatea gardului, făcând acuzații puerile și iresponsabile și lingând cu foc mâna care l-a mazilit. Este singura personalitate a PSD care a preluat zvonistica despre Iohannis și Bamboo, că ăilalți s-au ferit ca de foc să susțină asemenea iresponsabilități. Rămâne de văzut dacă astfel Ponta va reuși să își conserve electoratul care trăieșre cu nostalgia „lucrurilor bune” făcute de el, dar oricum prilejul de a se rebrandui l-a ratat încă o dată.

Marea greșeală a „Dreptei”

rezultatul-votului-alegerile-parlamentare

România, începând de ieri. Sursa foto: Hotnews

Dacă deschizi computerul și vezi roșu în fața ochilor, nu e o iluzie optică, e România, țara în care trăiești. Ieri, o Românie sărăcită și înșelată de corupți i-a votat pe aceiași corupți ca să o sărăcească și să o jefuiască în continuare. Vom merge în continuare în spitale unde intri cu o boală și ieși cu trei, la medici care cer șpagă ca să îți facă tratamente fanteziste, ca doctorul Burnei. Ne vom da copiii la școli din care vor ieși fără să fie capabili să proceseze o informație. Vom da în continuare mită autorităților mari și mici, vom sta în continuare la cozi de opt ore ca să ne preschimbăm permisele și vom aștepta iar trei zile să aflăm rezultatele alegerilor, deși azi ni s-a demonstrat că voturile pot fi numărate și centralizate într-o noapte când organizatorul alegerilor nu fură. Dar înainte să îi înjurăm pe pensionari că au votat sau pe tineri că nu au făcut-o, haideți să mergem cu colindul la cei care chiar sunt vinovați: partidele cărora în lipsa unui alt nume le spunem Dreapta, pentru că partidele-care-nu-sunt-psd ar fi prea lung.

  • Marea greșeală a Dreptei a fost că ea nu s-a adresat niciodată electoratului PSD, ca și cum bazinele electorale ar fi un dat al sorții, nu ceva ce se poate schimba. A presupus că intelectualii nu au de ales decât să voteze cu ea (greșit) și că oamenii cu venituri reduse nu pot fi deturnați. A crezut că urbanul îi aparține de drept: altă greșeală. Și în urban  găsești oameni săraci, că România nu e o țară de metropole. Nimeni de pe dreapta nu a venit cu un mesaj, cu o ofertă țintită către această categorie, deși statistic ea era mult mai numeroasă. Nimeni de pe dreapta nu s-a ostenit măcar să le vorbească acestor cetățeni ai României într-o limbă pe care ei s-o priceapă, cu mesaje anume gândite, în loc să le rostogolească pe deasupra capului sloganuri fără conținut. Niciunul dintre partidele de dreapta, ajuns la guvernare, nu a elaborat și aplicat o strategie de micșorare a discrepanțelor dintre sat și oraș, deși a te naște la țară acum, în România, înseamnă deja să ai cu 50% mai puține șanse. Plus că nu doar satul este o problemă. La nivel național, o cercetare a INS publicată în septembrie arăta că o familie din trei are restanțe repetate la plata utilităților și că 46% dintre gospodării au dificultăți cu plata cheltuielilor curente. Poate ar fi fost bine să citească și cineva de pe dreapta cercetarea asta; nu s-ar mai mira azi de rezultatul PSD. Când de abia te ajungi de pe o zi pe alta, ăla care îți promite că îți mai dă 50 de lei în plus e mai bun decât ăia care promit eradicarea sărăciei, echitate socială și alte cuvinte de-astea mari care nu-ți țin de foame. Înainte să-i judecați pe oamenii ăștia că votează cu PSD, gândiți-vă dacă ați fost vreodată în locul lor.
  • Cealaltă greșeală mare a Dreptei, ei, o să râdeți, o să pară naiv, dar cealaltă mare greșeală a dreptei e că, ajunsă la putere, s-a dovedit la rândul ei coruptă, lacomă, pusă pe căpătuială și deloc dispusă să dezrădăcineze sistemul de pile-șpagă-corupție care și-a întins rădăcinile de sus până jos în România. Am avea dreptul să-i înjurăm pe cei care au votat cu PSD sau au stat acasă dacă ar fi avut de o parte pe hoții și corupții din PSD și de alta pe cinstiții din PNL, PMP (că de USR unii nici n-au apucat să audă) și ar fi votat cu corupții. N-a fost așa. Din lăcomie, sete de căpătuială și egoism, Dreapta și-a anulat viitorul politic pentru o avere pe care oricum amenință să i-o ia DNA-ul. (Asta dacă nu-i salvează Dragnea acum că ajunge la guvernare.)
  • Sigur, o altă greșeală, a PNL mai ales, a fost că a defilat cu aceiași oameni impopulari și corupți. Alinuța și Blaga oricum tot zero capital electoral au adus partidului: dacă ar fi avut curajul să se retragă în planul doi și să lase la conducere o garnitură tânără, chiar și lipsită de notorietate, nu puteau ieși mai rău. Celor de la USR le-a mers și ei nu aveau filialele și notorietatea PNL.
  • Despre Băsescu ce să mai zic? Orice urmă de capital pe care și-ar fi putut-o conserva după plecarea de la Cotroceni și-a irosit-o prin discursul aproape identic cu al PSD-ului la adresa DNA și prin plasarea pe liste a unor oameni cu probleme în justiție, cum ar fi Dan Andronic, plus prin înghițirea resturilor râncede numite UNPR, care votanților lui de odinioară le-au stat în gât.

Aici ar trebui să fie o încheiere. N-am niciuna. Aștept cu interes să văd dacă PNL-ul se va rupe între PSD, ALDE și PMP (foștii pedeliști mai ales) și dacă USR va reuși să ia din capitalul liberalilor. În rest răbdare și lămâie, că o să avem nevoie de ambele timp de patru ani.

Nu mă mai deranjează că votez „anti”

PSD este cel mai bun agent electoral. Al altora. Și uite așa au reușit Dragnea și Ponta, încă o dată, nu doar să mă facă să mă duc la vot, ci să-i mobilizeze în această direcție și pe soră-mea și frate-meu, care nu-s niște împătimiți ai procesului electoral. Ca urmare, ne deplasăm cu toții la Buzău ca să votăm duminică.

Mă plângeam că nu știu cu cine să votez. Dar după campania asta plină de minciuni grosolane (gen Soroș vrea să stăpânească România, Cioloș fiul lui Soros, Soroș în spatele incendiului de la Colectiv!!!!!!!!) nu mă mai deranjează deloc să votez „anti”. E un motiv foarte bun să te duci la vot ca să-i scuipi în bot pe ăștia care nici măcar nu se mai deranjează să te mintă și ei mai elaborat și care, prin jegul ăsta de campanie, au întors România nu pe timpul lui Ceaușescu, ci mai înapoi, pe vremea lui Dej, când s-au pus bazele prostirii acestui popor. E un motiv foarte bun să votezi ca să nu lași țara pe mâna unora care nu se pot opri din furat nici cu DNA-ul la ușă și care ne-ar vrea pe toți proști, săraci și dependenți de ei. În momentul de față suntem cu toții ostaticii actualei clase politice care a ignorat toate semnalele în acest sens ce i-au fost trimise și singura șansă de a ni-i da jos din cârcă pe paraziții ăștia este duminică, la vot.

Dacă partidele tradiționale nu sunt deloc preocupate de primenirea rândurilor lor, este de datoria mea să o fac, trimițând în Parlament un partid cu oameni care nu cunosc clădirea decât pe dinafară, chiar dacă asta înseamnă că și politica o cunosc cam tot așa. În patru ani, s-or ridica dintre ei unii care să poată guverna competent, dacă o mai rămâne ceva de guvernat. Da, ăia de la USR sunt stângaci și nu întotdeauna convingători, dar bine că ați mers voi drept de la primii pași și n-ați căzut în fund! Cu liberalii nu am de gând să votez pentru că a). nu i-am iertat încă pentru USL și b). nu vreau cumva să rămână Alina Gorghiu cu impresia că a făcut ceva bine.

Mă gândeam la un moment dat, dintr-un calcul pervers, să votez cu PMP, pe ideea că USR oricum intră în Parlament, iar dacă PMP-ul, fiind la limită, ratează pragul, voturile lui prin redistribuire tot la PSD ar ajunge în cea mai mare parte. Din păcate nu mă pot autoconvinge să mai pun ștampila pe Băsescu, nici măcar din pragmatism.

Teaser: Planeta gunoaielor

stiinta-tehnica-61-smallIată un fragment din cea mai recentă povestire pe care am scris-o, „Planeta gunoaielor”, publicată în numărul din noiembrie al revistei Știință&Tehnică. Primul meu text SF, unul despre oameni care trăiesc, la propriu, în groapa de gunoi a Universului.

Planeta gunoaielor

Laura Sorin

Mă feresc și lanțul ranforsat îmi șuieră pe la ureche. Îmi proptesc stânga – cu tot cu boxul electronic – în mutra Slinosului și-l văd dând îndărăt cu masca spartă și cu obrazul amorțit. N-am vreme să văd ce fac ceilalți Îndrăzneți. Caut din ochi un alt Surtuc Galben și sar pe el. O ghioagă cu ghinturi șuieră undeva în apropiere și un cuțit scrâșnește în contact cu pieptarul din polifibră al altcuiva.

De jur împrejur, ca niște năluci în ceața cafenie, veghează nepăsători roboții de pază.

Cât vezi cu ochiul și adânc sub picioarele noastre se întind straturile de gunoaie ale generațiilor prezente și trecute, la care noile transporturi adaugă periodic dealuri, ravine, platouri.

Mă mănâncă degetele să scot blasterul, dar în Groapa de Gunoi nu-i voie cu arme energetice, cel puțin acolo unde te pot vedea roboții de pază. Îmi avânt ranga prin aer, gata să-i dau o lovitură devastatoare Slinosului, dar acesta dispare brusc și simt că terenul îmi fuge de sub picioare. În imensa masă de fiare vechi, electronice uzate, pantofi, mobilier de plastic rupt, se deschide o pâlnie, ca un vârtej de apă, gata să absoarbă fără mofturi Îndrăzneți și Slinoși deopotrivă. Platoul denivelat pe care ne-am încăierat se transformă cu iuțeală într-un crater. Două Surtuce Galbene alunecă zbătându-se spre gura lacomă și strâmbă. Mă ridic în picioare și îmi acționez cizmele propulsoare, dar e greu să îți iei avânt pe un teren în mișcare. Aterizez prea departe de buza craterului și mă târăsc în susul pantei, în timp ce râul de deșeuri de sub mine curge din ce în ce mai repede. Deasupra, cerul cenușiu, pe care soarele e o minge roșie, ștearsă, se vede ca de pe fundul unui puț.

Am ajuns aproape de buza prăpastiei, când aceasta se surpă sub ochii mei. Urlu de furie în interiorul măștii și, tocmai atunci, un braț metalic numai cabluri și tije se întinde și mă prinde de mână, trăgându-mă sus, în siguranță. JRK-20 mă pune jos, mă privește fără o vorbă, cu ochiul lui funcțional sclipind sumbru, și se îndepărtează șchiopătând. Pe Groapa de Gunoi, cunoscută cândva drept planeta Galaction, până și paznicii sunt defecți. Asta-i umilința supremă, să-ți salveze viața ticălosu’ de JRK, dar oricum, când ajungi cetățean al Gropii mare mândrie nu ți-a mai rămas.

Și gata. Ne adunăm și ne numărăm. Trei camarazi dispăruți, striviți sau sufocându-se lent undeva sub masa de deșeuri. Slinoșii au pierit, parcă i-ar fi înghițit pământul. Poate i-o fi și înghițit, cine știe. Îndrăzneții stau o clipă cu capul plecat, apoi se împrăștie explorând noul peisaj, în speranța că alunecarea de teren va fi dezgropat ceva de valoare. Pe Galaction, oamenii sunt mai puțin prețuiți ca deșeurile, ăsta-i adevărul.

Cotrobăi prin nimicuri, dar nu mi-e mintea la asta. Mă întreb ce-a provocat alunecarea de teren. Poate undeva, în adâncuri, a cedat vreo structură care ruginea în pace încă de când era bunica ADN sau poate a fost un plastivorm bătrân și lacom. Mă mai întreb de ce au încercat Slinoșii să își bage primii nasul în transportul de deșeuri de pe Hymera Tertius, când se știe că pe sectorul ăsta al Parcelei 13 noi, Îndrăzneții, avem prioritate.

Robotul îmi răsare brusc înainte din pâcla cafenie. Androizii defecți, executând în buclă o anumită mișcare, sunt o priveliște obișnuită în Groapa de Gunoi. Se văd câțiva chiar acum, unul care lecturează la nesfârșit aceleași două pagini din biblioteca virtuală a minții lui și altul care mereu trage după el în lesă câte un câine mort. Chestia e că după ce petreci ceva timp în Groapă ajungi să-i știi pe toți, iar ăsta care mi-a tăiat calea nu-i dintre ei. E elegant. Carcasa argintie e lucioasă în ciuda zgârieturilor, membrele, prelungi și grațioase, curba de metal a obrazului, perfectă. Pe planeta asta a ciurucurilor, e, probabil, singurul lucru frumos. Și eu n-am mai văzut ceva care să fie pur și simplu frumos de pe vremea când eram cetățean al Geraniei.

– Bună seara, domnule, mă salută robotul. Îmi puteți spune unde mă aflu?

– E dimineață, de fapt, și ești pe Galaction, spun eu.

Robotul, fiind robot, nu se arată șocat. Se întoarce și dă să plece.

– Stai așa! zic eu. Robot, identifică-te!

– Sunt SMRT-376, robot de companie de clasa A. Am funcții pentru lectură, muzică, conversație, cosplay, sex real și virtual.

Cu pulsul iuțit, mă uit în jur. Nu-i văd pe ceilalți Îndrăzneți, ceea ce înseamnă că nici ei nu mă văd pe mine. E bine. Robotul ăsta ar putea fi șansa mea.

– Vino!

Acționez comanda gliderului și în ceață, undeva spre dreapta, se ivește o luminiță roșie. Mă împleticesc până acolo pe terenul neregulat, cu robotul după mine. Gliderul e un model de acum cinci ani și după zece minute de zbor se cam lasă spre dreapta, dar cu vopseaua gri pe care i-am dat-o de curând zău că n-arată rău. Îl încalec, îl ridic la înălțimea regulamentară de o jumătate de metru, apoi activez harta și-l las să-și găsească singur drumul. În dreapta mea scânteiază stins în ceață focurile forjelor și atelierelor familiale de reciclare cărora ThelonCorp le îngăduie să contribuie la procesul de reciclare pe câțiva bănuți.

– Ce defect ai? întreb robotul.

– Niciunul, domnule, îmi răspunde el politicos. Niciunul despre care să știu.

– Las’ c-aflăm noi imediat, zic.

Simt Zebulonul înainte să-i văd forma mătăhăloasă prin perdeaua de smog. Mi-l anunță mirosul acru al incineratorului care convertește deșeurile în energie, asigurându-ne 12 ore de curent pe zi și o baie caldă pe săptămână. Mai mare decât un complex de locuințe și mai mic decât un oraș, e adăpostul nostru, al deșeurilor umane. Mai multe containere imense, destinate comerțului extraplanetar, sudate la un loc, în linii drepte, alcătuiesc străzile. În pereții acestora se deschid containere mai mici, cu o latură decupată, care formează străduțe sau adăposturi colective și individuale, baruri, ateliere. Filtre de aer recondiționate fac atmosfera dinăuntru ceva mai respirabilă decât cea de afară.

În fața intrării zumzăie glidere și respirociclete. Îl parchez pe al meu și îi zic robotului:

– Prefă-te defect!

Robotul se oprește brusc.

– Stăpânul meu mi-a zis să mă ascund, spune el.

– Păi asta și facem, îl asigur eu.

Pătrundem prin ușa etanșă și pornim pe coridoarele cu pereții acoperiți de țevi, cabluri și graffiti. Alături de mine, robotul își târâie un picior, clătinându-și capul și scoțând un bâzâit surd. E convingător. Îl conduc pe lângă ateliere care își expun produsele în stradă și pe lângă locuințe personale în fața cărora se joacă veseli copii cu ochi prea mari și brațe prea subțiri. Lumina lucește pe craniile rase ale trecătorilor, iar zumzetul mulțimii e punctat ici și colo de accese de tuse care îmi reamintesc că trebuie s-o șterg de pe planetă înainte să pună cancerul gheara pe mine. Trec de atelierul de umflat plasticle și cotesc la dreapta, către atelierul Ginei.

Gina, Gina-Mașina, bună la electronică și bună la pat, o bucățică nemaipomenită în ciuda protezei de oțel care îi înlocuiește piciorul drept. Și l-a pierdut într-un accident pe autostrăzile ca niște focuri lichide ale Holariei, și odată cu asta coeficientul social i s-a dus în jos, a urmat declasarea locativă, scăderea coeficientului de integrare la locul de muncă și așa mai departe. Bărbat-su, firește, a divorțat imediat și i-a luat și copilul, ca să nu ajungă toată familia la groapa de gunoi. Oricum, Gina se numără printre cei care s-au adaptat, deși numai ea știe ce-o fi în sufletul ei. Mă întâmpină cu un sărut pe buze și se apucă să se învârtă imediat în jurul robotului, cuplându-l la computerul ei și rulând diagnostice pe care nici nu le înțeleg.

– N-are nimic, zice ea scuturându-și peruca neagră.

– Adică vrei să zici că vreun idiot a aruncat un robot perfect funcțional?

– Așa s-ar părea, ridică ea din umeri. Poți să scoți bani buni pe el de la Bill Juma’ de Cașcaval. Acum stai să vedem ce noutăți are pentru noi, zice ea.

Nu mai avem conexiuni intracraniene. Ecranele colective nu difuzează decât divertisment penibil și propagandă guvernamentală. Memoriile roboților, așa defecți cum sunt de obicei, le mai oferă locatarilor Gropii câte o veste despre cum merg lucrurile în restul galaxiei civilizate. Pe mine nu mă interesează, dar pe Gina da. Când ai lăsat o familie în urmă, a afla lucruri despre planeta pe care ai locuit e ca și cum ai primi o scrisoare de acasă.

– Extra! exclamă Gina. E robotul unui fost ministru galactic, Cassio Selznick. Parc-am auzit de el.

Eu dau din umeri ca unul pe care îl doare fix în dos de politică.

– Ți l-aș mai lăsa, dar e o marfă care trebuie vândută repede…

Bag mâna în tașcă și îi întind un pantof albastru, fără toc, pe care l-am cules înainte de încăierarea cu Slinoșii. Ginei îi plac pantofii, chiar dacă nu mai poartă decât unul. Ea își freacă obrazul de al meu și eu îmi amintesc, înfiorat, de locul unde metalul întunecat al protezei se încleștează pe carnea albă a pulpei ei. Îmi place să-mi plimb buzele pe locul ăla, dar acum n-am timp. Trebuie să pun robotul la adăpost.

Restul, după cum ziceam, în Știință&Tehnică.

În apărarea hulitei generații 40+

La Tolontan pe blog e un adevărat festival în cadrul căreia „decrețeii” sau reprezentanții generației 40+ își fac autocritica public și își pun cenușă-n cap de parcă ei ar fi fost singurii votanți ai României în ultimii 26 de ani. O analiză e întotdeauna binevenită, dar autoflagelarea asta e inutilă și absurdă. Propun să privim lucrurile în perspectivă:

  • generația 40+ de azi, dragi militanți de 30 de ani care ne cereți să ne dăm la o parte ca să ne arătați voi cum se face, e aia care a adus la putere CDR în 1996 și Alianța D.A. în 2004, niște ani când ai fi zis că PDSR/PSD n-o să mai plece niciodată de la guvernare. E drept că ambele coaliții s-au dovedit dezamăgitoare, dar gândiți-vă cum ar fi fost atâția ani de guvernare neîntreruptă a unui partid, mai ales a PSD. La democrația asta actuală, așa șchioapă cum e, și noi am pus umărul. (Ca să nu-i mai pomenesc aici pe cei de 50+ care, când eu făceam liceul, erau în Piața Universității, încasând-o de la mineri și arătându-i FSN-ului că nu e chiar de capul lui în țara asta.)
  • generația 40+ a contribuit și ea la faptul că azi nu îl avem președinte pe Victor Ponta. Am tot respectul pentru tenacitatea românilor din Diaspora, dar voturile necesare victoriei lui Iohannis le însumează și pe cele din țară, că nu l-a făcut numai Diaspora președinte.
  • nu poți reproșa generației 40+ că nu a făcut nimic pentru România până acum, fiindcă abia începând de acum ea ar avea, de fapt, ocazia să arate ce poate face. Abia acum – sau abia de câțiva ani – unii exponenți ai acestei generații au ajuns în funcții sau poziții de unde chiar să poată face ceva, pentru că așa-i evoluția profesională, cu unele excepții nu poți arde etapele. O țară nu se construiește numai cu mișcări de stradă, ci și cu fapte de zi cu zi, influențând lucrurile atât cât poți. Din punctul ăsta de vedere, generația asta nici nu a confirmat, nici nu a infirmat încă. Nu zic că-mi place neapărat ce văd, dar partida nu s-a jucat.
  • această mult hulită generație a trebuit să învețe lucrurile din mers, într-o lume care își pierduse reperele. Normele – oficiale – ale comunismului nu mai erau valabile și era greu să-ți dai seama ce anume ar fi trebuit să le înlocuiască. Sigur, existau modelele altor societăți democratice, dar ele ajungeau la tine numai sub forma mult simplificată a filmelor. Cei care ar fi trebuit să te îndrume – părinții, profesorii – asistau și ei la prăbușirea lumii în care se maturizaseră, fără să știe, la rândul lor, ce să pună în loc. Mult timp după 1989 a existat o singură televiziune la nivel național, și aia controlată de stat. Nu exista Internet. Știu că voi, cei mai tineri, nu vă puteți imagina viața fără el, dar până prin ’97-’98 sau poate chiar 2000 Internetul nu era la dispoziția oricui, zilnic, la orice oră. Ca urmare presa străină, cărțile în limbi străine, simpla șansă de a afla anumite lucruri erau cam la fel de îndepărtate ca luna de pe cer.
  • E drept, cea mai mare parte a celor din generația 40+ care au intrat în politică au dezamăgit. Aș putea spune că selecția era făcută de seniori, dar asta tot nu scuză lipsa de performanță individuală.

Și, oricum, când spun generația 40+ vorbesc la modul generic, pentru că din ea fac parte și oameni care votează pentru o găleată și o stradă asfaltată, la fel cum nu toți pensionarii sunt adoratori ai PSD ahtiați după 50 de lei în plus la pensie (dar despre asta mai târziu). Poate că momentul analitic de pe blogul lui Tolontan e binevenit. Cred că pe la 40 de ani e bine să stai de vorbă cu tine și să vezi cine ești și unde ai ajuns. Culpabilizările și autoculpabilizările sunt însă inutile și încurajează o ură între generații pe care eu am constatat-o mai de mult și care e total contraproductivă. Pentru că în momentul de față adevărata noastră problemă e clasa politică și nu o generație sau alta.

Aș vrea să închei cu vreo concluzie mobilizatoare sau înălțătoare sau consolatoare, dar n-am una, așa că o să închei pur și simplu.

România în căutare de Kogălniceni

În 1864, Mihail Kogălniceanu pleda pentru împroprietărirea țăranilor cu niște vorbe care mie îmi merg la inimă:

„Declar cu franchețe că sunt pentru îmbunătățirea soartei țăranului, că în această îmbunătățire văd fundarea naționalității române… Două mii de boieri nu fac o națiune, acesta este un adevăr ce nu se poate contesta. Este timpul ca înaintea interesului privat să ne gândim la interesul cel obștesc, ca înainte de a ne ocupa de moșiile cele mici să ne ocupăm de moșia mare, România (…)”

Treaba-i că atunci când zicea Kogălniceanu cuvintele astea îl credeai. Dar nu-mi pot imagina niciun actual politician care să le zică și să mă convingă să-l cred. Nu știu vreunul care să-mi transmită că se gândește cu adevărat la un proiect mai mare decât vreo funcție vremelnică sau creșterea propriei averi. Și mai rău e că nici noi, ceilalți, nu știu cât o mai credem. Că poate exista un proiect pentru „moșia mare, România”. Sau că există oameni care să-l aplice.

Uite, de aia suntem noi în găleata în care ne aflăm, fiindcă nu avem astfel de lideri. Nici acum cinci sute de parlamentari nu fac cât o națiune, dar cine să le-o zică de la obraz, fără ca ei să-l tragă de poale rânjind: „Stai, bă, jos, că ești și tu de-al nostru?” Moartea completă a acestui mod de gândire – în care „moșia cea mare, România” trebuie să prospere – e motivul pentru care am ajuns aici: sărăciți, jefuiți nu de străini cum urlă toți idioții naționaliști, ci chiar de ai noștri, după cum tot descoperă DNA-ul, fără lideri și fără direcție, conduși de niște lacomi și niște lași incapabili să se trezească fie și în ultimul minut.

De fapt, politicienii noștri sunt atât de preocupați de vacanțele lor de vară că nici nu s-au deranjat să exprime vreo poziție despre Brexit, că doar nu ni s-a întâmplat nouă, ce naiba? După scandalul cu dezinfectanții diluați din spitale te-ai fi așteptat să rezulte o mare dezbatere publică, în care fiecare partid să caute soluții pentru că Sănătatea este la propriu grav bolnavă, dar nu te poți aștepta la asta de la unii care se tratează în străinătate. Ar trebui să schimbi numele domeniului din Sănătate în Hai la groapă cu grăbire, dar pe politicieni nu-i preocupă asta:

  • Ponta se ține de miștouri ieftine, fiindcă pe vremea când era președintele PSD lingăii lui l-au convins că are simțul umorului, și de hărțuit miniștrii guvernului chemându-i pe la comisiile parlamentare prin interpuși.
  • Tăriceanu ca al doilea om în stat e ocupat să se certe cu Justiția pe toate drumurile, pârând-o până și oaspeților străini. Și a lăsat guvernul fără dreptul de a emite ordonanțe de urgență peste vară așa, pentru că poate.
  • Iohannis nu știu pe unde e. Sau ce face. Sau la ce folosește.
  • Dragnea face poze cu principesa Margareta (Carol I, Ferdinand și Maria probabil se răsucesc în mormânt de oroare), încercând să-și acopere cu puțină poleială de la casa regală imaginea șifonată. Acuma, știam noi că-i corupt, dar ca președinte PSD Dragnea tot nu reușește să depășească anvergura de șefuleț de județ venit în Capitală și preocupat să se pozeze cu celebritățile, așa că nu poți să-i ceri să gândească la nivel măcar național.
  • PNL îl dă afară pe Paleologu fiindcă a criticat pierderea alegerilor pe București. Și încearcă să fuzioneze cu UNPR ca să se termine de sinucis odată, că nu i-a ieșit când cu candidatura lui Marian Munteanu.

Băi băieți, mor oamenii cu zile în spitale. Ne pleacă medicii pe capete. România e paralizată de birocrația șpăgilor pe care voi ați pus-o pe picioare. Pierdem fonduri europene și ne văităm că nu-s bani. Brexitul poate duce la ditamai criza și ar trebui gândite niște strategii (iar a încrucișa două degete și a spera că n-o să fie chiar așa de rău nu-i o strategie). Vouă chiar nu vă e rușine să ne irosiți timpul cu prostii?

P. S. că m-am enervat: Îmi aduc aminte când am lucrat eu în consultanță și încercam de zor să o conving pe o cucoană deputat, mamă de copil de altminteri, să inițieze un proiect de lege ca să se ofere asistență copiilor „căpșunarilor” pentru că era valul ăla de sinucideri. Eu tot căutam soluții și ea tot amâna subiectul, că stai să vorbesc cu un băiat care a fost expert la muncă, c-o fi, c-o împărți, și eu proasta nu-mi dădeam seama că pe ea n-o interesa. (Nu, nu vă spun numele pentru că e oricum un personaj neimportant din punct de vedere politic, vreau doar să vă explic cât eram eu de proastă, și-o zic cu toată sinceritatea.) Și-i mai propuneam să lucreze cu organizația de femei (la ce-or fi bune organizațiile de femei la partide e altă discuție) să facă pe la sate campanii de educație pentru femei. Nici asta n-a interesat-o. Și de aia suntem unde suntem, mi se pare ilustrarea în mic a problemei generale.

Despre dreptul de a lenevi în pat

Un lucru pentru care a trebuit să lupt toată viața a fost dreptul de a lenevi puțin în pat înainte să cobor din el și să încep ziua. Să mai stau zece-douăzeci de minute cu ochii închiși, într-o toropeală plăcută, mai ațipind, mai trezindu-mă, înfășurată în îmbrățișarea plăpumii, simțind moliciunea saltelei sub mine, ba nu, ce tot zic eu aici, înfundându-mă cu totul în saltea. Mi se pare că momentele astea sunt mai plăcute decât somnul chiar, pentru că atunci când dormi habar n-ai de nimic, în timp ce pe astea le savurezi.

Ei, pentru dreptul ăsta mărunt a trebuit să mă lupt toată viața mea. Ca și cum această mică și nevinovată plăcere ar fi ceva periculos, ca fumatul sau alcoolismul, toată lumea din jur încearcă zelos să o combată. De la părinții mei obișnuiți cu trezitul de la cinci ca să prindă autobuzul care-i ducea la fabrică și până la unii dintre partenerii mei de mai târziu, care nu păreau să suporte ideea că ei s-au dat jos din pat și eu nu.

sursa imaginii: memeblender.com

sursa imaginii: memeblender.com

Da, sunt în pat și am chef să rămân acolo încă un sfert de oră. Dacă tu tot nu mai ai stare, pune tu de cafea, mersi anticipat. Păi da, dar tu tot nu mai adormi. Da, așa-i, dar tocmai asta-i ideea! Hai, mă, ce te superi…

Zău, singurele care mă înțeleg sunt pisicile mele!*

Și, sincer, mi se pare nedrept să mi se spună că sunt leneșă sau puturoasă numai pentru că nu sar din pat odată cu cocoșii (care cântă, prima oară, pe la trei noaptea). Sau la prima geană de zi. Sau când sună alarma prima dată. Mai ales că timpul meu de lenevit este calculat în așa fel încât să nu întârzii dacă am de ajuns pe undeva (ceea ce în ultima vreme nici nu se prea pune problema, eu fiind traducător și lucrând de acasă). Dacă ai fost crescut de o sclavă robotitoare, care a muncit toată viața de n-ar ști să spună când a trecut, dacă ești tu însuți/însăți un/o asemenea sclavă, dacă ai copii de trimis la școală sau jobul îți cere să te trezești de dimineață sau dacă ești de la natură o persoană matinală, nu înseamnă că și eu trebuie să fiu la fel. Ce-i atât de complicat?! Important e că atunci când mă dau jos din pat muncesc de-mi rup spatele, că țin curățenie prin casă deși nu-mi place s-o fac (numai că mizeria îmi displace mai tare), că îmi fac timp să gătesc și că spălatul vaselor, cumva, mereu ajunge să fie mai mult treaba mea și cred că puse în balanță cu alea douăzeci de minute de lenevit în pat dimineața astea nu mă fac o puturoasă. La fel cum nici faptul că munca fizică nu e ocupația mea favorită nu mă face o puturoasă (atâta timp cât totuși o fac).

Și voi, ăștia atât de zoriți să-l despărțiți pe om de patul său, ați încercat idila asta matinală cu el? Măcar în week-end? Știți ce pierdeți? Căldura aia plăcută? Senzația aia când te întinzi cât ești de lung și după aia te potrivești mai bine pe saltea? Ziua care stă suspendată deasupra voastră, așteptând să înceapă, dar nu încă? Ia încercați și mai vorbim pe urmă. Și, în general, fiți toleranți cu micile plăceri ale altora, chiar dacă voi nu le împărtășiți.

Și cu asta v-am lăsat. Să vă fie trezirea dulce și patul moale!

*Ceea ce înseamnă că sunt un caz norocos. Mâța soră-mii îi dă deșteptarea de la cinci mușcând-o de picioare.