De ce iubesc pisicile — 31/05/2011
Epistola întâia către fete — 17/05/2011

Epistola întâia către fete

Dragele mele,

Ştiu că maturizarea-i dificilă şi că poate n-ar trebui să fac mişto de voi, dar nu ştiu cum altfel să vă comunic cât de păgubos este comportamentul despre care urmează să vă vorbesc:

În afară de cazul unor nenorociri serioase despre care tocmai aţi aflat (deces, boală gravă a cuiva apropiat) NU MAI PLÂNGEŢI NAIBILOR ÎN PUBLIC, CE DRACU, N-AVEŢI MÂNDRIE?! Cu corolarul: nu-i faceţi LUI o scenă cu lacrimi în public – şi, de preferinţă, nici în privat – că nu câştigaţi nimic şi chiar dacă vi se pare că obţineţi vreo victorie, pe termen lung pierdeţi.

N-aş aduce vorba despre asta, dar este pentru a treia oară în două luni când văd următoarea scenă: într-un colţ din staţia de metrou, în acel no man’s land ce se întinde între intrare şi aparatele alea pe unde bagi cartela, un cuplu şade înghesuit într-un colţ. Ea se uită în pământ, cu nasul roşu  – că numai în telenovele şi blockbustere nu ţi se înroşeşc nasul şi ochii când plângi – trăgându-şi răsuflarea sacadat. Din când în când, îşi ridică spre ceruri tavanul metroului ochii, cu lacrimi tremurătoare strălucind pe gene ca diamantele în lumina săracă a neoanelor, bla,bla, bla, let’s cut the crap! El se uită într-un punct aflat fie la doi centimetri în spatele umărului ei drept, fie la vreo cinci centimetri de glezna ei dreaptă, în tot cazul în aşa fel încât privirea să evite să i se încrucişeze cu trupul ei, cu umerii lăsaţi şi cu un aer care spune clar că ar vrea să se afle literalmente oriunde altundeva. Mâine, când le va povesti prietenilor scena se va arăta iritat sau plictisit, dar acum este de fapt stânjenit, încordat şi complet depăşit de situaţie.

Ştiţi însă ce n-am văzut? În niciunul din cazuri nu l-am văzut luând-o în braţe.

De aici şi mesajul meu. Continuarea

Publicitate
La trecutu-ţi mare, vai, ce viitor! — 13/05/2011

La trecutu-ţi mare, vai, ce viitor!

… cum ziceau Divertişii prin anii 90.

Ştefane, Măria Ta, tu la Putna nu mai sta! Ieşi afară din tristul cel mormânt să-ţi vezi urmaşii, în persoana Oanei Niculescu Mizil Ştefănescu Tohme, deputat PSD şi, după propriile-i declaraţii, citate de Hotnews, os din sfântul tău os domnesc.

„Ştim de foarte mult timp de această legătură. Nu am descoperit-o acum. Când eu m-am născut, tatăl şi bunicul meu au spus: <<Tu te vei numi Oana în numele lui Ştefan cel Mare>>. (Ar trebui să le mulţumiţi că nu v-au botezat Vrâncioaia – n.m.). De foarte mult timp sunt întrebată de ce port numele de Mizil? De ce mă cheama şi Ştefanescu, care se trage din Serescu, care se trage din Iacob? (Ba nu, eu personal mă întreb de ce colecţionaţi nume de familie cu ghiotura. Se ştie că să ai două nume de familie este aristocratic, deci să ai patru e şi mai aristocratic? O fi. Io nu-s os domnesc, sunt ţărancă şi nu mă pricep la de-astea. Bine că nu şi-a zis şi Serescu-Iacob că nu-i mai ajungea buletinul – n.m.) Persoane din familia mea au luat decizia să elaboreze un arbore genealogic. Intenţia noastră este ca, după ce acest arbore genealogic este gata, să-l analizam şi să-l păstram în interiorul familiei.

Legăturile cu Ştefan cel Mare sunt pe filiera paternă, din partea bunicului tatălui meu (înţeleg că Niculescu-Mizil era pe partea mamei – n.m.). Tot ce vă pot spune este că s-a ajuns cu cercetările în zona Bogza. Este foarte greu pentru că nu sunt documente. Specialiştii care lucrează cotrobaie în primării, în cimitire. Am făcut poze pe cruci cu numele ca să ajungem din an în an. ( Domle, ce preocupări au unii! Da stejaru din Borzeşti nu vreţi să-l chemaţi ca martor?! Şi cum adică aţi făcut poze pe cruci? Adică v-aţi crucificat şi-aţi imortalizat momentul? Sau v-aţi urcat pe cruci şi aţi fotografiat cimitirul de sus?! În ce limbă e fraza asta?). Apoi pe zona de migratie, pentru că s-a ajuns dintr-o zona în Braila. (Ea ştie ce vrea să spună. Aş putea să-mi dau şi eu seama, dar nu vreau să fac efortul). Eu sper să reuşim. De această acţiune se ocupă persoane apropiate familiei. Sper ca într-o lună să finalizam acest arbore genealogic. Continuarea

De ce să reparăm căruţa… — 11/05/2011

De ce să reparăm căruţa…

… dacă putem să facem alta?

Voiam să scriu ceva suav sau poate ceva spumos, dar uite că nu-mi iese atâta timp cât tot citesc pe forumuri şi site-uri tot felul de discuţii despre un nou partid, cu oameni noi, care ar trebui să apară din neant şi să le dea românilor lehămetiţi de actualii politicieni ceva de votat. De ce asta nu se poate au explicat alţii mai coerenţi decât mine – un partid are nevoie de structuri teritoriale până la nivel de comună, de logistică, finanţatori, organizatori cu experienţă politică, purtători de imagine, spaţiu mediatic, program politic altul decât „noi suntem altceva” şi alte chestii care nu prea se pot construi într-un an; sau nu cu oameni noi şi fără experienţă, veniţi la război călare, fiecare, pe propriul ego. Eu am însă impresia că asta se încadrează într-un fenomen mai general şi blogul ăsta de-aia există, ca să-mi dau eu cu impresiile pe-aici, aşa că păzea!

Românul – şi poate şi alte popoare, dar eu, repet, pe ăsta-l ştiu – suferă de nostalgia paginii albe. Să tragă linie şi s-o ia de la început, pe curat. De ce să repare ceea ce s-a stricat când poate să viseze, cu ochii deschişi, la o căruţă mai nouă şi mai frumoasă? Ca un client mofturos la restaurant, ar vrea să trimită înapoi mâncarea din farfurie şi să i se aducă alta, omiţând că, de fapt, ciorba o fi sleită sau poate-i cam apoasă, dar a fost gătită chiar de el, în bucătăria proprie. Continuarea

Chestii sentimentale — 10/05/2011

Chestii sentimentale

Zilele trecute nuş cum dar mi-am adus aminte de perioada când eram copil şi mama îmi croia rochiţe pentru păpuşi. Sigur, aş putea să-mi aduc aminte de multe alte chestii, cum ar fi, mai întâi, că făcea pe dracu-n patru şi-mi cumpăra toate păpuşile pe care mi le doream sau că-mi aducea micul dejun la pat din când în când, dar nu prea des, ca să nu mi-o iau în cap sau cum îmi croia chiar mie rochii şi fuste, că pe vremea comunismului cu moda treburile erau mai complicate.

Era o treabă migăloasă, să ştiţi, pentru că aveam şi păpuşi cât palma. Preferata mea era aşa, ceea ce n-a împiedicat-o să aibă fuste cu bretele, botoşei, salopete, căciuliţe şi, acum îmi dau seama, mari sau mici, păpuşile mele erau cele mai elegante din tot blocul.

Nu vreau să spun nimic special despre momentul ăsta, decât că mi l-am amintit şi că mă bucur că a existat.

Bine, o să spuneţi, azi copiii au păpuşi Barbie cu garderobă completă, părinţii sunt ocupaţi să facă ore peste program, o rochie pentru păpuşă nu e importantă,  ritmul vieţii este altul, important e să îţi creşti copilul cum trebuie şi să stai de vorbă cu el. Şi da, sunt de acord că e altceva, dar uite că eu, acum, nu-mi aduc aminte de toate lucrurile mult mai importante pe care le-a făcut mama pentru mine, nici de tensiunile care s-au ivit între noi, ci de acest lucruşor mărunt, în aparenţă un fleac. Iubim în moduri atât de greşite – ca părinţi, iubiţi, soţi, copii – încât uităm că adesea iubirea se citeşte cel mai bine în gesturile mici, cum ar fi acela al mamei făcând cu dăruire o chestie migăloasă, inutilă şi total nepractică, negeneratoare de mândrie compensatorie, numai, numai şi numai pentru plăcerea copilului său.