Credeam şi ziceam, la un moment dat, că nu trebuie să judeci oamenii după ceea ce apare pe forumurile ziarelor sau pe bloguri etc pentru că nu e reprezentativ, că oamenii cu bun simţ sunt destui dar sunt tăcuţi etc. Zilele astea însă încep să mă cam răzgândesc. Cred că acele chestii pe care oamenii le scriu sub protecţia anonimatului, când se simt liberi să zică orice fără să fie judecaţi de cunoscuţi, îi şi ne reprezintă, pe ei ca oameni şi pe noi ca societate şi că, de fapt, sub spoiala de civilizaţie şi corectitudine a multora dintre cei din jurul nostru colcăie mult prea multe prejudecăţi tâmpite, o grosolănie incurabilă, o lipsă de sensibilitate şi compasiune elementare şi o grabă meschină de a pune etichete.
Să luăm ca studiu de caz moartea Mădălinei Manole şi ceea ce a scos acest fapt din subsolurile mocirloase ale minţişoarelor unora. Io nu zic să plângem în sincron, ascultându-i muzica şi dându-ne cu capul de perete, dar unele dintre reacţiile generate de sinuciderea ei m-au scârbit complet. Şi nu mă refer la obişnuita necrofilie a publicului şi a presei, ci la cu totul alte aspecte, de care mă tot înfurii de ieri încoace, după cum urmează:
1. Teoria că ar fi ucis-o soţul sau soacra. Băi imbecilii dracului cu acces liber la internet prin capul cărora bate vântul fără să întâlnească piedici, voi v-aţi gândit vreun moment la soţul femeii ăleia când aţi început să scrieţi asemenea tâmpenii? Adică nu e de ajuns că i-a murit soţia, nu e suficient că s-a sinucis (ceea ce îi lasă pe cei rămaşi în urmă cu un distrugător sentiment de vinovăţie, chiar şi dacă au făcut tot ce au putut ca să ajute persoana sinucigaşă). Nu, peste toate astea mai trebuie să vină şi tot felu de Şerloci Homleşi care nici măcar nu-l cunosc şi să-l acuze de tot soiul de imbecilităţi.
2. Condamnarea în cor a bietei femei pentru că s-a sinucis. Dragii mei creştini de duminică, sfinţi stâlpnici ai www-ului şi preanestimaţii mei atei cu principii beton, vouă nu vă e ruşine de voi înşivă? În primul rând că pe undeva prin Biblie se zice „nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” iar pe altundeva se zice să arunce primul piatra cel fără de păcat. Şi de ce dracu ar fi treaba voastră să o judecaţi până la urmă? Dacă a greşit, nu a greşit faţă de voi, ci faţă de ea înseşi, vouă nu v-a luat nimic. Credeţi că prin faptul că voi nu v-aţi sinucis aţi demonstrat că sunteţi tari acolo unde a fost ea slabă? Greşit, poate că nu aţi fost suficient încercaţi de viaţă încă, poate că nu aţi atins încă punctul de frângere, poate că ea era mai uşor de frânt. Da asta nu înseamnă automat că sunteţi nişte viteji şi nişte valori, reveniţi-vă din autoadmiraţie!
3. Dragostea de mamă trece peste tot, nu s-a gândit la copil egoista etc, bâr-bâr. Asta e greşit din cel puţin două puncte de vedere. Mai întâi, instinctul matern este mult mitizat, se vorbeşte de el numai cu majuscule etc, fără să se admită că, dacă ne uităm în jur, putem vedea nenumărate cazuri în care acesta dă rateuri – vezi toţi copiii abandonaţi, abuzaţi etc. Apoi, un om care se dispreţuieşte pe sine atât de tare încât să-şi ia viaţa, se va gândi, probabil, că tuturor, inclusiv copilului, le va fi mai bine fără el, că ar putea să-i facă rău copilului, să nu-l crească bine. Este un sentiment experimentat de mamele care suferă de depresie postpartum, care, da, poate să dureze şi un an de la naşterea copilului, ca orice depresie netratată, care nu trece singură. Vedete ca Brooke Shields şi Gwinneth Paltrow au suferit de depresie postpartum şi au vorbit public despre asta.
4. A fost o proastă, o superficială, că femeile deştepte nu se sinucid. Şi alte epitete d-astea. Băi boii şi vacile bălţii, în cazul de faţă balta fiind între urechile voastre şi purtând – total eronat – numele de creier! Depresia nu e un moft, o fiţă, o toană, o joacă, un mănunchi de istericale. Depresia e o boală, un dezechilibru al creierului, provocat de factori interni şi externi. Depresia poate fi atât de nasoală încât să-ţi modifice percepţia despre lume, despre lucrurile care ţi se întâmplă, despre felul în care eşti. Depresia poate goli de conţinut tot ce e în jurul unei persoane şi poate să transforme în corvezi de neîndurat cele mai trainice legături. Vouă, ăstora grăbiţi să faceţi pe deştepţii, vă doresc să suferiţi cel puţin una, ca să vedeţi cum e, că meritaţi!
5. Avea tot ce îşi dorea. Păi tocmai, preascumpii mei obtuzi, că dacă avea tot ce îşi dorea nu se mai sinucidea. Asta ne arată că este greşit să judecăm viaţa unui om bifând chestiile exterioare pe care le considerăm a face parte din descrierea standard a fericirii şi să-l declarăm satisfăcut. Adevăratele hărţi, adevăratele repere ale cuiva, pot fi complet altele decât cele după care îl judecăm noi, din afară, ca fiind împlinit.
6. Vaiii, ce superficială, nu se mai simţea frumoasă! Din păcate, industria filmului şi muzicii, modei şi cosmeticii promovează frumuseţea şi menţinerea unei aparenţe tinereşti ca pe o obligaţie, iar bătrâneţea, celulita şi primele riduri ale vedetelor nu sunt tratate ca nişte lucruri inevitabile în viaţa oricărui om, ci ca o vină, ca să nu zic ca o crimă. Comparaţia cu modelele din reviste, fotoşopate întru tinereţe veşnică, este o problemă pentru majoritatea femeilor şi chiar acelea care sunt conştiente de capcană tot cad în ea măcar din când în când, pentru că presiunea constantă, din toate direcţiile, creează nişte obişnuinţe. Darămite vedetele, pentru ele trebuie că e şi mai rău. În plus, din păcate, tot felul de pizde fără alt atu decât o tinereţe boită strident – vezi Bianca eronat numită „a lu Bote” – se fâţâie pe la teve cu poalele în cap, în timp ce femeia asta care, vă plăcea sau nu vă plăcea dar avea voce, nu mai era băgată în seamă. Şi eu chiar nu cred că nu se găsea public pentru muzica ei, toţi ăia care au cumpărat dvd-urile de la Jurnalul cu cântăreţii anilor 70-80 ar fi fost sigur interesaţi şi de ea.
În final, ceea ce mi se pare cel mai trist în toată marea de reacţii este graba de a judeca şi puţinătatea celor care au încercat să înţeleagă cât de disperat şi de nefericit se poate simţi un om, cât de sătul de el însuşi, cât de singur şi de pierdut încât nici propriul copil să nu-i mai poată aduce bucurie, iar moartea să i se pară singura soluţie. Milă trebuie să simţim pentru aceşti oameni şi nu dispreţ.
Sinuciderea nu trebuie aprobată sau blamată, ci înţeleasă. Dar pentru asta trebuie să nu fim judecători, pentru că acest lucru presupune o poziţie de superioritate (când judeci nu priveşti omul de la un egal la egal, ci te uiţi de sus, întotdeauna, te plasezi automat deasupra celui judecat). Sigur, psihologii ar spune că a judeca este o strategie de apărare uzuală a psihicului uman în faţa aspectelor neplăcute ale lumii. Îi judeci pe alţii, deci ei au fost slabi, dar tu eşti tare, deci ţie nu ţi se poate întâmpla niciun lucru rău, eşti în siguranţă, cei cărora li se întâmplă lucruri nasoale sigur o merită. Da, aşa funcţionează dar eu cred că de aia suntem o specie dotată cu raţiune, ca să ne ridicăm deasupra micilor noastre trucuri.
Ca urmare, cetăţeni, gândiţi! E gratis!
Cârcoteli