LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR.

        Strada Vântului turbat. Case vechi, cele mai multe renovate, dar și câteva al căror aer decrepit povestește mai elocvent ca o mie de cuvinte despre sărăcia și bătrânețea neajutorată a locatarilor. Numărul 17 este o clădire masivă cu un singur etaj, înconjurată de o grădină generoasă.
        Pentru cine are cunoștințe de arhitectură – și Funes are – clădirea este construită în stil eclectic, cu elemente de Art Nouveau. Unii ar spune că fațada-i încărcată, dar lui Funes nu i se pare, capetele de lei, amorașii și ghirlandele, chiar și așa ciobite, reușesc să se îmbine fără stridență și fără să obosească ochiul. Balconul dantelat de deasupra intrării principale este sprijinit pe umeri de atlași de piatră care par gata să cedeze sub presiunea timpului și, deopotrivă, a mușchiului verde ce i-a acoperit. O scară laterală coboară de pe terasa parterului supraînălțat către grădina în care statui fără cap au încremenit în gesturi consternate. Tencuiala se cojește ca o piele de lepros, iar acoperișul ars se deschide spre cer.
        Funes oftează. Chiar și așa, înnegrită de fum, cu aerul deprimat pe care îl au imobilele părăsite, se vede că este o frumusețe de casă, clădită să dureze. Trage pe dreapta și coboară din mașină.
        În fața imobilului stă un polițist, pesemne anunțat de Weston. Funes se apropie. Polițistul vede un bărbat slab, fără vârstă, cu părul castaniu presărat ici-colo cu fire argintii, purtând jeanși și un trenci șifonat. Bărbatul are un aer de competență obosită. Se recomandă ca fiind Funes. În timp ce desface sigiliul pus pe poartă, polițistul îi spune că a fost trimis de comisar special ca să-i deschidă și se oferă să-l însoțească. Funes se opune.
        – Spune-mi unde ați găsit cadavrul și mai departe mă descurc singur. Chiar nu trebuie să intri cu mine, poate fi periculos.
        Tânărul îi dă informațiile cerute și se așează pe o bancă în curte. Ascuns de ochii trecătorilor, își aprinde o țigară și trage cu voluptate fumul în plămâni, sfidând fericit reglementările care le interzic judecătorilor, parlamentarilor, militarilor, polițiștilor și altor „figuri exemplare” fumatul în locuri publice. Funes îl lasă cu ale lui și trece la treabă.
        În curte a fost un castan bătrân, al cărui trunchi împiedica poarta să se deschidă cum trebuie. Noii proprietari l-au tăiat. S-a întâmplat acum doi ani, dar lipsa lui se mai simte, ca un dinte proaspăt smuls, trimițând ecouri de durere în toată curtea; Funes nici nu trebuie să își extindă simțul lui special ca să o citească. În fundul grădinii, niște copii și-au făcut odinioară un ascunziș sub niște tufe și s-au jucat acolo în fiecare vară; colțișorul emană o minunată lipsă de griji.
        Între poartă și clădire s-a așternut un covor gros de frunze moarte, galben exuberant împestrițat cu arămiu și doctorul își spune că nici nu putea exista un mod mai frumos de-a te apropia de această clădire muribundă.
        La un moment dat, cineva a stat pe treptele din față privind cerul cu ochii prostiți de nefericire și capul golit de gânduri. Clanța de la intrare e ca un palimpsest de amintiri și emoții. Ușa este scorojită de umezeală. Funes se opintește zdravăn s-o deschidă și într-un final reușește, cu un scrâșnet care răsună în toată clădirea. Intră într-un hol din care se desfășoară în sus o scară circulară de marmură. Plăci întregi din ea au fost furate, iar balustrada, probabil din fier forjat, lipsește. Camerele de la parter sunt goluri negre; ușile de mult au fost puse pe foc de vagabonzii care se vor fi aciuat aici.
        O tânără a traversat holul ca să răspundă la ușă și fericirea ei ieșindu-i în întâmpinare iubitului, cu decenii în urmă, nu s-a împrăștiat cu totul. Funes o străbate ca pe o băltoacă de raze de soare într-o cameră altminteri întunecată.
        Urcă scara, întipărindu-și pașii în cenușă și praf și încercând să-și ferească trenciul de pereții înnegriți. Își scoate batista și-și acoperă gura și nasul, ca să scape de mirosul de fum care persistă. Vitraliile de pe palierul intermediar abia păstrează ici și colo câte un ochi de geam, ca un puzzle care nu mai poate fi de-acum descifrat. Funes n-ar ști de ce vederea acestei distrugeri anume dintre toate cele pe care le-a îndurat casa face un soi de furie tăcută să-i explodeze în piept, ca o grenadă sub apă.
        Sub pașii lui simte alți pași mai vechi, cineva a urcat cândva scara, apoi a șovăit pe palier, pregătindu-se să dea o veste și neștiind cum va fi primită. Funes ar putea afla ce s-a întâmplat în continuare, ar putea urmări oricare dintre poveștile astea, separând-o de celelalte și luându-i mirosul ca un ogar, s-ar putea pierde în casă cum se pierd alții într-o bibliotecă, hoinărind din raft în raft nepăsători la curgerea timpului. Ucizi o lume întreagă atunci când ucizi o casă, îi ucizi pe toți cei care-au trăit în ea, ucizi urma fragilă pe care pașii și visele lor au mai lăsat-o printre noi, îi faci să nu fi trăit niciodată.
        Revine la parter și, conform instrucțiunilor primite de la comisarul Weston, intră prin gaura întunecată care a fost o ușă.


        Ca și restul clădirii, camera este goală, fără urmă de mobilier; din câte își amintește, casa fusese părăsită cu mult înainte de incendiu. Nu încearcă să descifreze povestea spusă de urmele de pași înscrise în cenușă și deja acoperite de un strat de praf. Asta e treaba poliției. Se concentrează, închizând ochii. Ascultă. Își extinde simțul acela special, cel care-l face un atât de bun doctor de case.
        Nimic.
        Ceea ce, în sine, e straniu, îngrijorător, nelalocul său.
        Orice casă emite ceva. Singurătate. Fericire. Neliniște. Nostalgie. Fiecare casă are o semnătură de bază, un mix de senzații care, decojite, sunt un rezumat al istoriei sale și un indiciu cu privire la starea sa prezentă și pe care Funes le poate citi și descifra automat, fără să-și bată capul.
        Nu și această casă. Aruncă în el cu amintiri, valuri de amintiri sub care personalitatea ei se ascunde. Doctorul încearcă să le despartă ca pe niște văluri, dar ele vin și vin, e ca și cum ar da deoparte un șir nesfârșit de draperii fără să ajungă nicăieri. Încearcă să surprindă amintirea incendiului recent, un episod traumatizant pentru orice casă, dar nici măcar un ecou nu vine să-i gâdile percepția.
        „Ciudat”, murmură el, aproape zâmbind.
        Se deplasează prin încăpere. Mângâie cu vârfurile degetelor un perete, căutând o vibrație. Nimic. Pe vine lângă locul unde a fost găsit cadavrul își plimbă palma pe podea. Simte doar praf, lemn, cenușă. Cu un huruit sinistru, ceva uriaș se desprinde din tavan și aterizează alături, ridicând un nor de praf. O grindă arsă s-a prăbușit și, dacă ar mai fi urmat și altele, doctorul ar fi încurcat-o, fiind redus la neputință de un acces cumplit de tuse care îl îndoaie de mijloc și îi face ochii să lăcrimeze.
        – Sunteți bine, domnule?
        Tânărul polițist, îngrijorat, din pragul ușii de la intrare.
        – Da, toate bune, ies imediat! strigă Funes, între două accese de tuse.
        Este important ca tânărul să nu intre în clădire, care-i periculoasă într-un fel nou până și pentru el. Nu știe cum ar reacționa cu încă un străin în ea. Se ridică, scuturându-se de cenușă.                 Străbate holul chinuit de noi rafale de tuse, care răsună în clădirea goală de parcă aceasta l-ar îngâna în bătaie de joc.
        Doctorul iese în curte, cu obrazul murdar de cenușă și cu ochii înroșiți. Abia acum, polițistul observă că bărbatul are un ochi mai albastru decât celălalt.

(Episodul următor, marți.)

CITEȘTE DESPRE UN ALT CAZ AL LUI FUNES AICI!

EBOOK GRATUIT! Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun

COPYRIGHT © 2020 Laura Ciobanu. Materialele și imaginile îi aparțin autoarei. Reproducerea integrală sau parțială a acestora este interzisă fără acordul scris al autoarei și se va pedepsi conform Legii 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. 

Această povestire este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale este accidentală.

Publicitate