Partaj

(continuare)

Capucino şi Hoţoaica vor să divorţeze. Ceea ce e dreptul lor, sunt pisici adulte şi n-ar avea decât să facă tot ce poftesc, dacă n-ar fi o fiinţă nevinovată la mijloc: eu. Care încerc să fac pace dar degeaba. Hoţoaica s-a hotărât, nu vrea să mai aibă de-a face cu mitocanul care nu i-a adus nimic de 1 şi 8 martie, asta pe lângă faptul că de Valentine’s Day a dormit toată ziua. Capucino i-a reproşat că el a adus în relaţia asta un apartament şi un stăpân bine dresat – aia-s eu, ştiam eu că pentru pisici stăpân înseamnă altceva decât credem noi! – în timp ce domnişoara a venit numai cu blana de pe ea.

– Da, darrrr ce blană, a zis Hoţoaica, la care Capucino i-a replicat:

– Ei, stai că se rezolvă! şi i-a tras o fugăreală zdravănă prin casă, jumulind-o bine.

După ce am turnat apă pe motan şi am strâns blana de pisică prin casă, m-am dus s-o consolez pe Hoţoaica.

– Ce bădăran, mi s-a plâns ea, în loc să zică mersi la vârsta lui că are cine să-i ţină de cald la bătrâneţe…

I-am atras atenţia că de această sarcină ne achităm mult mai bine atât eu, cât şi caloriferul.

– Darrr voi nu toarrrceţi, a obiectat ea.

Publicitate

Culmea ratării…

… este când nu eşti în stare nici să dormi. Cum dracu, băi, toată lumea poate una ca asta, de la ultimul manelist şi până la ăl mai prost aurolac, toţi pot să doarmă, numai mie nu-mi iese!

Evening of the Living Dead

George Romero, unde ai fost ieri seară? Ai ratat ocazia de a găsi inspiraţie pentru un nou film din seria „The Living Dead„, posibil numită „Zombies on the Dancefloor”. Ăia eram noi învăţând pirueta cu picioarele în x, care mie mi se pare cel mai eficient mod de a pune pe cineva la podea. Ori pe tine însuţi, ori pe cel de-alături.

Ca în orice film horror care se respectă, tensiunea a atins punctul maxim la final, când instructorul ne-a explicat că, pe lângă figurile de dans, trebuie să-ţi faci o intrare pe ring. Intrarea presupune să faci patru succesiuni de paşi pe ideea un pas înainte-un pas lateral (cu unduirea corespunzătoare a şoldurilor), oprire, unduire (x3), întoarcere la stânga. Asta nu-i greu, e singura chestie care mi-a ieşit şi mie, deci vă daţi seama. Să vedeţi însă cum a fost când a venit rândul băieţilor. Că fetele au ceva experienţă cu datul din şolduri, mai de la dans, mai de la altele. Băieţii mai puţin. Când păşeau „senzual” dădeau impresia că încearcă să-şi croiască drumul printr-o mare de castroane extaordinar de fragile întinse în calea lor pe baza unor scheme complicate şi nerepetitive.  Când se opreau pe loc şi se unduiau din şolduri ziceai că-şi fac loc printr-o mulţime agitată, cu taraba cu mărunţişuri agăţată de gât. Ce să zic, am văzut în Night of the Living Dead zombies care se mişcau cu mai multă graţie. Ca să nu ziceţi că femeile sunt meschine, vreau să ştiţi că fetele au reuşit să nu râdă foarte tare pe parcursul acestor performanţe, ba chiar i-au aplaudat pe fiecare în parte. (Drept e că şi meritau, ne-au înseninat seara).

După care, masochistă cum sunt, m-am dus acasă şi am mai repetat vreo oră pirueta, reuşind să mă lovesc de mobile care, perfide, au refuzat să se dea din calea mea, deşi le avertizasem asupra consecinţelor. Pisica se pusese poponeţ în pat, la adăpost din calea dezastrului,  şi nu vreţi să ştiţi cum se uita la mine: ca şi cum ar fi fost convinsă ea de mult că sunt nebună, iar acum avea în sfârşit confirmarea. Ca măsură suplimentară de siguranţă, noaptea trecută s-a dus să doarmă în şifonier şi mi-a lăsat patul numai mie. Asta n-a fost rău, am putut să mă fâţâi în pat fără să-mi fac griji că o deranjez. Culmea a fost că, la un moment dat, afară au început abrupt nişte miorlăituri teribile şi locul unde dormea de obicei pisica a trosnit ca şi cum ea ar fi fost acolo şi ar fi tresărit, cum face de obicei. Mmm, straniu. Oare locul îşi va fi adus aminte de pisică? Oare i-o fi fost urât? Oare o să facă o depresie pentru că pramatia l-a abandonat? Poate un pat să fie posedat de o pisică vie? FTW! ar trebui să văd şi eu nişte filme mai normale!

 

D-ale lui Capucino

După cum se ştie, în spatele oricărui motan sănătos se află o stăpână vigilentă. Aşa se face că ieri am fost cu Capucino la analize. Bine, eu ştiam că motanul meu este extrem de posesiv, eu însămi sunt doar un teritoriu anexat Imperiului capucin, dar nu m-aş fi aşteptat să fie atât de posesiv încât să refuze să se deaspartă de câteva picături din propriul său sânge. Mai pe scurt, a fost nevoie de trei, TREI! doctori ca să ia sânge unei pisici de hai, maxim cinci kile: unul îl ţinea de picioarele din spate, altul de ceafă şi de o lăbuţă din faţă, iar doctoriţa îl ţinea de cealaltă lăbuţă, din care încerca fără folos să-i ia sânge. Care, cu o încăpăţânare demnă de stăpânul său, refuza să curgă! Pfft! M-am simţit epuizată numai uitându-mă…

În anticamera cabinetului veterinar este o”plasmă” comutată tot timpul pe vreun program cu animale: ba National Geografic, ba Discovery şi, ieri seară, Radu Mazăre în pantaloni roşu-papiţoi, prezent la emisiunea lui Măruţă, Happy Hour.

D-ale mele

După părerea mea, contrar proverbului românesc, chelului exact tichie de mărgăritar îi trebuie, adică, dacă tot eşti chel, măcar fă-o cu personalitate! Şi dacă lui îi trebuie tichie de mărgăritar, mie îmi trebuie, evident, cursuri de dans. Nu de alta, dar orice altă tentativă a mea de a face mişcare în mod sistematic a decurs cam aşa:

Eu: Laura dragă, trebuie să faci ceva mişcare. Ziua la computer, seara cu nasu-n cărţi sau la computer, geaba dezvolţi creieru dacă dezvolţi şi curu.

Laura (adică tot eu): Daaaa, aşa e!

Şi-atât. Ca urmare, n-am mai făcut mişcare din liceu, iar liceul a fost de mult, aşa că tre să le mulţumesc mamei şi bunicii că mi-au transmis gene bune dacă mai am corpul pe care-l am (adică unul care înaintează prin viaţă în loc să se rostogolească). În consecinţă, mi-am făcut un calcul simplu din care rezulta că, decât să mă străduiesc să mă duc la gimnastică, treabă care nu-mi place, mai bine mă duc la dans, care îmi place.

Am fost ieri la primul curs, ocazie cu care potenţialul meu nativ a ieşit în evidenţă în mod plenar: am trei picioare şi toate trei stângi şi un talent de a rămâne în urmă ceva de speriat. Pot să prind paşii în mod corect şi pot să ţin ritmul… dar nu în acelaşi timp! Iar dansurile clasice, în ciuda faptului că par nemapoimenit de spontane când le fac profesioniştii sunt, evident, o succesiune de paşi anume, într-o ordine precisă, lucru pe care-l ştii tu întotdeauna, dar de care devii acut conştient când nu-ţi ies.

Ca aspect pozitiv, măcar nu am febra musculară care mi-a fost proorocită cu satisfacţie de soră-mea, care era cu o lecţie mai avansată decât mine. Ok. Distracţia continuă.