România într-un borcan spart — 05/04/2012

România într-un borcan spart

Iarăși am dat peste un episod din viața noastră cea de toate zilele care mi se pare simptomatic pentru România. Că poate ne mirăm, în naivitatea noastră, de ce nu merge. Păi uite de-aia!

Azi când m-am întors de la serviciu am dat în drumul meu peste un borcan spart.  Zăcea drept în mijlocul trotuarului cu conținutul revărsat în jur. Jumătatea de jos dispăruse. Jumătatea de sus înțepa aerul cu niște muchii de sticlă ascuțite și neprietenoase, cam ca niște colți.

Arteră principală. Ora șase și ceva seara. Circulație intensă pe trotuar. O mulțime de lume venind de la muncă sau ieșind la cumpărături. Bătrâni. Tineri. Mame cu copii de mână. Bunici cu copii în cărucior.  Nimeni n-a schițat nici cel mai mic gest să dea deoparte borcanul sau să caute un coș de gunoi în care să-l arunce. Mă gândeam: un copil putea să se smulgă din mâna părintelui, cum am văzut de atâtea ori întâmplându-se, și s-o ia la fugă, cum fac ei la o anumită vârstă, deși nu-s întotdeauna siguri pe picioare, să cadă și să se taie rău de tot în cioburile alea. Sau un om în vârstă se putea împiedica de el, cu consecințele pe care le are o căzătură la vârsta aceea. Ca să nu mai povestim că urma să se întunece, moment în care obiectul nici nu ar mai fi fost la fel de vizibil.

Nimeni nu s-a considerat vizat, nimeni n-a avut vreun implus ca, din empatie, din prevedere, din simplă decență, nu știu, să caute un coș de gunoi – deloc imposibil de găsit, chiar dacă trebuie să le cauți printre mașinile parcate pe trotuar – și să arunce blestemăția de borcan. În schimb,  toată lumea îl ocolea, semn clar că neobservat nu trecuse.

Continuarea

Publicitate