Confort, conform, tot un drac

Am ajuns la concluzia cam tristă că oamenii sunt foarte atenți după cine-și pierd capul. Și că-și pierd capul și, mai tragic, și restul personalității lor, pentru persoane previzibile. Nu extraordinare, deși așa visează. Nu atrăgătoare sexual, deși vezi că le fug ochii pe stradă după diverse aspecte apetisante. Nu care să le deschidă orizonturi noi, care să-i provoace, care să-i silească să se modeleze. Nu, nimic din toate astea, ci persoane previzibile. Gestionabile.

Pentru că dorința cea mai mare a omului, observ, nu este să fie iubit, deși așa ai crede, nici să iubească nebunește, deși muzica și filmele așa ar vrea să te convingă, nici să afle lucruri noi sau să se cunoască mai bine pe sine – destul de dureroasă asta din urmă – nici să-și urmeze vreo pasiune. Dorința cea mai mare a omului este să fie în siguranță. Să-i fie comod, călduț, bine. Să-i fie validate convingerile  fie și cu prețul sacrificării adevărului, să nu aibă bătăi de cap fie și cu prețul renunțării la propria personalitate, să se topească într-o relație nu din dragoste ci dintr-o inerție absolută sau de frica singurătății,  să nu urmeze calea mai puțin bătută către care-l trage inima, ca să nu se zgârie în spinii dezaprobării celorlalți, să amuțească semnalele de alarmă ale propriei minți – care întotdeauna sună – cu consolări sau încurajări care, de cele mai multe ori, izvorăsc din puțul nesecat al clișeelor.

Și măcar de le-ar fi bine, la prețul ăsta, dar mulți dintre ei nu impresia asta o transmit.

M-am gândit să ilustrez postul ăsta cu poza celei mai obeze pisici din lume, pentru că mie pisicile obeze mi se par o insultă la adresa naturii feline, a esteticii și a bunului simț, pentru că în mod natural pisicile sunt făcute pentru mișcare, explorare, aventură. Dar, nuș de ce, până la urmă l-am ilustrat cu asta de mai sus.

Publicitate

Să te iubești

Am realizat astăzi – citind tolănită în pat, cu motanul pe burtă și cu Katie Melua în boxe, ca să priceapă și vecinii ce e aia muzică bună – am realizat că niciodată în viața mea nu m-am înțeles mai bine cu mine ca acum. Știu că sună neașteptat după postarea de acum câteva zile, dar, deși traversez, fără urmă de îndoială, o perioadă de criză în viața mea, e perfect adevărat. Mă plac.

M-am mai surprins odată asupra faptului prin decembrie, dar m-am așteptat să treacă. Uite însă că suntem în iunie și idila mea cu mine însămi continuă (măcar asta, dacă din ailaltă n-a ieșit nimic).

Îmi place cine sunt: știu perfect cine sunt, în linii mari sunt cam cine am fost întotdeauna, dar cu o muchie tăioasă și cu o aroganță mai accentuată. Știu că n-am să mai încerc, niciodată, să fiu altcineva sau altcumva, n-am să încerc să mă mai potrivesc în cutii tăiate pentru alții și n-am să mă mai simt vinovată că nu încap în ele.

Nu, nu-s OK și, dacă nu faci față, nu mă mai întreba!

Devine obositor, sincer! Să spui că faci bine când ești făcut praf de nu știi cu câte ațe să te mai înnozi ca să stai într-o singură bucată. Ca urmare, cine mă întreabă pe mine zilele astea, primește răspunsuri de genul „mulțumesc, prost!” sau „prost, dar m-am obișnuit”. Ocazie cu care am constatat cât de epuizant poate fi să spui adevărul, pentru tine și pentru cei din jur. Pentru că pe oameni nu-i interesează să afle ce faci, nu-s în stare să admită că faci prost și pot cu-atât mai puțin să admită că uneori consolări bine intenționate – cum ar fi „viața are părți frumoase” sau „o să fie bine” sau „apreciază mai mult ce ai” – nu ajută la nimic, pentru că mie îmi merge prost pe toată linia, așa că sunt perfect incapabilă să numesc vreo parte frumoasă din viața mea chiar acum, nu garantează nimeni că o să fie bine, ba dimpotrivă, poate fi chiar rău în continuare și, ca să-mi ceri să apreciezi ce am, ar trebui să știi mai întâi tu ce anume am și n-am eu, și ce valoare au pentru mine lucrurile pe care le am și alea pe care nu le am, și după aia să-mi predici.

Ca urmare, se ajunge la situații în care oamenii mă întreabă ce fac, eu spun că, mde, nu prea bine, ba chiar prost și zău că un  „îmi pare rău” sincer ar fi de-ajuns, dar nu, simt în oameni un soi de retragere panicată și o căutare la fel de frenetică a unor platitudini pe care să mi le arunce drept consolare, urmate de iritare dacă eu, sinceră, nu mă las consolată cu platitudini. Eu îi cred că, în felul lor, le pasă de mine, dar, dacă tot le pasă, ar trebui s-o facă până la capăt.