Gesturi ne-simţite — 26/11/2010

Gesturi ne-simţite

Nu-s în stare decât să redau cele de mai jos cu regret şi stupoare şi cu multe semne de exclamare. Pur şi simplu nu am comentarii faţă ceva atât de bine intenţionat, dar atât de fundamental greşit.

Ieri seară, la metrou, un lanţ de tinere fete protesta împotriva violenţei domestice. Aveau vânătăi desenate artistic pe faţă, tricouri cu inscripţii la temă – faţă-verso – şi se ţineau de mâini, stând patru cu faţa într-o direcţie, patru ca faţa în direcţia opusă şi tot aşa. La un moment dat, s-a auzit un fluier şi fetele s-au întors cu 180 de grade.

Cum ziceam, de data asta nu mă ajută cuvintele să spun cât de căcăcios este să protestezi împotriva violenţei domestice – care implică o femeie adusă, prin agresiune, într-o stare de supunere absolută în faţa unui bărbat – dirijând nişte fete cu fluierul. Înseamnă să treci cumva pe lângă esenţa fenomenului; asta trimite imediat la ideea de dresaj, de „o fluier şi vine” şi tot cortegiul.

Dar aşa suntem noi. Bifăm lucrurile ca să fie bifate. Chiar şi când avem bune intenţii, ca în cazul de mai sus, tot nu facem efortul să înţelegem până la capăt, ca şi cum am putea ajuta de undeva de sus, fără implicare. Pentru că eu nu cred că o persoană care a ascultat cu atenţie şi empatie o victimă a violenţei nu ar remarca această contradicţie între tema protestului şi modul în care ea e pusă în aplicare.

Şi să nu-mi veniţi cu argumentul că se va fi făcut aşa şi prin alte ţări de soare pline – cu fluierul, adică. Foarte rău dacă s-a făcut!

Asta-mi aduce aminte de o studentă pe care am văzut-o în autobuz săptămâna trecută şi care, trecând pe lângă o biserică, şi-a făcut conştiincioasă patru cruci, pe numărate, fără să înceteze nicio clipă să vorbească la mobil. Tot o formă fără fond şi asta. Spiritul creştin nu este simţit când îl reduci la o înşiruire de gesturi mecanice, la un reflex condiţionat declanşat de simpla vedere a unor turle de biserică. Este doar reprodus, nu trăit. Să fiu eu Dumnezeu, n-aş accepta aşa ceva drept semn de credinţă.

Sunt gesturi făcute pentru că „aşa e creştineşte”, „pentru că e o cauză nobilă, necesară”, etc dar fără simţire sau înţelegere adevărată în spatele lor. Sunt atitudini asumate din cauza unui context social – că e bine să fii religios, că violenţa domestică trebuie combătută – dar nu interiorizate, înţelese, integrate unui sistem coerent de valori. Şi poate de-aia nu reuşim să ne urnim în nicio direcţie, din pricina acestor forme fără fond, dar să nu generalizez, mai ales că eu cred că orice acţiune de sensibilizare împotriva violenţei este bine-venită, chiar dacă doar un singur om devine mai sensibil la asta.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––

* Şi nu, n-am avut impresia că fluieratul făcea parte dintr-un scenariu, pentru că ideea, din inscripţiile de pe tricouri, era de protest, de rupere a tăcerii, de rupere a lanţului de reacţii generate de violenţă şi nu de mimare a robiei şi supunerii. Pur şi simplu cineva a găsit că asta era metoda cea mai comodă ca să le facă pe fete să-şi schimbe poziţiile.

Publicitate
Daruri de împăcare — 16/11/2010

Daruri de împăcare

Vă scriu aceste rânduri masându-mi de zor genunchiul, care mă ustură de nu mai pot. Adineauri, când am venit şi eu de la serviciu, odată ajunsă pe palierul meu – unde becul de pe hol se fură, iar ăla de la ghenă se arde sau invers, aşa încât domneşte întotdeauna o beznă cât se poate de plăcută – îndreptându-mă din instinct spre uşa mea, m-am trezit că mă lăţesc pe jos cât sunt de lungă. După ce m-am adunat, am ţopăit într-un picior către uşă, am descuiat şi, la lumina din hol, am zărit făptaşul.

Ar fi trebuit să mă aştept.

Era un ghiveci de plastic ce conţinea o floare aşa, cam ca un fel de crin. Am ridicat ghiveciul. Capucino a dat să profite de uşa deschisă şi de penumbra învăluitoare şi să o tulească, dar l-am placat ca un jucător de fotbal american şi l-am încuiat în baie. După care  m-am întors şi am pus ghiveciul, care se cam crăpase, pe maşina de cusut abandonată lângă ghenă şi, inevitabil, lângă uşa mea, unde acesta s-a pomenit în compania altor patru flori în diverse stadii de revenire după peripeţii similare. Alea patru ghivece au ajuns pe maşina de cusut după ce pervazul ferestrei de pe holul blocului s-a dovedit neîncăpător pentru toată puzderia aia de muşcate, panseluţe, cerceluşi şi ce naiba or mai fi de care, cât a fost vară şi s-a întunecat târziu, am reuşit măcar să nu mă împiedic.

Am cugetat preţ de o clipă cum ar fi să sun la poliţie şi să reclam o tentativă de asasinat cu ghivece de flori. În cele din urmă am renunţat, am intrat în casă şi l-am eliberat pe Capucino din baie.

– Iar ţi-au adus curtezanii flori? m-a luat el peste picior, că ştie că mă enervează.

I-am transmis cu amabilitate nişte urări pe adresa mamei sale şi a altor rude care-şi vor fi epuizat cele nouă vieţi regulamentare pentru o pisică şi m-am apucat să-mi dezlipesc ciorapul de pe zgaiba din genunchiul drept şi să-mi contemplu vânătaia de pe stângul. Acu o să fiu nevoită să port pantaloni timp de câteva săptămâni, ca să nu se ia colegii de idei când m-or vedea julită la amândoi genunchii.

Şi toate astea fiindcă am fost amabilă cu vecinii. Voi să nu faceţi una ca asta! Continuarea

Judecătorii — 14/11/2010

Judecătorii

Ştiu că avertizându-vă asupra păcatului la care o să mă refer mă fac vinovată eu însămi de el. Ştiu de asemenea că e inutil, dar na, să nu zic că nu v-am spus măcar odată.

Nu fiţi judecători! Pân la urmă, cine dracu vă credeţi?! Da, tu, tu, tu, şi tu! Şi eu? Şi eu, mă, da măcar eu îmi dau seama unde greşesc şi încerc să nu mai fac!

De câte ori judecaţi o persoană în loc s-o înţelegeţi – adică des, lăsaţi, că am citit eu destul comentarii pe forumuri şi bloguri – demonstraţi de fapt cât de rataţi sunteţi. Da, rataţi, îmi asum formularea. Că dacă aţi fi mulţumiţi şi împăcaţi cu voi nu aţi mai simţi nevoia să vă situaţi deasupra unei persoane şi s-o acuzaţi de prostie, prefăcătorie sau rea-voinţă, nu i-aţi mai judeca hotărârile cu certitudinea că voi n-aţi face în veci una ca asta – deşi voi n-aţi fost în situaţia aia, ba, mai mult, nici n-aţi încercat să vă puneţi în situaţia aia, pentru că vouă nu vi se poate întâmpla, voi sunteţi deştepţi şi prudenţi şi în general nemaipomeniţi, ce dacă n-o ştiţi decât voi şi oglinda de la budă?! Dac-aţi fi mulţumiţi nu aţi mai încerca să vă simţiţi mari micşorându-i pe alţii.

Da, mă, ştiu ce vrei să zici, tu nu, tu niciodată… Hai, să mori tu?! Ia mai caută şi nu-i nevoie să recunoşti aici, da măcar în forul tău interior recunoaşte.

Omul cam vede lumea după chipul şi asemănarea sa, deci de ce îi găseşti vinovaţi pe alţii s-ar putea să suferi tu în primul rând. Acuzi pe cineva că ia o anumită poziţie numai pentru a obţine atenţie? Păi e posibil ca, de fapt, aşa să funcţioneze mintea ta, nu a lui. Acuzi pe altcineva de prostie? Probabil că vrei să demonstrezi că tu eşti deştept, pentru că undeva în tine cam ai tu o incertitudine legată de asta. Acuzi pe altul că face o chestie din snobism? Ia întreabă-te cum de ţi-a venit tocmai gândul ăsta.

Ştiu că o să-mi veniţi cu tot felul de contraexemple şi vă anunţ cu impoliteţe că nu mă interesează şi că sunt, probabil, doar o reacţie de apărare a voastră în faţa adevărului.

Când judeci, te plasezi automat pe o poziţie de superioritate faţă de celălalt, or înţelegerea presupune o situare la acelaşi nivel. De ce să-l înţelegi? Păi ca să nu-l răneşti. Ca să îi poţi da nişte sfaturi care chiar i-ar putea folosi (că ştiu că te mănâncă limba să-i dai sfaturi, e omeneşte). Ca să înveţi tu însuţi ceva nou despre viaţă, atât cât poţi învăţa din experienţa altuia.

Deci, data viitoare când mai caşti gura sau mai pui mâna pe tastatură, întreabă-te aşa: da eu de ce mă cred mai breaz? da, mă, şi eu, ce mormăi acolo în barbă, crezi că nu te aud?!

Nu zic să pupăm violatorii (le-ar putea da idei) sau să punem pe roate programul „Adoptă un criminal în serie”. Dar cred că în lucrurile mici am putea da dovadă de toleranţă măcar. Lucrurile mici fiind cam orice altceva, începând cu părerile diferite de a ta şi continuând cu lucrurile pe care tu le-ai fi făcut diferit (sau deloc) şi cu nenorocirile care nu, geaba încerci să te autoconvingi, nu se întâmplă mereu din vina victimei sau nu sunt meritate de aceasta, deci judecata preventivă nu îţi asigură vreun soi de scutire. (Ştiu, subconştientul tău aşa îţi suflă – scrie şi în cărţile de psihologie  – dar nu-i adevărat şi acum iată-te prevenit!). Sau, şi mai simplu, când auzi pe cineva povestind ceva, caută ceva de înţeles şi nu ceva de judecat. Ştiu că primul reflex ăsta ar fi, dar ţin-te tare! Ai o inimă şi-o inteligenţă! Foloseşte-le, de preferinţă împreună, cât mai des!

A, şi nu mai judeca oamenii pe vecie prin prisma primei impresii pe care ţi-ai făcut-o la repezeală despre ei. Dă-le voie să te surprindă în mod plăcut, altfel s-ar putea să ratezi cunoştinţa cu nişte persoane mişto.

Da, ştiu, lumea pe care o visez eu ar fi nemaipomenit de nesărată, dar nu m-ar deranja deloc să trăiesc în ea. Chiar deloc.

Viaţa mea ca un roman în tehnicolor — 06/11/2010

Viaţa mea ca un roman în tehnicolor

După ce am scris despre biografia lui Garcia Marquez, constatând că omul a avut el însuşi o viaţă de telenovelă, materialul a fost menţionat pe bookblog, la Revista blogurilor, prilej pentru autoarea revistei de a se întreba şi a întreba cititorii: „cum ar arăta viaţa voastră romanţată? Trebuie să fii într-un fel anume ca să ai o viaţă de poveste sau e doar jocul întâmplării?”.

Ei bine, întrebarea m-a pus pe gânduri, cu următorul rezultat:

Sunt oameni a căror viaţă, romanţată, ar fi un bun subiect de telenovelă. În ceea ce mă priveşte, şi romanţată, şi neromanţată, viaţa mea ar fi cel mult subiect de roman postmodernist d-ăla în care omul îşi contemplă o zgaibă de pe genunchi preţ de douăzeci de pagini meditând asupra futilităţii iremediabile bla-bla-bla… Ca film, s-ar turna musai în sepia şi ar avea maxim zece spectatori la proiecţie, dintre care şase ar pleca înainte de jumătatea filmului…

La dracu, eu însămi aş scoate o carte din geantă şi m-aş apuca să citesc pân la final!

D-aia vă întreb, viaţa voastră ce ar fi: roman clasic, film de acţiune, telenovelă, roman SF, thriller cu avocaţi, policier, comedie, roman satiric? Şi dacă s-ar face o ecranizare, cine v-aţi dori s-o regizeze?