Gustul libertăţii
Uneori te uiţi la cel de lângă tine şi ştii că vei pleca. Nu atunci, dar curând. Ştii că relaţia e condamnată dincolo de orice posibilitate de salvare, că ai încercat tot ce îţi stătea în putere şi că n-a fost de ajuns. Ştii că vei mai sta doar puţin, atât de puţin, că vei mai face o ultimă încercare, dar îţi este deja limpede că aceasta va eşua ca şi celelalte. Nici discuţiile, nici promisiunile, nici iubirea nu au fost de niciun ajutor, deci de ce ar începe să funcţioneze de acum încolo? Când nu vă certaţi aproape că nu mai aveţi ce vă spune şi ştii că, deşi îl încă iubeşti, viitorul tău nu e aici. Înţelegi – deşi mai târziu vei crede din nou contrariul, fireşte – că dragostea singură nu este de ajuns, orice ar spune poeţii.
Faci toate gesturile obişnuite. Pui masa. Îl asculţi cu atenţie şi îi răspunzi. Eşti acolo şi eşti prezentă în totalitate dar cumva savurezi deja viitoarea ta libertate. Viitoarea ta linişte. Senzaţia ameţitoare de a te putea duce şi veni cum şi când vrei, fără să mai ţii cont de dorinţele altcuiva. Ştii că te vei îmbăta de nenumăratele posibilităţi într-atât de tare încât o vreme îţi va ajunge doar gândul că ele există.
E bine. E rău. E tristeţe şi fericire. E precum ciocolata amăruie, care îţi place pentru dulceaţa care acoperă amăreala dar te şi supără puţin, pentru gustul amărui cu care rămâi pe limbă, de sub toată dulceaţa*.
Stelele
Îmi aduc aminte cu câtă uimire şi înfrigurată aşteptare mă uitam la stele când eram copil, mai ales după ce învăţasem la şcoală ce sunt şi cât sunt de îndepărtate. Îmi imaginam că undeva, pe lângă una dintre ele, pe vreo planetă, cineva se uită către Soare, întrebându-se dacă nu cumva acolo, pe vreo planetă… Plonjam în miracolul cosmosului ca într-o fântână a tuturor posibilităţilor sau poate nu era miracolul cosmosului ci al acelei vârste, la care lumea nu are graniţe, ceea ce poţi face tu nu are limite şi dezlegarea oricărui mister nu poate aduce decât surprize plăcute. Să cunoaştem stelele în timpul vieţii mele părea, de exemplu, ceva atât de realizabil…
Ei şi-acum? Acum când lumea a căpătat graniţe şi eu sunt exilată din tărâmul misterios în care trăiam când eram mică? Acum când ştiu că, probabil, nu vom ajunge la stele prea curând?
Şi acum îmi place totuşi să le privesc.
Nu! Nu? Da, totuşi?
Uneori nu-mi doresc să am copii. Îmi spun că poate mi-ar semăna mie şi mă îngrozesc că ar trebui să treacă prin viaţă luptându-se neîncetat, cum fac eu, cu mintea asta neliniştită, agitată, chinuită, sucită, care îşi este sieşi cel mai rău duşman.
Pe de altă parte, în ciuda acestei minţi, îmi găsesc tot timpul motive (motive, nu pretexte) să trăiesc şi, atunci, de ce le-aş refuza copiilor mei?
–––––––––––––––––––––––––––––
* Hooo! Nu săriţi cu sfaturi! S-a întâmplat deja demult!
Cârcoteli