Nisip în ochi — 26/01/2012

Nisip în ochi

…de la serviciu, pentru a câta oară consecutiv, după ora nouă seara, cu rândurile cărții încurcându-mi-se sub ochi în legănatul metroului, gândindu-mă viața asta mă omoară și pe urmă surprinzându-mă în flagrat delict de ridicol, pentru că, în general, orice viață te omoară, căci ca să mori trebuie să fi fost viu mai înainte, și surprinzându-mă în flagrant delict de platitudine, pentru că sigur au mai zis și alții asta, în timp ce undeva în coada ochiului meu oamenii urcă și coboară, la fel de îndepărtați de parcă i-aș urmări la televizor cu sonorul dat la minim, nu mai știu în ce stație sunt, numele stațiilor se pierd în același colț întunecat al memoriei ca și paragrafele pe care tocmai le-am citit încât s-ar putea la fel de bine ca Bolano să fi scris o nuvelă numită Piața Unirii, iar metroul să fi oprit într-o stație care se cheamă Viața Annei Moore, așa că închid cartea și încerc să fiu mulțumită de serviciul pe care-l am așa, prin prisma salariului pe care îl primesc, și pe urmă încerc să fiu mulțumită pur și simplu că am de lucru pe criza asta și, așa cum mă așteptam, nu reușesc, apoi mă întreb de ce naiba sunt unii puști care, în metrou, când sunt locuri goale, nu se așează unul lângă altul, ci unul în fața altuia și pe urmă își vorbesc peste culoar, în zgomotul vagoanelor, apoi descopăr că am stat un timp așa, pur și simplu, fără să mă gândesc la nimic, în timp ce pleoapele-mi scrâșnesc la fiecare clipit, pentru că am nisip sub ele, și trenul se avântă prin tunel la nesfârșit, fără ca stația să-i iasă înainte acolo unde mă așteptam, și continuă, în timp ce ceasul meu interior îmi spune că drumul durează prea mult, unde e stația aia? și tocmai atunci metroul oprește în stația de unde aș fi putut jura că plecase și pentru o clipă mă gândesc la Matrix, nisipul mi se rostogolește pe sub pleoape și am senzația că mă aflu pe drum, spre casă, de ore întregi, că timpul, nu drumul, a făcut astăzi, în mod excepțional, o buclă sau niște meandre, înainte să revină în el însuși și după aia îmi recomand să nu mai citesc atâtea sf-uri și, în fine, vine momentul să cobor…

Publicitate
România fără cap? — 20/01/2012

România fără cap?

Scriu acuma la repezeală și deci e foarte probabil să mă înșel, dar mă minunez nespus de un lucru: cum naiba din toată mulțimea aia de oameni care se adună în Piața Universității de o săptămână deja, așa amestecată cum este, nu s-a găsit un nucleu care să fie capabil să organizeze următoarele:

– să obțină o autorizație de la Primărie (nu știu dacă pt asta trebuie să fii o asociație sau o poate face și un grup de cetățeni, dar cred că se puteau găsi soluții)

– să aducă o platformă, o stație, un megafon, chestii d-astea care asigură sonorizarea

– odată ce o asemenea tribună de manifestare se creează, pot să se nască și liderii, rezultați din rândurile mulțimii, aceia care știu cel mai bine să exprime dorințele și interesele acesteia

– o listă de cerințe minimale – altele decât jos Băsescu – pe care să poată negocia cu guvernul, cu opoziția

Pentru că, atâta timp cât ei sunt o masă amorfă, neorganizată, împărțită, dincolo de aparenta ei unitate – concret, unii vor pensii decente, alții vor reducerea taxei auto, alții vor un loc de muncă – autoritățile vor putea să se folosească oricând de pretextul că oamenii aceia nu sunt organizați ca să evite să dialogheze cu ei și vor aștepta liniștite ca respectivii să se plictisească să tot socializeze în stradă și să se lase păgubași. Capul – adică liderii – lipsește.

Mi se pare că românul, până și cu cuțitul la os, tot se mulțumește să se plângă și așteaptă să i se dea: demisia lui Băsescu, ceva în plus la pensie, o viață mai bună șamd în loc să și caute să vadă cum poate să le obțină – cu sau fără șanse, dar măcar să încerce.

Sau poate că așa o fi fost și în celelalte state unde sunt proteste de stradă și n-am fost eu atentă.

Am impresia că un rol în toată chestia asta au jucat și televiziunile care, oferind microfonul protestatarilor din piață sau invitându-i în studio, au dat oamenilor prilejul să se descarce și să-și spună păsul, dar i-au lipsit în același timp de ocazia de a o face într-un soi de terapie colectivă, de natură să dea naștere celor de mai sus.

Sau, cum ziceam și la început, poate bat eu câmpii.

Cât pe ce să cred că avem normalitate… — 15/01/2012

Cât pe ce să cred că avem normalitate…

… dar mi-a trecut. Tinerii ăia pe care îi văd acum la televizor n-au nicio treabă cu Raed Arafat, n-au nicio treabă cu legea sănătății, nici cu nivelul de trai, ba, mă tem, nu au nicio treabă cu democrația. De fapt, între ei și tinerii huligani de anul trecut din Birmingham, care protestau jefuind magazine, nu e decât o diferență geografică; altminteri sunt animați de același chef de distrugere care le ține loc de motivații. Mă disperă faptul că oamenii cumsecade încă se mai duc la miting alături de acești huligani și și-au mai adus și copiii. Înțeleg că sunt nemulțumiți, dar dacă legitimează cu prezența lor asemenea manifestări asta nu duce nicăieri. Ia să vedeți cam ce curs o să aibă mâine euro. Ca să nu mai zic că, având atâta public în spinare, huliganii se simt și mai încurajați să se dea în stambă.

Și începuse atât de promițător… niște oameni protestând în favoarea unui om care are o bună reputație, care a făcut ceva în țara asta și căruia i se făcuse o nedreptate și o bădărănie.

Continuarea

Dezlânate, că nu mi-a plăcut niciodată să tricotez — 09/01/2012

Dezlânate, că nu mi-a plăcut niciodată să tricotez

Aho, aho, copii și frați, na că ne trezirăm și în 2012 și n-o să mă apuc să fac bilanțul anului trecut pentru că ar însemna să mă deprim crunt, și nici prognozele pe anul în curs căci ar însemna să-mi pierd cheful de viață și să vreau să o iau înapoi spre 2011, dar o să fac în schimb un mic inventar de momente recente în care, dacă m-ar fi întrebat ăia de au făcut barometrul nefericirii mondiale cum mă simt, aș fi stricat balanța și n-ar mai fi ieșit România pe primul loc.

(Chiar așa, frați și surori într-ale blogărelii, ce naiba au românii de-s așa nefericiți, ce le lipsește exact , ce au vrut și n-au avut, ce n-au găsit dar au pierdut de umblă așa întunecați la față pe stradă și una-două sar la bătaie în trafic și când îi întreabă cineva de fericire se cată prin buzunare și zic care că n-o au, care că li s-a terminat, care că a lor s-a stricat și e la reparat? Bine, noi ăștia care stăm de vorbă aici știm că fericirea este o stare excepțională și că omul nu poate trăi într-o perpetuă beatitudine, că tocmai faptul că fericirea nu e o stare de zi cu zi o face să fie atât de dorită, că așa funcționează creierul uman de se obișnuiește mereu cu binele și caută mereu altceva etc și că deci însăși folosirea cuvântului fericire în acest sondaj a fost cam nepotrivită, când de fapt starea pe care voiau ei s-o descrie era una de mulțumire, de confort interior probabil. Cum însă nu cred că românii de aia au răspuns cu nu, pentru să se ocupau cu tăiatul firului în patru ca în fraza anterioară și au avut obiecții față de concept, rezultă că românii umblă prin sărmana lor vieață tot având deasupra lor un nor din care le tună, le fulgeră și, din când în când, ies păsări și li se găinățează în cap).

Continuarea