Lună Nebună

Iată un fragment din povestirea mea, Lună nebună, publicată în antologia „Dragostea când te doare”, coordonată de scriitoarea Doina Ruști pentru editura Litera:

Lună nebună, albă ca un os spălat de ploi, razele tale-mi fac sângele să fiarbă! Alerg pe sub chipul tău rotund și rece, cu chemarea semenelor mele în urechi. Aromele nopții de vară îmi biciuiesc nările, miros de ierburi frânte, de flori deschizându-se, de animale în rut, de prăzi ascunse în tufișuri, pe care în noaptea asta n-am să le vânez, lună, ba chiar și mirosul satului oamenilor, familiar, ispititor. O vulpe își scapă prada din bot și fuge, un iepure înlemnește în mijlocul cărării la vederea mea și nu-i strivesc capul în fălcile mele, lună, nu-i simt sângele mustindu-mi cald printre dinți, ci sar peste el și gonesc înainte cu chemarea ta cântându-mi prin trup. Alerg tot mai iute, dar tu, pe cer, ții pasul cu mine, alergăm amândouă până mă dor mușchii, până când durerea fugii e atât de puternică, încât ascunde cealaltă durere, a mușchilor rupându-se, a oaselor lungindu-se, a trupului schimbându-se. Mirosurile se estompează treptat, pământul se depărtează de mine, pădurea capătă adâncime. Alerg lepădând bucăți de blană și crengile copacilor îmi biciuiesc pielea goală, vițe de iederă mi se încurcă în păr, dar cântecul tău îmi răsună în vine neschimbat, lună, o beție care-mi face picioarele goale să nu atingă pământul, brațele să mi se deschidă larg ca să te îmbrățișeze, trupul să se întindă pe toată noua sa înălțime.

Năvălesc în poiană și ele sunt acolo, albe ca tine, cu vițe și flori încâlcite în păr, cu sânii goi, cu petice de blană încă atârnându-le pe trup, cu capetele date pe spate, râzând spre tine cu dinții lor ascuțiți. Ne prindem de mâini și ne învârtim, repede, tot mai repede, tot mai ușoare, până când devenim un vălmășag de ochi și dinți și plete.

El e acolo, îl simt, îl simțim cu toatele, mereu e unul dintre ei, atras de curiozitate sau de dorință sau poate chiar de tine, lună, care ne oferi o pradă. Ne repezim râzând și-l scoatem din tufișuri, iar el nu se împotrivește, râzând odată cu noi, privindu-ne fermecat trupurile goale, căci suntem frumoase și sălbatice și libere așa cum femeile lui nu sunt niciodată. Ne lasă să-i punem deoparte pușca, ne ajută să-i scoatem hainele și îl prindem în cercul nostru, rotindu-ne tot mai iute, purtându-l aproape pe sus, până când e prea mult și ne prăbușim grămadă în iarba înaltă a poienii. El râde cu părul în ochi și mâinile lui găsesc o pereche de sâni, apoi o alta, buzele lui ne caută sfârcurile cu lăcomie, ca puii când sunt flămânzi, își plimbă palmele aspre pe pulpele și fesele noastre, în timp ce noi îl înconjurăm, frecându-ne de el, lingându-i gâtul, pipăindu-l cu mâini curioase. O prinde pe una dintre noi și o răstoarnă în iarbă, desfăcându-i coapsele și pătrunzând-o, în timp ce noi continuăm să-l mângâiem. Nu suntem geloase, ne va veni tuturora rândul până la urmă, lună, se va învârti în cercul nostru cu ochii tot mai sticloși, cu părul vâlvoi, cu trupul plin de mușcături, din ce în ce mai sfârșit, dar mânat de o dorință pe care numai noi o putem stârni. Îl ațâțăm, îi acoperim fața cu sânii, îi dezmierdăm mădularul cu limbile noastre aspre când se moleșește. De data asta eu sunt ultima care-l încalecă, în timp ce zace în iarbă. Încearcă să mă împingă deoparte murmurând ceva, dar mă înfig în el sau îl înfig în mine și brațul lui cade moale și trupul lui se înfioară, în timp ce gemete de plăcere îi umflă gâtlejul și-i țâșnesc printre dinții încleștați. Simt căldura sămânței lui răspândindu-mi-se în pântece. Inima lui ratează o bătaie. Apoi încă una. Dar e tânăr și puternic, lună, așa că nu moare, deși alții au murit. Cade într-un somn adânc și noi ațipim împrăștiate în iarbă în jurul lui.

Peste câteva ore se va trezi. Chipul tău va fi încă pe cer. Vei privi în jos și-l vei vedea cum se deșteaptă, cum se ridică împleticindu-se, cu iarbă în păr, cu zgârieturi și dâre de țărână pe trup, cum își îmbracă hainele cu un aer rătăcit și cum pleacă pășind nesigur, ca-n vis, fără să ne mai arunce o privire, uitându-și pușca în urmă. Ne vom trezi și ne vom întinde. Vom căsca leneș și ne vom scutura de somn, apoi vom porni pe urmele lui. Vom începe să alergăm, chemându-ne una pe alta cu glasuri subțiri. Mirosul lui ne va purta după el ca un fir de foc, un miros de oboseală și spaimă, de sudoare și sânge, tot mai puternic pe măsură ce vom alerga mai repede, fără să luăm în seamă durerea din mușchi sau faptul că pământul devine mai apropiat, că pădurea se închide în jurul nostru, că verdele ei întrevăzut în lumina zorilor piere. Îl vom ajunge din urmă și-l vom ataca sărindu-i în spinare și doborându-l, îngrămădindu-ne din nou în jurul lui, înfigându-ne colții adânc și simțind sângele lui care ne țâșnește bogat și cald, pe limbă. O să-mi înfund botul în pântecele lui și o să mă hrănesc cu măruntaiele calde încă sau poate o să-i sfâșii gâtul și-o să beau din belșug.

Când ne vom fi săturat, ne vom împrăștia ca la un semn, lăsând în urma noastră iarbă răscolită, tufișuri strivite, pete de sânge, oase golite de carne și supte de măduvă.

Din nopți ca asta se nasc legendele, lună.

Publicitate

„Un om nu e o insulă, dar oamenii moderni pot fi niște bule solitare care se ciocnesc”

Am răspuns la un chestionar al revistei literare „Opt motive”. Rezultatul îl vedeți mai jos.

Cum explici ego⁠-⁠proza: egomanie, exacerbare a sinelui, criză identitară generalizată, groaza ratării, un brav act estetic etc?

Este în primul rând expresia lipsei unei experiențe mai vaste de viață, dar și refuzul uneia. Adevărul este că viața modernă, relativ confortabilă și cu niște etape destul de rigide pe care trebuie să le parcurgi în plan personal și profesional dacă vrei să te conformezi normei, normalului, nu favorizează ieșirea din zona de confort și cunoașterea reală a altor lumi. Dacă adăugăm la asta accentul intens pus pe individ în societatea modernă – toate reclamele încearcă să te convingă că ești special pur și simplu fiindcă te⁠-⁠ai născut, fără alt efort din partea ta, iar filmele și cărțile pun accent pe „omul obișnuit” – nu e de mirare că oamenii – și autorii – au tendința să se întoarcă spre sine, să se preocupe excesiv de ego⁠-⁠ul lor, de imaginea pe care o proiectează către alții și de imaginea pe care o proiectează în interior, către sine. Suntem atât de preocupați de noi înșine, încât ajungem să cunoaștem cu adevărat foarte puțini oameni, chiar și pe cei de lângă noi.

Un om nu e o insulă, dar oamenii moderni pot fi niște bule solitare care se ciocnesc unele de altele în zumzetul propriului monolog interior. Sigur, adevărata cunoaștere de sine, cu condiția să fie sinceră, ar putea fi o aventură, dar pentru a adânci cunoașterea de sine trebuie să schimbi mediul în care evoluezi, să te pui la test – să vezi cine ești în alte condiții de temperatură și presiune decât cele care-ți sunt firești. Or este foarte greu să te smulgi din confortul hipnotic al bingingului, facebookului și shoppingului de la hypermarket și din rutina muncă-serviciu, mai ales că mulțimea de lângă tine în direcția aia te poartă. E drept, poți să-ți părăsești locul în societate mai ușor ca în alte epoci, dar de ce ai vrea s⁠-⁠o faci?

Toate astea, evident, cele de mai sus și tot ce voi mai scrie, mă vizează și pe mine. Nu mă socot, în niciun fel, o excepție.

Restul răspunsurilor – aici:

Născut învingător

În numărul din ianuarie al revistei online Galaxia 42 apare povestirea mea Născut învingător, despre un bărbat care trebuie să-și omoare celelalte euri ca să devină asemenea zeilor. Firește, lucrurile nu merg așa cum se aștepta. Aveți mai jos un fragment:

Fiecare victorie își este propria înfrângere

. – Roberto Baucius (Toate secretele pe care nu ți le-ai spus)

Sig-Valdi nu credea în zei. Zeii însă credeau în el.

Când muri și se trezi la marginea unei mlaștini învăluite în cețuri în profunzimile cărora jucau flăcări, n-avu nicio îndoială că era Hirunga, mlaștina primordială din care ieșise viața când apele și focul se despărțiseră de uscat. Asta îl miră foarte tare, fiindcă nu crezuse niciodată în poveștile astropreoților pe care jormii îi luau pe navele lor, printre stele, ca să se roage pentru sufletele dușmanilor.

Acum însă nu se mai putea îndoi, fiindcă Luntrașul era acolo. Barca sa din coajă împletită, care plutea cu cei demni și se scufunda sub cei lași, se legăna ușoară la mal, iar Luntrașul se apleca spre el strângând în mână vâsla sculptată din os. Avea părul cenușiu ca lemnul vechi și pielea albă ca oasele spălate de ploi, iar când vorbi vocea lui era sunetul regretelor răscolite.

– Bine te-am găsit, Sig-Valdi cel fără de păcat, zise el tăindu-i calea cu vâsla uluitului Sig-Valdi care dădea să se urce în barcă. Kyall Jumătate-de-Inimă și Riggalla Cea Mult Preamilostivă ți-au cântărit viața și faptele și au hotărât că, dintre toți ekdochii tăi, tu ești cel demn să li se alăture pe Câmpia Veșnic Verde. Mergi de-i ucide pe ceilalți Sig-Valdi din toate lumile și devino asemenea zeilor!

– Dar, își regăsi glasul Sig-Valdi, adică, ăăă, ekdochii chiar există? Eu credeam că-s numai superstiții…

– Acesta este adevărul, zise Luntrașul. Ești cel ales, dar, ca să li te alături zeilor pe Câmpia Veșnic Verde, trebuie să îți ucizi eurile mai slabe. Căci numai ucigându-ți slăbiciunile poți deveni asemeni zeilor.

– Dar eu nici măcar nu cred în zei! exclamă Sig-Valdi.

– Și ce, îți închipui că zeii se sinchisesc de asemenea nimicuri? zise Luntrașul și deodată mlaștina nu mai era mlaștină, ci vidul cosmic presărat cu stele, iar flăcările nu mai erau focuri amăgitoare, ci nove explodând în tăcere.

Numai luntrea din coajă de copac rămase aceeași, legănându-se nepăsătoare ea știa pe ce valuri.

– Ca să înfăptuiești voința zeilor, ți se va mai lăsa acest trup timp de o săptămână. Nu uita că te-ai născut învingător: ți-ai devorat frații încă din pântecele mamei tale și cu carnea lor ai sporit. Du-te și împlinește-ți destinul!

– Toți jormii războinici s-au născut învingători, obiectă Sig-Valdi, dar Luntrașul nu stătu să-l mai asculte. Ridicându-și vâsla albă de os îl lovi cu ea peste obraz.

(Continuarea, aici.)

În inima vântului (9)

      – Măi să fie, măi să fie, rosti aceasta tărăgănat, străbătând cei câțiva pași care-l despărțeau de Crane. Păi ăsta-i Illyan Supertalentul. Nu prea-ți mai folosește la nimic când ai o țepușă-n burtă, nu?
      – Amias, șopti Illyan.
      – Daa, Amias Netalentatul. Amias care s-a săturat să-i vadă pe unii ca tine cum au parte numai de ce-i bun în viață. Ia zi, ți-a plăcut tornada noastră? Dar furtuna aia din oraș? Ce pot face mai multe Talente medii dacă se unesc!
      Nu era singur, remarcă Illyan. Alte trei siluete se apropiau de el din dreapta. Fețele lor îi erau complet necunoscute: probabil că, la fel ca Amias, treceau drept Antitalente.
      – Nu-i așa că te miri că am și eu Talent? continuă Amias. Ia țineți-l, băieți!
     * LISTA EPISOADELOR
      Doi dintre tovarășii săi îl prinseră pe Crane de brațe, ținându-l strâns între ei. Amias mai făcu un pas și încă unul, până când Illyan îi simți răsuflarea pe obraz.
      – Voiam să te înecăm, zise el. Cum ești tu mai puțin Talentat cu Apa, te puteam ține la fundul lacului până crăpai. Dar nuuu, a trebuit tu să nu cazi în lac.
      Apucă țepușa din abdomenul lui Crane și o împinse mai adânc. Crane se frânse de mijloc și urlă.
      Unul dintre cei care-l țineau scoase un icnet de om gata să vomite.
      – Ajunge, zise el. Hai să-l înecăm și gata! Așa era planul!
      – Și rămâne valabil, dar vreau să știe mai întâi de ce moare. Țineți-l bine! porunci Amias și cei din jur întăriră strânsoarea. Nu e vorba numai de faptul că-ți bagi nasul în treburi care nu te privesc. Dar n-ar fi trebuit să te apropii de Caresse.
      – Caresse? gâfâi Illyan orbit de durere.
      Încerca să își cheme Talentele în ajutor, dar îi era greu până și să-și țină capul drept.
      – Mă iubea, zise Amias printre dinți. Ne iubim de copii. Am plâns amândoi când s-a încheiat contractul cu tine și ea mi-a jurat că după ce îți va naște cel de-al doilea copil o să fie a mea. Dar o noapte a petrecut cu tine și nici n-a mai vrut să mă vadă! Și de-aia o să mori!
      Apăsă cu furie pe țepușă și Illyan se smuci urlând. Limbi de foc linseră lacome mâinile celor care-l țineau și aceștia săriră în lături. Crane căzu în genunchi. O rafală de vânt trezi praful, ridicându-l dintre ierburi. Îl auzi pe Amias înjurând și începu să se târască la nimereală, încercând să se îndepărteze de el. Nu putea să moară! Nu când mai avea atâtea lucruri de făcut! Cineva încerca să domolească vântul, dar Illyan se agăță de el cu încăpățânare, turnă în el ceva din disperarea și revolta lui și vântul se înteți, șuierând, repezindu-se la oricine nu era Illyan Crane, dezechilibrându-i adversarii și punând între ei și el o perdea groasă de praf.
      Illyan nu încercă să se ridice. Înaintă în patru labe, cu capul tot mai greu, fără să știe încotro, dar sperând că se îndepărta de lac. Câți erau oare? Cel puțin patru, poate mai mulți ca să provoace tornada aia. Mai mulți decât bănuiseră el și Glorius. Un spasm îi cutremură trupul. Vomită sânge amestecat cu cheaguri și efortul îl slei atât de tare că se prăbuși pe o parte. Avea nevoie de câteva clipe ca să se odihnească. Nu-și dorea decât să închidă ochii puțin, predându-se întunericului care îi dădea târcoale nerăbdător, ocrotitor. Dar ceva din el, o parte tenace și încăpățânată, nu-l lăsă s-o facă. Își înfipse degetele în iarbă și începu să se târască pe o parte, scrâșnind din dinți la fiecare mișcare, cu tot trupul scăldat într-o sudoare rece. Iarba era răcoroasă și mângâietoare sub palmele lui și surprinzător de rezistentă.
      Auzi voci și pași. Se apropiau din nou! Pocni slab din degete și o mică scânteie jucă în aer și muri. Pocni din degete o dată și încă o dată. Nu reuși să obțină decât o flacără palidă, dar iarba din jur nu avea nevoie de mai mult. Illyan folosi o boare de vânt ca să modeleze un cerc de foc al cărui centru era, apoi ca să îl facă să crească. La adăpostul focului, se încovrigă tremurând în jurul durerii din pântece și încercă să gândească. Sigur porniseră în ajutorul lui – doar era Illyan Crane, un Multitalent – și un cerc de foc în mijlocul câmpiei n-avea cum să nu le atragă atenția. Numai de l-ar fi putut menține suficient!
      Dar și dușmanii lui aveau Talent cu Focul. Zidul continuu de flăcări se despărți și două siluete întunecate pătrunseră în cerc, urmate de alte două. Doi dintre nou-veniți își alăturară pandantivele și o panglică de foc se desprinse din cerc și se prelinse prin aer către el. Crane își ridică mâna. Degetele-i tremurau. Șarpele de foc care se repezea vuind spre el se răsuci prin aer, luând forma unei sfere înflăcărate. Reuși s-o oprească abia în ultima clipă, cu o sforțare care făcu să i se încețoșeze vederea. Își mușcă interiorul obrazului cu disperare. Simțea focul mai aproape ca oricând, încingându-i pielea, pârlindu-i părul, smucindu-se în strânsoarea minții lui ca un animal nedomesticit. Scutură din cap și vederea i se limpezi: globul de foc se oprise dinaintea palmei lui ridicate. Împinse, un gest nu atât al mâinii, cât al minții, și sfera țâșni înapoi, învăluind cele două siluete. În iarbă se prăbușiră două grămăjoare jalnice, carbonizate, de nerecunoscut.
      Îi văzu pe cei doi supraviețuitori schimbând o privire. Erau în centrul cecului de foc, cu el. Unul dădea înapoi, încercând să folosească vântul ca să despartă flăcările. Illyan îl lăsă și, în clipa în care acesta încerca să părăsească cercul, îi smulse de sub control mica boare. Focul năvăli la loc, lacom. Urletele de durere nu durară decât foarte puțin.
      Cel de-al patrulea adversar se răsuci spre el. De data asta Crane îl privi: un băiat blond, foarte tânăr, cu privirea puțin sașie, cu ochii holbați și cu părul lipit pe frunte în șuvițe transpirate.
      – Nu! se milogi băiatul. Nu mă omorî! Te rog! Îmi pare rău!
      Plângea cu lacrimi mari și grele, care-i alunecau rapid pe obraji și-i cădeau pe gât.
      Illyan era prea slăbit pentru cuvinte. Se lăsă pe spate. Pe ochi i se puse o perdea neagră. Focul oricum se împuțina, odată cu puterile lui. Îl auzi pe băiat trăgându-se mai aproape. Acum nu mai plângea.
      Din afara cercului, cineva încerca să stingă focul. Se concentră asupra flăcărilor, un cerc portocaliu în bezna care-l înconjura, și-i simți trecând prin ele, doi la număr, unul din față, altul din stânga. Îi pierdu când înaintară, îndreptându-se spre el.
      Cumva, în toiul acestei lupte, înțelesese că n-avea să scape cu viață. Avea să moară pe această câmpie prăfoasă, cu un țăruș în pântece și cu gura plină de sânge. Dar trebuia să ucidă cât mai mulți dintre ei, ca să-i dea o șansă lui Glorius, care știa de Amias și se putea apăra de el – Illyan trebuia să creadă asta! -, dar nu știa de existența celorlalți.
      Cu o ultimă sforțare chemă vântul, reușind să stârnească abia o mică adiere. Dar o făcu să străbată cercul iar și iar, poticnindu-se de ei, spunându-i unde erau. Cel mai aproape era băiatul sașiu, îl auzea respirația șuierătoare și se concentră asupra ei, prinzând-o și nemailăsând-o să intre în plămâni, făcând aerul să se retragă din jurul tânărului. Auzi ceva prăbușindu-se aproape de el, auzi trosnetul ierbii strivite sub trupul ce se zvârcolea, călcâiele râcâind frenetic țărâna apoi domolindu-se. Unul dintre dușmanii lui nevăzuți se opri brusc, apoi se răsuci și o rupse la fugă orbește prin zidul de flăcări. Celălalt șovăi și Illyan îi fură și lui răsuflarea până când și acesta încetă să mai miște.
      Apoi focul se smulse din strânsoarea lui și se năpusti cu lăcomie asupra ierbii, aprinzând mici ruguri ici și colo. Simți un fir de iarbă mângâindu-i buzele și se minună de prospețimea lui, de viața din el. Poate că-și pierdu un timp cunoștința, căci dintr-odată cineva îl târa pe pământ.
      Deschise ochii și zări deasupra lui fața mânjită de funingine a lui Amias. Acesta rânji fără umor.
      – Ghinionul tău că te-ai trezit! Acuma o să simți cum te-neci!
      Illyan se zbătu în strânsoare. Încercă să se agațe de iarbă, dar degetele lui nu mai aveau putere. Încercă să invoce focul, dar acesta dansa în cuibare de iarbă, indiferent la chemarea sa. Încercă să convoace fie și o boare de vânt, dar vântul, prietenul lui dintotdeauna, nu-i dădu ascultare. Amias probabil că-i simțise eforturile, căci chicoti uscat:
      – Nțț. Ești stors ca o rufă. A meritat să pierd tot numai ca să te văd așa!
      – N-o să scapi, murmură Illyan.
      – Știu, zise Amias. Dar măcar TU o să fii mort! O să stau în celula aia a Meteorologiei și o să-mi amintesc cum ai murit, cum te-ai zvârcolit, cum te-au trădat Talentele la sfârșit! Și-o să râd. O să râd de-o să se audă până pe acoperiș!
      – Mai vedem noi, rosti un glas din spatele lui Amias și un braț se încolăci în jurul gâtului acestuia.
      Amias îi dădu drumul lui Illyan și se agăță cu ambele mâini de brațul care-i strivea traheea. Un vânt se stârnea, agitând iarba. Toole îl răsuci pe Amias și-l lovi cu pumnul în falcă.
      – Au! scânci Amias împleticindu-se și vântul se domoli.
      Toole îl prinse de piepții cămășii și-l lovi din nou, și din nou, și din nou, până când Illyan închise ochii ca să nu mai vadă. Dar continuă să audă plesnetul pumnului lovind obrazul, gura, nasul celuilalt, gemetele și bolboroselile lui Amias și zgomotul unui trup căzând în iarbă.
      Deschise ochii. Toole îngenunchease lângă el și îi sfâșia cămașa. Avea buzele strânse și un mușchi îi tresărea pe obraz.
      – Illy! murmură el. Am venit cu Meteorologia. O să fie bine. Rezistă!
      Dar Illyan îi văzu expresia de dinainte ca fațada sa impenetrabilă să alunece la loc și înțelese că rana lui era exact atât de gravă pe cât crezuse.
      – Glorius, murmură el.
      Era atât de straniu să vorbești, să vezi și să respiri încă și să știi că vei muri. Își puse mâna pe încheietura lui Glorius, dar abia reuși să i-o strângă. Era un lucru pe care așteptase prea mult să-l spună.
      – Iartă-mă! șopti el. Pentru că… te-au trimis… pe tine…
      Repetase de atâtea ori în minte cuvintele pe care voia să le rostească, le șlefuise și le răsucise încercând să exprime totul, tot regretul și toată vina, în așa fel încât Glorius să înțeleagă că era sincer și să-l ierte o dată pentru totdeauna. Dar acum toate cuvintele se risipeau din mintea lui ostenită, ca o țesătură ce se destrăma.
      Însă Glorius îl înțelese.
      – N-am ce să-ți iert, Illy, zise el cu tandrețe în glas. Nu-i vina ta că ești atât de Talentat. Lumea asta n-ai făcut-o tu.
      Dar Illyan și-l aminti, slăbit, pe patul spitalului de campanie, întorcându-și fața ca să se ferească de atingerea lui.
      – Iartă-mă, murmură el din nou.
      – Știi, în ultimul an dinainte să fii Testat am fost aproape sigur că eu o să fiu acela trimis de-acasă, zise Glorius. Și nu te-am urât nici măcar atunci.
      Se așeză lângă Illyan, petrecându-i un braț pe după umeri și legănându-l ușor.
      – Iar faptul că am avut o familie și-am pierdut-o… că mi-am ars Talentul în război… astea au fost alegerile mele. Nu le lua asupra ta.
      Se întuneca iute sau poate că vederea lui se întuneca din nou. Pleoapele-i erau grele, așa că le închise. Simțea sub fruntea lui umărul lui Toole. Vru să-i mai spună ceva, dar buzele-i erau reci și amorțite și nu-și mai simțea mâinile, apoi gândurile i se risipiră și ele.
      Toole îl zgudui ușor.
      – Se apropie tămăduitorii, Illy. Încă puțin, te rog!
      Dar în dosul pleoapelor lui închise era o lumină și ea se apropia de asemenea. Exista libertate în moarte, înțelese el și încercă să i-o spună și lui Toole, dar nu fu sigur că vorbele i se desprinseseră de pe buze. Fiecare clipă era o mare de liniște și exista o salbă întreagă de mări pe care să plutești, cu fruntea pe umărul cuiva, ascultându-i răsuflarea, existând pur și simplu până când soseau salvarea sau moartea, oricare dintre ele avea să ajungă prima.

                                                      SFÂRȘIT

   LISTA COMPLETĂ A TEXTELOR MELE

      COPYRIGHT © 2020 Laura Ciobanu. Materialele și imaginile îi aparțin autoarei. Reproducerea integrală sau parțială a acestora este interzisă fără acordul scris al autoarei și se va pedepsi conform Legii 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. 

      Această povestire este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale este accidentală.

În inima vântului (8)

      Și așa se face că revoluția avu loc în lipsa lui Illyan, silit să-și petreacă următoarele zile în repaus total și pe întuneric, informat de Toole cu privire la cele petrecute. După ce Meteorologia oprise circulația, revoltații își puseseră la lucru propriile Talente și, cu hopuri, cu opinteli, velierele se urniseră din nou. Odată cu asta, îndârjirea mulțimii crescuse, căci unii dintre cei prezenți încălcaseră restricțiile impuse de Meteorologie și simțeau că nu mai au cale de întoarcere. Pompierii înconjuraseră piața, dar nu împiedicaseră accesul în ea. Ba chiar, când generalul de Meteorologie Wilzur amenințase mulțimea cu represalii, Stevana Farad anunțase că Meteorologii erau pe cont propriu.
     * LISTA EPISOADELOR
      – Stevana a declarat că Pompierii sunt în slujba cetățenilor și că nu vor interveni între cetățenii care vor să discute pașnic și guvernul lor, ba chiar a spus că Pompierii nu vor privi indiferenți violențele comise de guvern la adresa unor cetățeni pașnici. După asta Wilzur a acceptat niște negocieri și în urma lor Marcias a fost eliberat și își va susține candidatura, îi povesti Toolee.
      Nimeni nu credea că ăsta era sfârșitul întregii istorii.
      – Trebuie să ne pregătim pentru o luptă îndelungată, zise Marcias, când veni în vizită. Abia în arest am văzut adevărata față a Meteorologiei, Illyan!
      Pentru Illyan, așezat într-un șezlong, cu o vizieră de mătase verde pe ochi, Marcias și Toole erau două voci fără trupuri. Discutară un timp despre situația politică, analizând ruptura dintre Pompieri și Meteorologie, apoi Illyan îl întrebă dacă-și amintise ceva despre Jasmilla. Marcias negă.
      – Știe, sigur că știe, zise Toole după plecarea lui Marcias. Dar protejează pe cineva.
      – Pe cine?
      Glorius făcu o pauză. Illyan se încăpățână să nu insiste cu întrebările. Știa că Toole ardea de nerăbdare să-i spună.
      – Pe fiul lui trupesc. Pe Amias…
      Illyan se ridică în capul oaselor și își dădu la o parte viziera. Filtrat prin draperiile trase, soarele nu-i răni ochii. Glorius era un contur întunecat în cadrul mai luminos al ferestrei.
      – Ce?
      – Amias e criminalul.
      – Dar… dar el e un Antitalent!
      – Da, pufni Glorius. Iar Caresse n-are pic de Talent cu Focul!
      – Dar, Glorius… Asta nu se poate, zise Illyan. Meteorologia a verificat pandantivele tuturor.
      – Pe al meu nu, zise Glorius încet. Nici pe ale celorlalte Antitalente. Ca Amias…
      Illyan clătină din cap năucit.
      – A avut motivul și a avut mijloacele. Nu numai ura față de cele două, ci și dorința de a-i deschide calea tatălui său, îndepărtând-o pe Carina. Iar Jasmilla trebuia să moară pentru că știa despre Talentele lui ascunse. Sau poate că a omorât-o ca să vadă dacă putea scăpa basma curată, dacă putea trece moartea ei drept sinucidere. Așa, ca un fel de repetiție.
      – E incredibil, oftă Illyan.
      – Uite încă o dovadă, continuă Glorius. A redactat o listă cu cerințe pentru Meteorologie. N-a pus în ea nimic despre drepturile Antitalentelor. N-a făcut-o până nu i-am sugerat-o eu. De ce? Pentru că nu-i pasă de Antitalente: în sinea lui el știe că e Talentat!
      – Asta nu-i o dovadă, zise Illyan. N-o putem prezenta nimănui.
      – Nu, zise Toole desprinzându-se de la fereastră și apropiindu-se de el. Nu văd cum am putea să prindem noi criminali, așa cum vrei tu, atâta timp cât nu avem nicio calitate să facem asemenea anchete. Dar pe Amias trebuie să-l oprim. Fiindcă vrea să te omoare. A încercat deja o dată.
      – Ce?
      – Sunt aproape convins că a încercat să te omoare în timpul ciocnirii. Meteorologia oprise curenții. De unde a apărut pala aia de vânt care a făcut focul să vină direct către tine? Amias era în veliera de alături. Am sărit pe el și l-am doborât, chipurile ca să-l apăr de foc. Doar e un Antitalent, nu? Și ghici ce? Focul a încetat să mai înainteze!
      – Dar el mergea să-și salveze tatăl! protestă Illyan. Cum să-și aleagă tocmai momentul ăsta ca să…
      – A văzut prilejul și a profitat. E deștept și are sânge rece. Și, ți-am mai zis, te urăște.

*

      Meteorologia, probabil ca să-și arate supărarea, aranjase o vreme rece și vântoasă pentru curse. Chiar și așa, câmpia de lângă Eofrast era înțesată de spectatori înarmați cu binocluri, pături și carnețele de pariuri. Dealurile care o mărgineau, terasate și transformate în tribune, erau rezervate aristocrației. De data asta însă nu domnea atmosfera festivă obișnuită, presărată de râsete. Din mulțime se ridica un murmur surd și, în loc să se amestece cu femeile instalate deja la locurile lor, bărbații erau adunați în mici grupuri la poalele tribunelor, discutând cu glas scăzut. Matriarhele aruncau priviri iritate din lojele lor, fără să poată însă obiecta.
      Piloții și echipele lor soseau la linia de start cărând nacelele și pânza strânsă a aerostatelor. Baloanele alb cu albastru ale Meteorologiei erau deja în aer, de unde urmau să supravegheze competiția. Illyan, în nacela lui, primea saluturile și urările de bine ale cunoscuților.
      – Încă mai ai timp să te răzgândești, zise Glorius. Te rog!
      Stătea lângă nacelă privindu-l îngrijorat.
      – O să fii în aer, restricțiile sunt temporar anulate în zona asta, e foarte ușor să te atace cineva.
      – Glorius, ce poate să-mi facă Amias? Bună, Adria, succes și ție! E cel mult un Talent mediu, altfel nu l-ar fi putut ascunde, reluă el întorcându-se către Toole. N-ai niciun motiv să fii îngrijorat.
      – Illyan!
      Caresse se ivi lângă ei, într-o rochie albastră, cu un trandafir în păr.
      – Am venit să-ți urez succes! zise ea oprindu-se lângă nacelă cu răsuflarea tăiată.
      – Credeam că vrei să mă convingi și tu să nu concurez, ca Glorius aici de față. Crede că mă paște nu știu ce pericol.
      – Adevărat? zise fata cu o umbră de îngrijorare, întorcându-se către Toole.
      – Ei, știi tu bine ce pericol, că doar ți-am explicat, zise Toole.
      – Lasă asta, spuse Illyan aplecându-se către Caresse. Dă-mi un sărut să-mi poarte noroc!
      Când buzele li se desprinseră, fata îl învălui într-o privire adoratoare, apoi păși îndărăt, căci arbitrii de sol înaintau pe linia de start, cerându-le spectatorilor să se îndepărteze.
      Un fum roșu se ridică din balonul principal al Meteorologiei. Cursa începuse. Linia de start păru să înflorească în clipa în care piloții – experți cu toții în manipularea aerului și focului – trimiseră aer cald în pânzele baloanelor. Mii de ciuperci imense, colorate în cele mai năstrușnice combinații, se înălțară deasupra nacelelor. Saci cu nisip fură aruncați cu bufnituri și baloanele începură să se înalțe.
      Illyan încălzi aerul ridicându-se rapid deasupra celorlalți. Balonul de culoare violet îi urma ascultător comenzile. De data asta, în loc să se izoleze cu ajutorul unei bule de aer, Illyan își puse ochelarii protectori și lăsă vântul să-i biciuiască obrajii. Se ridică sus, tot mai sus, atât de sus încât aclamațiile mulțimii ajungeau la el ca un ecou îndepărtat.
      În învălmășeala de sub el, două baloane se ciocniră și se încurcară. Piloții se încăierară la marginea nacelelor, fiecare încercând să taie sforile balonului celuilalt și să le apere pe ale sale. În cele din urmă, spre dezamăgirea tuturor, se degajară fără ca vreunul dintre ei să intre în picaj.
      Illyan prinse un curent din înălțimi și-l iuți, făcându-l să împingă balonul înainte, către linia de finiș. Înainta bine, căci nu trebuia să se ferească de ceilalți competitori. La înălțimea asta, avea tot cerul numai pentru el. Asta însemna Talentul: să zbori departe de lume și de constrângerile ei, una cu vântul și norii, fără restricții meteorologice.
      Murmurul mulțimii îl făcu să privească în urmă. Unul dintre baloanele care se ciocniseră mai înainte începuse să coboare cu repeziciune. În nacelă se vedea o siluetă micuță retezând funiile ce legau balonul de coș. Acesta se desprinse, dar chiar și eliberat, balonul, cu o tăietură lungă în pânză, nu se dovedi în stare să susțină greutatea pilotului. Cu un gol cumplit în stomac, Illyan se răsuci ca să nu vadă impactul și atunci îl lovi tornada.
      Se născuse de nicăieri, avântându-se în sus către el ca o gură lacomă, o trombă de aer întunecat, plin de praf, iarbă și frunze rupte. Illyan încercă să se abată din calea ei, însă vârtejul îl urmă. Încercă să-l domolească, dar, pentru prima oară în viața lui, vântul refuză să-i dea ascultare, înhățându-l, rostogolindu-l, presându-i aerul în plămâni, purtându-l departe de tribune.
      Câmpia gonea pe sub el, presărată cu mici movile și cu tufe sărăcăcioase. Undeva scânteia un lac și își dădu seama că se îndrepta către el. Făcu un efort disperat și se luptă cu vântul, reușind să recâștige un oarecare control asupra balonului. Tocmai începuse să-l facă să coboare, când pânza se sfâșie cu un șuierat.
      Se prăbuși într-un vălmășag de pânză și sfori care-l împiedica să vadă. Tornada îl înhăță bucuroasă. Numai din instinct reuși să abată balonul, evitând suprafața lacului, dar se izbi cu putere de sol. Simți o durere sfâșietoare în pântece, apoi nacela se rostogoli și se opri. Pânza balonului se așternu peste el.
      Illyan rămase un timp întins în iarbă, încercând să-și revină. Nu reușea să se concentreze și, ori de câte ori respira, durerea din abdomen se întețea. Se sufoca. Își smulse ochelarii protectori și-i aruncă. În jurul lui se auzeau voci, dar nu putea să deslușească tonul sau cuvintele. Scutură din cap. Trebuia să iasă de aici!
      Pipăi după cuțitul de la centură și începu să taie pânza până când văzu cerul albastru și simți o adiere răcoroasă mângâindu-i fața. Asta-l mai învioră și, proptindu-se în palme, se ridică în capul oaselor. Durerea provocată de această mișcare atât de simplă făcu să-i joace pete verzui pe dinaintea ochilor. Privi în jos.
      Nacela era răsturnată pe-o parte. O bucată din balustrada ei de lemn se frânsese în cădere și bucata aceasta era înfiptă în abdomenul lui. Era și sânge, nu mult, dar era. Illyan scoase un scâncet șocat. Apucă lemnul cu mâna ca să-l tragă afară din rană, dar durerea se dovedi peste puterile lui de a îndura. O sudoare rece îi îmbroboni tâmplele.
      – Glorius, scânci el.
      Dar Glorius nu era acolo. Glorius îl prevenise…
      Gândul că tornada putea să nu fi fost un simplu capriciu al naturii îl puse în mișcare. Se răsuci în genunchi, se prinse cu o mână de peretele nacelei răsturnate și se ridică, fără să știe cum, în picioare.
      La numai câțiva pași de el aștepta o siluetă.

      (Episodul următor)

        LISTA COMPLETĂ A TEXTELOR MELE

      COPYRIGHT © 2020 Laura Ciobanu. Materialele și imaginile îi aparțin autoarei. Reproducerea integrală sau parțială a acestora este interzisă fără acordul scris al autoarei și se va pedepsi conform Legii 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. 

      Această povestire este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale este accidentală.