Planeta gunoaielor (2) — 26/06/2020

Planeta gunoaielor (2)

       Pătrundem prin ușa etanșă și pornim pe coridoarele cu pereții acoperiți de țevi, cabluri și graffiti. Alături de mine, robotul își târâie un picior, clătinându-și capul și scoțând un bâzâit surd. E convingător. Îl conduc pe lângă ateliere care își expun produsele în stradă și pe lângă locuințe personale în fața cărora se joacă veseli copii cu ochi prea mari și brațe prea subțiri. Lumina lucește pe craniile rase ale trecătorilor, iar zumzetul mulțimii e punctat ici și colo de accese de tuse care îmi reamintesc că trebuie s-o șterg de pe planetă înainte să pună cancerul gheara pe mine. Trec de atelierul de umflat plasticle și cotesc la dreapta, către atelierul Jinnei.
       VEZI AICI LISTA EPISOADELOR
       Jinna, Jinna-Mașina, bună la electronică și bună la pat, o bucățică nemaipomenită în ciuda protezei de oțel care îi înlocuiește piciorul drept. Și l-a pierdut într-un accident pe autostrăzile ca niște focuri lichide ale Holariei și odată cu asta coeficientul social i s-a dus în jos, a urmat declasarea locativă, scăderea coeficientului de integrare la locul de muncă și așa mai departe. Bărbat-su, firește, a divorțat imediat și i-a luat și copilul, ca să nu ajungă toată familia la groapa de gunoi. Oricum, Jinna se numără printre cei care s-au adaptat, deși numai ea știe ce-o fi în sufletul ei. Mă întâmpină cu un sărut pe buze și se apucă să se învârtă imediat în jurul robotului, cuplându-l la computerul ei și rulând diagnostice pe care nici nu le înțeleg.
       – N-are nimic, zice ea scuturându-și peruca neagră.
       – Adică vrei să zici că vreun idiot a aruncat un robot perfect funcțional?
       – Așa s-ar părea, ridică ea din umeri. Poți să scoți bani buni pe el de la Bill Juma’ de Cașcaval. Acum stai să vedem ce noutăți are pentru noi, zice ea.
       Nu mai avem conexiuni intracraniene. Ecranele colective nu difuzează decât divertisment penibil și propagandă guvernamentală. Memoriile roboților, așa defecți cum sunt de obicei, le mai oferă locatarilor Gropii câte o veste despre cum merg lucrurile în restul galaxiei civilizate. Pe mine nu mă interesează, dar pe Jinna da. Când ai lăsat o familie în urmă, a afla lucruri despre planeta pe care ai locuit e ca și cum ai primi o scrisoare de acasă.
       – Extra! exclamă Jinna. E robotul unui fost ministru galactic, Cassio Selznick. Parc-am auzit de el.
       Eu dau din umeri ca unul pe care îl doare fix în dos de politică.
       – Ți l-aș mai lăsa, dar e o marfă care trebuie vândută repede…
       Bag mâna în tașcă și îi întind un pantof albastru, fără toc, pe care l-am cules înainte de încăierarea cu Slinoșii. Jinnei îi plac pantofii, chiar dacă nu mai poartă decât unul. Ea își freacă obrazul de al meu și eu îmi amintesc, înfiorat, de locul unde metalul întunecat al protezei se încleștează pe carnea albă a pulpei ei. Îmi place să-mi plimb buzele pe locul ăla, dar acum n-am timp. Trebuie să pun robotul la adăpost.
       Descopăr, însă, că între mine și confortul dubios al locuinței mele – un fost container în care s-a transportat mobilă – stă o bandă de Slinoși. Abia dau colțul pe strada mea și le zăresc surtucele galbene și părul lung de la care li se trage numele. O zbughesc fără să mă uit de două ori, cu robotul după mine. Coridorul trimite până la mine duduitul pașilor lor. M-au văzut! Continuarea

Publicitate
Planeta gunoaielor (1) — 23/06/2020

Planeta gunoaielor (1)

Mă feresc și lanțul îmi șuieră pe la ureche. Îmi proptesc pumnul – cu tot cu boxul paralizant – în mutra Slinosului și-l văd dând îndărăt cu masca spartă și cu obrazul amorțit. N-am vreme să văd ce fac ceilalți Îndrăzneți. Caut din ochi un alt surtuc galben și sar pe el. O ghioagă cu ghinturi șuieră undeva în apropiere și un cuțit scrâșnește în contact cu pieptarul din polifibră al altcuiva.
De jur împrejur, ca niște năluci în ceața cafenie, veghează nepăsători roboții de pază.
    VEZI AICI LISTA EPISOADELOR
Cât vezi cu ochiul și adânc sub picioarele noastre se întind straturile de gunoaie ale generațiilor prezente și trecute, la care noile transporturi adaugă periodic dealuri, ravine, platouri.
Mă mănâncă degetele să scot blasterul, dar în Groapa de Gunoi nu-i voie cu arme energetice, cel puțin acolo unde te pot vedea roboții de pază. Îmi avânt ranga prin aer, gata să-i dau o lovitură devastatoare Slinosului, dar acesta dispare brusc și simt că terenul îmi fuge de sub picioare. În imensa masă de fiare vechi, electronice uzate, pantofi, mobilier de plastic rupt, se deschide o pâlnie, ca un vârtej de apă, gata să absoarbă fără mofturi Îndrăzneți și Slinoși deopotrivă. Platoul denivelat pe care ne-am încăierat se transformă cu iuțeală într-un crater. Două Surtuce Galbene alunecă zbătându-se spre gura lacomă și strâmbă. Mă ridic în picioare și îmi acționez cizmele propulsoare, dar e greu să îți iei avânt de pe un teren în mișcare. Aterizez prea jos, sub buza craterului și mă târăsc în susul pantei, în timp ce râul de deșeuri de sub mine curge din ce în ce mai repede. Deasupra, cerul cenușiu, pe care soarele e doar o minge roșie, ștearsă, se vede ca de pe fundul unui puț.
Am ajuns aproape de buza prăpastiei, când aceasta se surpă sub ochii mei. Urlu de furie în interiorul măștii și, tocmai atunci, un braț metalic numai cabluri și tije se întinde și mă prinde de mână, trăgându-mă sus, în siguranță. JRK-20 mă pune jos, mă privește fără o vorbă, cu ochiul lui funcțional sclipind sumbru, și se îndepărtează șchiopătând. Pe Groapa de Gunoi, cunoscută cândva drept planeta Galaction, până și paznicii sunt defecți. Asta-i umilința supremă, să-ți salveze viața ticălosu’ de JRK, dar oricum, când ajungi cetățean al Gropii mare mândrie nu ți-a mai rămas.
Și gata. Ne adunăm și ne numărăm. Trei camarazi dispăruți, striviți sau sufocându-se lent undeva sub masa de deșeuri. Slinoșii au pierit, parcă i-ar fi înghițit pământul. Poate i-o fi și înghițit, cine știe. Îndrăzneții stau o clipă cu capul plecat, apoi se împrăștie explorând noul peisaj, în speranța că alunecarea de teren va fi dezgropat ceva de valoare. Pe Galaction, oamenii sunt mai puțin prețuiți ca deșeurile, ăsta-i adevărul.
Cotrobăi prin nimicuri, dar nu mi-e mintea la asta. Mă întreb ce-a provocat alunecarea de teren. Poate undeva, în adâncuri, a cedat vreo structură care ruginea în pace încă de când era bunica ADN sau poate a fost un plastivorm bătrân și lacom. Mă mai întreb de ce au încercat Slinoșii – cum le zicem noi, sau Surtucele Galbene, cum își zic ei – să își bage primii nasul în transportul de deșeuri de pe Hymera Tertius, când se știe că pe sectorul ăsta al Parcelei 13 noi, Îndrăzneții, avem prioritate.
Robotul îmi răsare brusc înainte din pâcla cafenie. Androizii defecți, executând în buclă o anumită mișcare, sunt o priveliște obișnuită în Groapa de Gunoi. Se văd câțiva chiar acum, unul care lecturează la nesfârșit aceleași două pagini din biblioteca virtuală a minții lui și altul care mereu trage după el în lesă câte un câine mort. Chestia e că după ce petreci ceva timp în Groapă ajungi să-i știi pe toți, iar ăsta care mi-a tăiat calea nu-i dintre ei. E elegant. Carcasa argintie e lucioasă în ciuda zgârieturilor, membrele, prelungi și grațioase, curba de metal a obrazului, perfectă. Pe planeta asta a ciurucurilor, e, probabil, singurul lucru frumos. Și eu n-am mai văzut ceva care să fie pur și simplu frumos de pe vremea când eram cetățean al Geraniei. Continuarea

Descarcă „Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun” – EBOOK GRATUIT! — 29/05/2020

Descarcă „Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun” – EBOOK GRATUIT!

Acum poți să citești Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun dintr-un foc. Accesează linkul de mai jos și descarcă gratuit povestirea (în formatele epub și mobi) pentru o lectură continuă, nefragmentată de constrângerile publicării pe Internet.

Ca bonus, poți citi un scurt fragment din următoarea povestire, care va fi publicată AICI începând de săptămâna viitoare.

Lectură plăcută!

 

Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun (11) — 22/05/2020

Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun (11)

(continuare)

Ne mișcăm repede și totuși puțin lipsește să nu ajungem prea târziu. Când înconjurăm locuința secretă a lui TYrsen – un bungalou de lux amenajat în întregime la subsolul unei viluțe dărăpănate, deosebit de adresa lui oficială, aia unde nu ai găsi nici măcar un cristal de zahăr și cu atât mai puțin o fată răpită – din curtea acesteia se împrăștie glisoare mai ceva ca niște gândaci dintr-o bucătărie în flăcări. Îl identific pe TYrsen în timp ce o trage pe „Faya” – întreagă, miraculos de nevătămată! – către un aeroglisor cu numărul NLA-01-MODDERFOKER (ceea ce trebuie luat la propriu în cazul ridensienilor).
TYrsen e un ridensian aproape pur, dar altfel nu-i cine știe ce marfă: spre patruj’ de ani standard, slab, oacheș, cu pielea presărată cu modelele roșiatice ramificate care le-au atras celor ca el porecla de „loviți de fulger”. Are un nas lung și ascuțit și o tunsoare pe care preșcolarii din Nomensla n-ar arbora-o nici morți. Probabil aia pe care scorpia de mă-sa i-a impus-o de mic copil. Abia după moartea ei, eliberat de sub papuc, a început și el să-și mai facă o plăcere-două: un aeroglisor cu număr personalizat, o grefă de pectorali care contrastează cu picioarele lui slăbănoage, o fată ca Faya…
– FTMO! Lasă fata și n-o să fii rănit! îi strig prin amplificator.
– Nu! urlă el. E a mea!
Abia acum apuc să-i văd bine fața. Are ochii roșii și în ei e o sticlire care nu-mi place. Mâna cu pistolul lipit de tâmpla lui Dangor îi tremură. Știu că nu consumă din marfa pe care o vinde, dar în același timp îmi dau seama că am de a face cu un om în pragul nebuniei.
– E a mea și n-am să v-o dau! Mai bine-o omor cu mâna mea! Dați-vă înapoi!
O smucește pe „Faya” după el și se retrage printre glisoarele parcate în curte, făcându-se o țintă mai greu de nimerit. Îl urmez cu pistolul ațintit asupra lui. N-am de gând s-o mai pierd pe Dangor din ochi.
– N-o omori tu, blufez la rândul meu, pentru că de fapt îl cred în stare. Ți-ai licitat capitalul pe trei luni pentru ea. Le-ai închis gura alor ei cu un apartament în zona bună. L-ai omorât pe prietenul ei…
Spun toate astea ca să-i amintesc că o iubește. Tare nu-mi plac luările de ostatici.
– Peștoiu’ ăla merita să moară, se schimonosește el privindu-mă pe după umărul fetei. Pentru că s-a purtat ca un cretin cu Faya și-și mai și băga nasu-n treburile mele. L-am omorât ca dar de nuntă pentru ea!
OOO…K!
– Și prostuța s-a speriat. Dar acum s-a întors la mine, nu-i așa, draga mea?!
Și, fără să depărteze pistolul de tâmpla fetei, o sărută pe obraz.
Probabil, își spune o parte distantă a minții mele, e atât de obsedat de Faya, încât Dangor n-a fost nevoită să se transforme în altcineva. Și, lucrând cu imaginația clientului, s-a dovedit chiar mai Faya decât Faya, ceea ce a ținut-o în viață. Până acum.

Continuarea

Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun (10) — 19/05/2020

Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun (10)

(continuare)

Fata plânge și mă imploră și se zbate. Are pielea albă și atât de fină, încât se învinețește imediat în strânsoarea mea. E ușoară ca și cum ar avea oasele umplute cu aer. O răsucesc și, ținând-o cu o singură mână, îi sfâșii rochia de mătase de-a lungul spatelui. Aripile mici, iridescente, strict decorative, îi palpită speriate. O trântesc lângă pat, îmi proptesc un genunchi în spatele ei și încep să-i tai o aripă cu lovituri brutale. Sângele țâșnește. Fata țipă strident, cabrându-se sub mine, dar n-o las să-mi scape. Din patru lovituri, aripa se desprinde. Capul fetei se lovește de marginea patului. E în stare de șoc.
După cum i-am zis lui Milo, oricine are ceva de pierdut. Dacă faci trafic cu tinere sărace, n-o faci ca să mănânci pâine cu apă într-o chilie. O faci ca să-ți permiți lucruri de care altfel nu te-ai putea atinge. Lucruri cum e fata asta.
Pun aripa caldă încă într-o cutie metalică pe care o sigilez. O împachetez frumos și scriu adresa. O s-o duc chiar eu, dar destinatarul nu trebuie să știe asta.
Mă apropii de fată și ea se trezește din torpoare și se retrage dinaintea mea scâncind. Are și de ce. Vede un ins în negru, cu chipul acoperit de o mască a lui Kahan în ipostaza lui „beat de sânge”, cum se vând pe la Cosmic-Con-uri. O apuc de braț și-o trag îndărăt, apoi o șterg de sânge și îi aplic pe spate un coagulant. Se uită la mine cu ochii ei frumoși plini de lacrimi și eu de-abia-mi stăpânesc impulsul de a-i sfâșia cu dinții gâtul ăla alb.
Nu există inocenți în Nomensla și, dac-or fi totuși, ea nu se numără printre ei. Hainele elegante, locuința, mâncarea scumpă pe care o mănâncă, patul cu saltea de mușchi-fals în care se trezește sunt plătite din sângele și lacrimile altor fete, și ea știe bine. Soțiile și amantele traficanților, fiicele și fiii lor nu pot pretinde că sunt nevinovați doar pentru că nu au săvârșit răul cu mâna lor. Poate că nu l-au săvârșit, dar l-au mâncat și l-au băut și l-au tras pe nas, s-au înveșmântat și-au dormit în el, ne-au scuipat în ochi de la înălțimea lui.
Simt că pulsul mi-a luat-o razna. Ce naiba se-ntâmplă cu mine? M-am molipsit de justițiarism?

*

Padan Jardine, patronul firmei de recrutări, e un omuleț scund și îndesat, cu o cicatrice sub ochiul stâng și un început de chelie acoperit cu păr sintetic, care-i mai lucios și deocamdată mai scurt decât cel natural. Se făcea frumos pentru ea, pentru îngerașul ăsta cu o singură aripă, că doar nu pentru femeia obosită și cu riduri amare în jurul gurii care mi-a vorbit prin videofon când am livrat pachetul la el acasă, deghizat în curier.
Sigur, după razia poliției Jardine a avut grijă să se ascundă, iar soția lui a susținut că nu știa unde. Probabil nici nu știa, doar era de așteptat ca pe ea poliția s-o interogheze printre primii. Dar eram sigur că în anturajul ei sau printre membrii personalului e cineva care știe cum să ia legătura cu soțul, chiar dacă acesta s-a dat la fund. Pariul s-a dovedit câștigător și omulețul s-a ivit la locul de întâlnire singur și fără dispozitive de interceptare. Motivul pentru care acum sângerează abundent din nas e că detectorul de patternuri mi-a transmis că eram urmăriți, fapt care m-a obligat la o oră de slalomuri ca să-mi pierd codița.
Îl așez brutal pe scaun, îi încătușez o gleznă de piciorul acestuia, apoi îi scot iGlass-ul orb pe care l-am silit să-l poarte pe drum. E ca și cum l-aș fi legat la ochi, numai că în loc să se rezume la a-l împiedica să vadă, pe fundalul negru dansează linii drepte și șerpuite, spirale și curbe menite să se joace cu simțul echilibrului, în așa fel încât să nu poată reconstitui drumul. Nici nu-i de mirare că-i năuc și îi trebuie vreun minut până să focalizeze pe mine, cu masca lui Kahan pe față, cu fata legată la picioare și cu un cuțit în mână.
– Kalisia! exclamă el.
– Tati! scâncește ea.
Mi se strepezesc dinții de atâta dulcegărie. Auzi, „tati”! Când de fapt adevărata lui fată se află la universitatea din Old New Orleans, unde-și trimit ăi ca el copiii, pe locurile cu taxă, firește.
– Înduioșător, zic eu. Și-acum o să-i tai și cealaltă aripă, pentru că ți-am zis să vii neînsoțit și n-ai ascultat.
– Nu, mă imploră el. N-am știut! Nu erau oamenii mei!
– Așa zici tu, dar eu n-am de unde ști.
Și trec la treabă.

Continuarea