Ei, nu știu dacă vă mai aduceți voi aminte de vecinul meu, domnul Balaurexu, care este un balaur cu trei capete, mare iubitor de lectură și pe care locatarii blocului mei l-au ales anul trecut administrator. De atunci, blocul a prosperat, restanțele la întreținere s-au redus simțitor, bețivul de la trei nu mai sparge mereu geamul de la intrare și nici doamna Mariana de la zece nu se mai bate cu bărbat-su. Mie însămi îmi merge bine-mersi, în sensul că vecinul meu nu mai încearcă să asasineze pe oricine se uită amical în direcția mea, deși Capucino îmi zice că e doar o schimbare de tactică și că balaurii au tot timpul să fie răbdători, la ce vieți lungi au.
În seara asta, amintindu-mi că e cazul să plătesc și eu întreținerea, am urcat un etaj în plus și am pătruns, fără ceremonie, pe ușa domnului Balaurexu, pe care scria acum: „Program 18 -22. Sâmbăta, duminica și noaptea închis pentru lectură„. Am nimerit într-un nor de aburi fierbinți, atât de des că nu se vedea nimic în jur. Am înaintat prin el, ghidată de un soi de fâsâit ritmic ce se auzea dinspre sufragerie.
– Vecine, am urlat, unde ești, că văd că ți s-a spart țeava de apă caldă!
– Sunt..
– aici
– vecină!
s-a auzit de undeva din față.
– Stai
– să dau drumul
– la un geam!
Când s-a mai limpezit atmosfera, nimerisem cumva în sufragerie. Domnul Balaurexu stătea în fața mesei pe care erau deschise registrele blocului și se uita la mine cu niște ochi mai roșii decât de obicei, rozându-și o gheară (cu capul din mijloc care e mai anxios). În timp ce eu constatam ultragiată că umezeala din apartament îmi deranjase coafura, vecinul meu (și administratorul și președintele de bloc și comisia de cenzori) a oftat o dată adânc și aburi fierbinți i-au ieșit pe nări. Ahaaa, mi-am zis, deci nu era nicio țeavă.
– Ce-i vecine, ești deprimat? Iar te-ai uitat la Alien și ți s-a făcut milă de bietul monstr… ăăă, animăluț?
(Pentru că vecinul meu are o cheie specială de interpretare a filmelor, ca să știți.)
– Nu, vecină, a zis un cap.
– Iar vrei autograf de la Godzilla? am iscodit în continuare.
– Nu, vecină, a spus și al doilea.
– Iar se termină cartea cu prințul și prințesa trăind fericiți până la adânci bătrânețe?
(Ceea ce pe balauri pare-se că îi deprimă groaznic).
Domnul Balaurexu a clătinat trist din cel de-al treilea cap, fără să scoată o vorbă măcar, și mi-a indicat cu o gheară ceva pe tabelul din fața lui. Rândul pe care mi-l arăta era cel cu apartamentul 25. Aaaa, deci s-a mutat cineva în apartamentul 25, m-am gândit și apoi am citit, la numărul de persoane – 1 și la nume – Cosânzeana, I.
– O cunoștință de-a ta, vecine? am întrebat, simțind un gol inexplicabil în stomac. Doar n-o fi….
– Ileana, a suspinat capul din mijloc, scoțând pe nări un norișor în formă de inimă
– În cosiță floare-i cântă, a sărit și capul din stânga, suspinând un buchet de garoafe
– … nouă-mpărății ascultă, l-a completat cel din dreapta care a tras aer în piept, s-a uitat la mine și s-a abținut eroic să mai ofteze.
– N-o fi una dintre domnițele pe care le-ai răpit? l-am iscodit eu.
– Ei, ce-am mai iubit-o eu pe fata asta…
– … zmeu m-aș fi făcut…
– …de dragul ei.
– Nu-mi spune, am zis mai sarcastică decât era cazul, te-a părăsit pentru Făt-Frumos.
Capetele au tresărit și s-au uitat unul la altul jenate.
– E mai complicat de-atât, au zis, în cor, ceea ce în sine m-a uluit atât de tare încât am rămas mută.
Chiar atunci, pe hol ușa liftului s-a trântit și un șir de pași apăsați, ca niște cuie bătute într-un sicriu, s-au apropiat de ușa vecinului meu.
– Caprifoi, dragă, aici ești? s-a auzit din prag.
La acestea, domnul Balaurexu a țâșnit fâstâcit în picioare, apoi a luat un aer demn și s-a așezat la loc. În ușă a apărut o blondă platinată, bronzată în plină iarnă, într-un costum gri cu dungulițe, compus din sacou și pantaloni, asortat cu tocuri de zece centimetri și o siguranță agresivă. M-am simțit subit șleampătă, grasă și neimportantă.
– Cosânzeano, a zis vecinul meu
– chiar tu
– ești?
Am remarcat că nu părea prea sigur.
– Normal că sunt eu dragă, dar mi-am făcut un rebranding ca să fiu în ton cu vremurile, a răspuns ființa care mie mi se părea mai mult Cosmo Girl decât Cosânzeana.
Astfel lămurit, domnul Balaurexu a făcut prezentările. Cosânzeana mi-a învăluit degetele într-o strânsoare plină de inele ascuțite apoi și-a reîntors privirea către vecinul meu, care, am observat cu enervare, din trei perechi de ochi una nu mai avea și pentru mine.
– Vai, Cosânzeano, a zis el, da de ce ai părul așa de scurt…
– … unde ți-s cositele tale…
– … până la călcâie?
– L-am tuns, că începuse să-mi cadă, i-a replicat ea. Stresul, ce vrei…
S-a rezemat de tocul ușii, a scos din geanță un pachet de țigări lungi și subțiri, a extras una și a aprins-o cu o brichetă platinată. Domnul Balaurexu s-a uitat chiorâș la ea din toate trei capetele.
– Vai, Cosânzeano,
– da de ce ești
– așa de bosumflată?
– Tocmai mi-am făcut injecțiile cu botox, a zis ea, aruncând un nor de fum în direcția mea.
– Vai, Cosânzeano,
– da de ce-ți sticlesc ochii
– așa de tare?
– De la lentilele de contact, i-a răspuns ea.
– Vai Cosânzeano,
– da ce s-a petrecut cu fețișoara ta
– ca spuma laptelui?
– M-am dus la solar, că e de prost gust să umbli așa palidă cum te-a făcut natura, a zis ea, uitându-se spre mine.
Întrucât sunt de părere că nu e frumos să te bagi în certurile astea de îndrăgostiți, am tăcut din gură. În plus, mă distram de minune: ceea ce păruse să înceapă ca un basm siropos de Ioan Slavici vira promițător către Frații Grimm.
– Vai, Cosânzeano, a continuat să se lamenteze domnul Balaurexu (Caprifoi, auzi!)
– da unde-s umerii tăi
– cei rotunjori?
– Sunt la cură, urmez Dieta Atkins.
– Vai Cosânzeano, dar unde este Albă ca Luna,
– iapa ta care te purta
– ca vântul și ca gândul?
– Am înlocuit-o cu un Land Rover, e jos, în parcare, a răspuns ea.
– Ăăă, copii, nu cumva ați greșit povestea? nu m-am mai putut eu abține.
Cosânzeana s-a uitat la mine ca și cum aș fi intrat în ședință cu prezentarea în power point nefinalizată. Tocmai atunci i-a sunat mobilul.
– Da, a spus ea, cobor acum. Dragă Caprifoi, s-a întors ea către Domnul Balaurexu, văd că te dovedești incapabil să te dezbari de mentalitatea retrogradă de mascul dominant care mi-a împiedicat atâta vreme dezvoltarea personală. Momentul în care te-am părăsit și m-am dus să-mi descopăr adevăratul sine a fost o inspirație cosmică. Te las acum, mi-a venit mobila de la Ikea și trebuie să supraveghez cum o descarcă. Muncitorii din ziua de azi…
– Cosânzeano, a oftat un cap,
– Te rog frumos! A spus ea tăindu-le vorba celorlalte două. Cosânzeana a fost o victimă a masculocrației. De acum încolo să-mi spui Făt Frumoasa!
Când în cele din urmă am reușit să mă opresc din râs, Cosânz Făt Frumoasa dispăruse în răpăit de tocuri, iar domnul
Balaurexu stătea cu capetele în piept, arătând ca un caprifoi ofilit, orice-o fi ăla. Apoi a oftat din nou și încăperea s-a umplut din nou de aburi.
Nu suport, da nu suport, zău, să văd un bărbat comportându-se ca o cârpă din cauza unei femei.
– Da termină, vecine, m-am răstit eu, că strici cărțile! Uite, deja li s-au încrețit foile, am zis, vârându-i sub nas o biată victimă a ahturilor lui amoroase.
Văzând acestea, domnul Balaurexu s-a trezit subit din deprimare și a trecut la acțiune. În timp ce sufla o briză călduță către paginile cărților pe care eu le răsfiram frumos ca să se usuce (gândindu-mă că un balaur e numai bun la casa omului când ți se strică uscătorul de păr), vecinul meu a comentat melancolic:
– Și când mă gândesc
– că după fata asta
– era să-mi pierd eu capetele!
– Pe toate? am întrebat uluită.
– Nu, a răspuns el șocându-mă și mai tare.
– Numai
– două!
(va urma)
P.S. Pentru cine nu a făcut cunoștință cu Domnul Balaurexu, începeți de aici și urmați linkurile de la sfârșitul textelor. Sau în dreapta, unde scrie Cataloagele bibliotecii, intrați pe categoria Domnul Balaurexu.
Dreaming Jewel 